Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

PARTEA A CINCEA

XVI

A doua zi echipa noastră se deplasă la uzina de tractoare. Aici şobolanii îşi făceau de cap, circulau nestingheriţi prin secţii, mîncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe maşini, speriau dactilografele prin birourile administraţiei. Ni se povesti că o funcţionară îşi scosese pantofii noi care o cam strîngeau şi îşi văzuse de lucrul ei şi cînd la un moment dat îşi căută cu picioarele pantofii sub birou găsi numai unul bun, celălalt fusese ros chiar acolo lîngă ea de un şobolan. Alta avea un borcan cu dulceaţă în dulap, i se făcuse poftă şi vrusese să ia o linguriţă, deschisese uşa mică a dulapului şi vîrîse mîna. În clipa aceea fusese muşcată de unul care îi sări şi în piept; leşină şi în cîteva minute i se roşi şi i se umflă braţul pînă sus. "Aici nu merge cu vermorelul, zise Bacaloglu specialist. Aici e colonie mare, domnule, trebuie s-o descoperim şi s-o distrugem." Dar nu căutarăm mult, ne-o arătară muncitorii, era lîngă secţia de sculărie, secţie veche, lîngă care se afla şi o pompă cu apă. Ni se dădură tîrnăcoape şi lopeţi şi începurăm săpăturile, după ce astuparăm în prealabil găurile prin care muncitorii îi vedeau intrînd şi ieşind (le astupaseră şi ei, dar şobolanii le perforau şi după cîteva zile ieşeau din nou). Muncirăm zadarnic cîteva zile. Nu găseam nimic. În cele din urmă, dădurăm de un culoar şi săparăm cu grijă urmînd direcţia lui, care ne duse într-adevăr spre colonie.
Bacaloglu aruncă tîrnăcopul şi puse mîna pe-o lopată. Primul şobolan care scoase rîtul se retrase ca o vedenie, spre dezamăgirea lui Bacaloglu, care se pregătea să-l ardă la mir cu lopata. "Se duce să dea alarma, spuse famenul care le studiase obiceiurile şi comportamentul. Dacă au culoar de salvare, n-o să mai găsim decît puii, bătrînii şi bolnavii." "Mă strelitule, zise Vintilă, care e viaţa, cît de lungă a unui şobolan?" "Merge şi pînă pe la zece, doisprezece ani, dacă are ce roade", răspunse famenul. "Şi cînd te gîndeşti gă o albină trăieşte doar trei luni şi aduge numai foloase, ce bida mă-sii s-o fi gîndit Dumnezeu să le dea la ăştia viaţă lungă?! zise grasul Calistrat şi rîse în felul său gîjîit, parcă ar fi vrut să spună că Dumnezeu îşi bătea joc de noi. Zdrelitule, se adresă el famenului, ge foloase aduc ăştia?", "Dar noi ce foloase aducem?" zise famenul, după o gîndire. "Du-te, bă, în bida mă-tii, nu face pe filozoful'', zise Calistrat vesel. "Mă Gică, strigă Vintilă minunîndu-se, el ţi-a dat un răspuns, adresîndu-ţi totodată şi o întrebare. Fii bun şi răspunde la ea. Aşa e: ce foloase aducem noi?" Şi se propti în tîrnăcop cu o expresie de mare încîntare pe chipul său mare şi fălcos şi aşteptă. "Eu mi-adug foloase mie, zise grasul deodată furios şi agresiv. Restul nu mă interesează." "Păi aşa zice şi şobolanul", strigă Vintilă cu un fel de entuziasm pentru sine, pentru inteligenţa sa. "Îl priveşte, zise Calistrat, numai gă dagă eu îl prind, îl omor. Eu nu sînt indian să mă uit cu doleranţă la toate vieţuitoarele şi să le las să-mi mănînge din draistă. Nişte gretini!" Vintilă clătină din cap, avînd aerul că înţelege multe, se minunează şi în acelaşi timp parcă regretă că nu poate da glas la tot ceea ce îi vine în cap. Puse din nou mîna pe tîrnăcop, lovi pămîntul scoţînd bolovani mari, mişcările i se încetiniră şi apoi se opriră: "Mă Gică, da' am auzit că indienii ăştia sînt oameni foarte culţi, degeaba îi înjuri tu. Concepţia lor e să trăiască tot ce există ca vieţuitoare pe pămînt în modul cel mai paşnic cu putinţă. Stai la masă şi mănînci brânză, ca să-ţi dau un exemplu. Vine o cioară, se apropie, se aşează pe marginea străchinii şi ciuguleşte şi ea din brînză. Cetăţeanul nu zice nimic! Pe urmă vine o păsărică, i se aşează pe mînă şi ciuguleşte şi ea chiar din dumicatul pe care vrei tu să-l duci la gură. Eu găsesc asta foarte minunat!" "Găseşti tu, dar eu nu găsesc", zise grasul. "Noi sîntem nişte sălbatici faţă de concepţia lor, nişte besmetici, strigă mai departe Vintilă. Asta aşa, din punct de vedere ca idee. Fiindcă aşa a gîndit Dumnezeu cînd a făcut lumea, aşa era raiul. Şi ştii de ce n-a rămas a,a?" "Ei, de ce?" "Păi ia gîndeşte-te!" "La ora asta nu pot să mă gîndesc la nimic." "Din pricina femeii, mă Gică, strigă Vintilă, ea strică tot, ea e capul la toate rolele de pe această lume..." "Şi vrei să spui gă în India nu mai sînt femei?" zise grasul, şi la această replică Vintilă se poticni, deşi rîdea: "Nu vreau să spun, dar poate n-or fi aşa de rele ca în alte părţi..."
Trei şobolani care ţîşniră rapid unul după altul şi se îndreptară în goană în trei direcţii diferite, ca şi cînd ar fi meditat înăuntru cum să procedeze ca să scape, întrerupseră această discuţie care promitea multe. Într-adevăr lopata lui Bacaloglu ezitase o clipă în care dintre ei să lovească şi nu mai prinse nici unul. "Lăsaţi, domne, discuţiile, zise el supărat şi cu un fel de regret că din pricina celor doi ratase lovitura. Nu vedeţi, domne, continuă el parcă trist, că şobolanii ăştia s-au sfătuit cum să-şi bată joc de noi? Eu suport orice, numai cînd mă trage cineva pe sfoară îmi ies din pepeni!" Alţi trei şobolani ţîşniră şi procedară la fel, şi de astă dată Bacaloglu îi scăpă din pricina propriei lui tristeţi de care se lăsase dus, ridică iar prea tîrziu lopata. "Cu ăştia trebuie să fii atent, domne, filozofă el, însă îndîrjit, şi într-adevăr a treia serie de trei care ţîşniră curînd îl găsi treaz şi terciui doi dintre ei, care chiţcăiră disperaţi la prima lovitură de lopată.
După această victorie însă trecu mult timp şi, nu mai ieşi nici un şobolan. "Ăştia au plan fin de evadare, domne, zise Bacaloglu, trebuie să ne aşteptăm la cine ştie ce altă metodă ingenioasă, deşi nu văd." "Chiţcăitul ălora loviţi, zise famenul, era şi-un semnal pentru cei dinăuntru. Adică nu mai merge cu metoda asta, aplicaţi alta." "Ei, s-o vedem!" Urmarea fu că timpul trecea, noi săpam mereu, şi nimic. "Ăştia aplică războiul nervilor, domne, zise Bacaloglu deconcertat. Vor să arate că nu mai e nimeni acolo, ca noi să nu-i mai pîndim şi să ne ia iar prin surprindere." Şi îl şi luă, ieşi unul, şi exact în clipa cînd lopata îl strivea, ieşi altul şi scăpă, apoi ieşi încă unul şi fu terciuit, şi apoi iar altul, care scăpă, şi astfel ieşiră o mulţime timp de aproape un minut. În acelaşi ritm în care se sacrifica unul ca să scape următorul, pînă
ce puse mîna pe lopată şi Vintilă, dar, atunci, după ce începură să fie omorîţi toţi, scurgerea încetă. "Ar trebui să învăţăm, domne, de la ăştia, cum se scapă dintr-o încercuire", zise Bacaloglu, ştergîndu-se pe frunte de sudoare. "Mă Gică, rîse Vintilă, fiecare vieţuitoare luptă să-şi scape viaţa. Ai văzut? Mori tu şi scap eu! Unde fac oamenii aşa, unde admit ei teoria asta? Eu să mor?! strigă el indignat. De ce să nu mori tu! Şi se ceartă între ei şi mor toţi!"
Reluarăm săpatul şi curînd dădurăm de colonie, pe care o nimicirăm. Rămăseseră în ea puţini şobolani, dar era plină de sute de pui mici şi scîrboşi, parcă jupuiţi de piele; la vederea lor grasul Calistrat se dădu mai încolo şi începu să vomite. Teoriile famenului despre felul cum trăiau şobolanii se verificară din plin; ba chiar aflai ceva pe deasupra, că şobolanii, pe lîngă organizarea lor de-acasă, socialmente se organizau pe bresle, zise famenul. "Cum pe bresle, mă strelitule!" zise Vintilă rîzînd. "Da, pe bresle, repetă famenul. Cum era la noi pe vremuri: breasla măcelarilor, breasla cismarilor...'' "Au rămas în urmă, reflectă Vintilă. Ar trebui să se organizeze pe sindicate!" "Asta ar însemna să-şi invendeze ji lupta de glasă, zise Calistrat, şi să iasă la manifesdaţie..." "Şi cine ar fi duşmanul de clasă?" rîse Vintilă. "Treaba lor, zise Calistrat. Exploadatorii dintre ei..."
După ce terminarăm, ne urcarăm în autobuz şi ne întoarserăm în oraş, dar nu acasă, ci direcţia bufetul "Tîmpa". Toţi eram însă îngreţoşaţi şi nimeni nu mîncă, se bău doar ţuică şi în curînd ne ridicarăm şi plecarăm.
După amiază tata îmi dădu un telefon să trec pe la el. "E adevărat, zise, că lucrezi la deratizare?" mă întrebă îndată ce sosii (nici nu mă lăsă să mă aşez bine pe pat). A, da, parcă uitasem, chiar la uzina lui fusesem să distrugem colonia. "Da, e adevărat", zisei. "Şi în altă parte nu puteai să te angajezi?" "Nu, acolo am fost repartizat." "Şi chiar ai întrebat dacă nu se putea în altă parte?" "Chiar am fost avertizat că dacă nu primesc, n-am decît să mă descurc singur. Braţele de muncă nu se vor mai ocupa de soarta mea." "Şi aşa, nişte meditaţii, nu puteai să găseşti? Sînt atîtea familii cu copii care au nevoie de meditatori!" Se vedea că se gîndise între timp, din clipa cînd aflase, la o soluţie mai bună pentru mine. "Tu nu-ţi dai seama, continuă el, că te faci de ruşine?" "Nu eu mă fac de ruşine, zisei, ci cei care nu vor ca închisoarea mea să se termine. Sînt liber, dar de fapt sînt tot închis." "Cînd mi-a spus unul care te cunoaşte, un prieten de-al meu care s-a dus şi el să se uite, Petrini, zice, fi-tău aşa şi pe dincolo, fugi de-aici, zic, l-ai confundat tu, du-te, zice, să-l vezi, dacă nu mă crezi..." "Şi te-ai dus!" "Da", făcu tatăl meu stupefiat. "Cu meditaţiile e acelaşi lucru, zisei, află familia că am fost puşcăriaş şi n-am chef să risc să mi se spună cine ştie ce grosolănie acoperită..." "Da, aşa e", zise el şi începu să înjure, dar fără adresă, aşa, impersonal, doar le, acest le putînd fi toţi sau doar cei de la Braţele de muncă, nu-i scăpa vreo precizare. "Ce să faci tu acuma! Că nici pe capul nevesti-tii nu poţi să stai şi să nu faci nimic, ai fi putut sta un oarecare timp dacă ai fi luat şi tu o fată cu scaun la cap, să înţeleagă că acuma ţi-e şi ţie greu, pînă trece greul, că n-o să ţină aşa cu metodele astea în vecii vecilor, dar muierea ta, ce să mai vorbim, e femeie trufaşă şi, nu te supăra că ţi-o spun, cam nesăbuită, te înţeleg şi pe tine că nu poţi să mănînci liniştit din ciorba aia pe care o să ţi-o pună pe masă fără să-ţi scoată ochii, dar nici acolo, să omori şobolani, nu poţi să rămîi... Du-te şi tu pe la ţară, la ferma lui Vasile ăla!'' "Crezi că o să-i convină să afle toţi pe-acolo cine e cumnatu-său? Crezi că nu m-am gîndit?" "Aşa e!... Ştii ce? Eu le...! Sînt atîtea posturi la noi de dispeceri, de controlori tehnici, la administraţie... Am să vorbesc eu cu inginerul-şef să te angajeze. Trebuie să te angajeze! Nu se poate ca un om învăţat care şi-a tocit atîţia ani coatele de băncile facultăţii să fie trimis la şobolani. Uite, uzina are o bibliotecă, să te angajeze acolo, să te ocupi de ridicarea nivelului cultural al maselor (adăugă el cu ironie), organizezi serbări, recitaluri, poezii, chestii de-astea... ziarul de perete, material sportiv, meciuri, excursii... Tocmai au dat afară pe unul care, la o serbare cu dans şi bufet, a ridicat al dracului preţul la mititei, la sendviciuri, la şpriţuri... Diferenţa o băga în buzunar. Ce zici?" "Ce să zic, nimic, încearcă! Numai că n-or să angajeze ei la ridicarea nivelului cultural al maselor un duşman de clasă. Şi chiar dacă din întîmplare mă angajează - vine altul mai vigilent şi o să mă dea repede afară zicînd că «m-am strecurat» în sînul clasei muncitoare, să fac şi să dreg." "Ce să dregi?" "Acţiuni duşmănoase, chestii de-astea!" "Vorbim cu directorul, e un om cu bun-simţ.'' "Vorbeşte! mai zisei, dar nu uita să-i spui că am fost la ocnă. Altfel vin cadrele şi or să-i dea peste nas. Cunoşti mai bine decît mine ce sarcini au ăştia de la cadre! Pot să te dea si pe mîna Securităţii, inventînd cine ştie ce porcărie! Asta mi-ar mai lipsi! Nu, tată, mai bine stai liniştit, să nu păţeşti şi tu ceva. Nu există post în care să nu sabotezi, să nu unelteşti... Doar la şobolani! rîsei eu. Acolo n-ai cum desfăşura o activitate contrarevoluţionară! Ce face mama?" "Mă-ta e cam bolnavă, spuse el, apoi adăugă, acum e plecată pe la bunicu-tău... şi-ăla nu-ş' ce are..." Adică toţi aveam cîte ceva, eu că lucram unde lucram, novastă-mea că era aşa cum era, mama că era cam bolnavă, bunicul ştiam şi eu că nu mai simţea nici o bucurie de viaţă, iar el, tata, ce să facă el acuma, să mai încerce sau să nu mai încerce să mă aducă la el în uzină? "Eu vorbesc, spuse deodată, îndîrjit. Ai fost condamnat pe nedrept. Aia nu e muncă pentru tine!"

XVII

Vorbi însă zadarnic, inginerul-şef căruia i se adresă răspunse că asta e o chestiune de cadre, să se adreseze deci şefului acestui important serviciu, fără avizul căruia nimeni nu putea fi angajat. Ăsta însă era un individ pe care toată lumea îl detesta, cu nesfîrşitele lui formulare, în care trebuia să treci şi străbunicii, şi de cînd te-ai născut, şi laptele pe care l-ai supt cînd erai copil de ţîţă: ei, da, laptele ăla, depinde de la cine l-ai supt, ce fel de mamă, ce avere a avut, înainte de 23 August, după 23 August, din ce partide politice a făcut parte, dar părinţii ei, dar surorile, dar fraţii, dar soţiile sau soţii lor şi ce condamnări au suferit şi ce rude au în străinătate... Şi cu toate că sarcina lui era doar asta, să stea ca un cîine călare pe dosarele a mii de oameni, se amesteca şi în viaţa prezentă a tuturor, el apăra şi morala proletarii, şi interesele uzinei, era un personaj activ în şedinţele sindicale şi de partid, conducea tot felul de anchete, unele pe fală, altele în mare secret, şi cînd erai chemat la el, să zicem pentru a doua zi la ora cutare, noaptea aceea nu dormeai bine, fiindcă îţi spuneai, nu te chema el degeaba şi în nici un caz ca să-ţi dea o veste bună. "Nu m-am dus eu la ăsta,
continuă tata furios, m-am dus la directorul general. La urma urmei, nu era el şeful întregii uzine? Cum adică, un cuvînt al lui nu putea trece peste capul pătrat al acestui individ? Am făcut bine. Bularca, înainte să ajungă director general, fusese muncitor ca şi noi, aşi fi vrut să-l aud că nu mă ascultă, că mă trimite la ăsta, că refuză să-şi exercite drepturile lui de şef şi se spală pe mîini de răspunderea de a judeca şi singur şi a angaja un băiat tînăr, care a suferit o condamnare pe nedrept. Un băiat cu carte, fost profesor universitar. M-a primit într-o joi. Un om tăcut, dar sincer, se uita la tine drept şi îţi spunea exact care era situaţia, fără pălăvrăgeli, cum făcea directorul adjunct, care te zăpăcea la cap şi nu mai ştiai nici tu de ce ai venit. M-a ascultat cu mîna la tîmplă, pe gînduri. Nici eu nu m-am întins la vorbă, ştiam că are şi alte treburi, îl mai aşteptau şi alţii dincolo, la o şedinţă de conducere, şi alţii dincoace, în biroul secretarei, care mă rugase să nu-l ţin mult. «Tovarăşe Petrini, mi-a spus , pentru mine un om care a ispăşit o pedeapsă pe drept sau pe nedrept e un om absolvit. După mine, ar fi trebuit ca fiul dumirale să fi fost reprimit imediat la postul de la Universitate, fiindcă instanţa nu l-a condamnat şi la pedeapsă privativă de dreptul de a-şi exercita profesiunea pentru care s-a pregătit. Sau măcar să-l fi angajat într-un post compatibil cu însuşirile lui. La noi, de pildă, avem angajată la biblioteca uzinei o fostă curvă, care se ocupă şi cu aspectele culturale, dar se ocupă din păcate şi cu turnătoriile la adresa oamenilor pe care şeful cadrelor le studiază cu grijă, fiindcă el a angajat-o şi eu mi-am dat acordul fără să ştiu ce poamă e. Vezi? Aşi fi putut foarte uşor să-l angajez în locul ei pe fiul dumitale, pe garanţia dumitale, bineînţeles, care eşti muncitor vechi şi pe care te poţi baza. Sîntem de aceeaşi vîrstă şi ştim amîndoi că n-am luat puterea ca să instaurăm între noi astfel de moravuri. Aşteaptă s-o dau afară pe femeia asta, şi chiar şi pe acest şef de cadre pe care îl urăşte toată lumea (am şi eu legăturile mele CU tovarăşi cu răspundere, care or să mă asculte), şi atunci să vină fiul dumitale la mine să stăm de vorbă cu el şi îl angajez. La cantină, să servească muncitorii, acolo e locul acestei bibliotecare isterice, nu la bibliotecă, unde vorbeşte urît cu tineretul avid de carte. Acolo trebuie să domnească o atmosferă aşa spirituală şi caldă, nu de intrigi şi turnătorii. Aşa o să facem!»"
Tata era, povestind, impresionat de directorul său general, eu mai puţin, ba chiar deloc. Dar nu zisei nimic, să nu-l jignesc. Să aştepţi ca un şef de cadre să fie dat afară, asta putea dura mult şi bine. Nu era exclus să fie dat afară el, acest Bularca sincer şi drept. Dacă tata era atît de naiv şi nu ştia cine e un şef de cadre, cine anume îl susţine, ce instituţie, era greu de crezut că directorul său general nu ştia. În ce mă priveşte, hm! ştiam destul de bine. Practic, nu s-ar fi putut face nimic pentru mine chiar, şi în cazul în care acest Bularca ar fi reuşit să se debaraseze de acel individ. Nu trebuia să vină altul? Iar cel nou ar fi semănat cu cel plecat.
După vreo lună euforia în care trăiam eu cu Matilda începu să se stingă. Vedeam reapărînd pe chipul ei întrebarea: ei bine, cît o să mai dureze? Şi într-o zi mă întrebă fără ocol: "Tot nu te-ai săturat?" "Nu", îi răspunsei sumbru. "Nu te supăra, domnule, zise ea atunci, nu mai eşti acelaşi om şi nu cred că din pricină că ai fost la închisoare. Au mai fost şi alţii şi n-au abandonat găsind o plăcere secretă în căderea lor. S-au ridicat! Nu pot să-ţi înţeleg căderea şi nici pe cine vrei să sfidezi nedîndu-mi măcar speranţa că asta se va termina într-o zi. Trebuie să ne despărţim! Nu voi divorţa imediat, păstrez eu speranţa că în singurătatea ta o să te gîndeşti şi o să te întorci lîngă mine. Poţi să stai în casă, nu te goneşte nimeni, dar între noi nu mai poate fi nimic." "N-am la ce să mă gîndesc, îi spusei, nu uita că înainte chiar să fiu arestat te-ai despărţit de bărbatul tău în clipa în care ai îndrăznit să ridici mîna asupra lui. Din clipa aceea, continuai eu dînd curs unor meditaţii care nu erau proaspete, mi-ai oferit perspectiva unei vieţi în ticăloşie, după ce îndată ce ne-am căsătorit mi-ai oferit una a unei vieţi moarte, adică fără iubire. Nu pot să accept să renunţ la fericire pe acest pămînt, chiar dacă o să mă complac, cum spui tu, multă vreme în plăcerea secretă a căderii. Nici închisoarea grea nu m-a făcut să uit sau să se micşoreze în sufletul meu proporţiile eşecului nostru. Îţi dai deci seama, sper, din cele ce-ţi spun, cît de mult te-am iubit. Poate că dacă te iubeam mai puţin, mai spusei, cine ştie, trufia ta nu m-ar fi rănit atît de tare şi viaţa mea cu tine ar fi fost, poate, tolerabilă, dacă bineînţeles n-ar fi survenit trădarea de o parte şi de alta. Deşi nu e sigur că n-a şi survenit. Nu pot să-ţi uit telefoanele şi cît de fericită arătai cînd te-am surprins. Ura pe care mi-ai arătat-o după aceea era o dovadă în plus că nu gelozia mea (un sentiment care mi-e complet străin) a făcut să nască în tine ura pe care ţi-o citeam în ochi. Sînt lucruri care nu pot înşela un om care iubeşte şi care, repet, nu e gelos, cum sînt eu, cel puţin cu tine. Cînd iubeşti foarte tare, apare încrederea absolută şi gelozia n-are loc. Dar nici nu poţi ierta cînd încrederea e înşelată". "Nu te-a înşelat nimeni", zise Matilda cu un glas ciudat.
Tresării. O lungă tăcere se aşternu între noi. Eram pregătit pentru această scenă, dar nu mă gîndisem niciodată că ea m-ar fi înşelat. Totuşi, de ce acum, pe neaşteptate, exprimasem în acest sens o îndoială? Răspunsul ei, negînd, în cuvinte, era afirmativ în modulaţia glasului: "Nu te-a înşelat nimeni" sună "te-am înşelat, ei şi?!" Nu eram pregătit pentru această revelaţie, încît tăcui mai departe. Ea se sculă din fotoliu şi se îndreptă liniştită spre dormitor. "Bineînţeles că nu m-a înşelat, gîndii, dar ce putea să-mi răspundă?" Totuşi, enigma comportării ei din acele clipe rămînea întreagă. Iată, despărţirea de care fusese vorba atunci şi în care eu nu crezusem se dovedise o repetiţie a despărţirii de acum, care era chiar reală, de neînlăturat. De ce m-aşi fi înşelat, aşadar, în rest: încercarea ei de a fugi de-acasă pentru a mă sili pe mine să plec, aversiunea făţişă, izbucnirile de ură iraţionale... de ce iraţionale? Poate chiar mă înşelase, sau vroia să mă înşele, şi o împiedica naivitatea ridicolă a încrederii mele în ea, veşnica mea speranţă a unei reîntoarceri la anii de dinainte de căsătorie.
Reveni în hol cu un pachet de ţigări în mînă, se reaşeză şi îşi aprinse una. "Asta e, zise foarte liniştită, nu corespund visului tău de fericire. Ce să fac? Să mă prefac că n-am cinci ani mai mult decît tine? Aşi fi ridicolă! Sînt bătrînă, dragă, am trecut de treizeci de ani, şi adio, Matilda, cochetăria cu un bărbat mai tînăr... încă puţin şi mi-ai fi spus-o în faţă: sîngele meu bate altfel decît al tău, ce te miri că m-am îndrăgostit de alta? Ce-aşi fi putut face auzind asta? Aşi fi înghiţit sau ar fi trebuii să tac, să nu te întreb niciodată unde te duci de îţi pui cel mai frumos costum şi cea mai frumoasă cravată la cea mai frumoasă cămaşă, spălată şi apretată de mine, şi unde întîrzii sau îţi petreci nopţile, în timp ce eu te-aşi aştepta încercînd zadarnic să dorm?..."
Ai fi zis, auzind-o, că îşi desvăluie în sfîrşit secretul comportării ei, dar nu mă lăsai înşelat: "Atunci, îi spusei, de ce te-ai mai măritat cu mine şi mai ales de ce ai păstrat copilul?" "De ce? Ăsta e alt secret, pe care însă nu ţi-l spun şi n-o să-l afli niciodată. Şi încă un lucru: nu te înşela pe tine însuţi crezînd că m-ai iubit foarte tare. Nu m-ai iubit nici măcar atît cît poţi tu să iubeşti, adică aşa, cu toată fiinţa ta, cum s-a întîmplat pe vremea cînd eu îţi dădeam telefoane la facultate... probabil că o s-o faci de-aici înainte, dar nu eu voi fi aia care se va bucura de această iubire. Atunci, da, în anul acela m-ai iubit, cînd ţi-era frică să nu mă pierzi, nu ştiai sigur dacă într-o zi n-o să-ţi spun că renunţ la divorţ şi mă întorc la Petrică, după ce te-ai convins că nu (şi Matilda făcu cu degetele în aer o mişcare de împrăştiere), adio, iubire!"
Vorbea ca să nu spună nimic sau să-mi turbure sufletul cu false desvăluiri. "Şi încă un lucru, continuă, nu uita că tu ai fost primul care ai îndrăznit să loveşti femeia pe care zici că o iubeai atît de tare. Pe loc, atunci, am crezut şi eu, ca şi tine, că eram vinovată, pe urmă mi-am revenit: Ia uite, mi-am spus, el nu mă iubeşte, altfel cum s-ar fi putut să uite că eram eu, Matilda, care sta în faţa lui şi care venisem să-i spun că îmi pare rău că i-am spart biroul... N-am mai avut timp să-i spun, m-am pomenit pe jos, năucită. Te miri acum că am îndrăsnit şi eu? În orice caz, n-ai dreptul să-mi spui că ţi-am deschis perspectiva unei vieţi ticăloase. Perspectiva asta ai deschis-o tu! În ce priveşte prima perspectivă pe care ţi-aşi fi oferit-o, a unei vieţi moarte, adică fără iubire, pardon, şi eu am avut aceeaşi revelaţie; aceeaşi perspectivă mi-o ofereai şi tu." "Mai demult, zisei, sau începînd din a doua zi după ce m-am mutat la tine?" "Ehe, făcu ca, chiar din clipa cînd te-am cunoscut!" "Da, şi mai ţii minte clipa aceea?" "Cum să nu, asta nu se uită!'" "Oare coincid clipele?! zisei eu cu falsă nostalgie. Ia să vedem, şi eu păstrez în amintire clipa fatală." "Pe stradă, domnule, zise ea cu un glas ca şi cînd ar fi mărturisit o infamie. Ningea, şi tu erai cu Petrică, care pesemne îţi povestea ceva despre mine, mă ponegrea, si tu ascultai rînjind, drama lui era pentru tine un spectacol vesel, pe care el ţi-i dădea căutînd, ca un naiv, înţelegerea unui om pe care nu-l ghicea cît e de brutal şi insensibil. De departe v-am văzut... Pe urmă am ajuns în dreptul vostru, eu cu Petrică nu ne-am oprit, nici nu ne-am salutat, era furios pe mine şi eu am zîmbit, mi-era milă de el, şi atunci m-ai văzut, te-ai uitat la mine ca la o vampă, ca să nu zic ca la o curvă, şi te-ai întors şi am simţit cum ceva îmi arde parcă picioarele... Era privirea ta! Asta e zodia în care ne-am cunoscut dacă ai ţinut să afli. Ti-am dat un termen al ecuaţiei. N-ai decît să ghiceşti restul." "Da, confirmai, asta a fost clipa. I-am zis bine fatală!" "Da, i-ai zis bine. Şi m-ai ţinut înlănţuită, cum bine ai observat tu însuţi, pînă a doua zi după căsătorie, cînd ai intrat în casa lui Vasia străin şi rece şi nici nu te-ai uitat la mine şi te-ai uitat la toţi ca un împărat care a coborit din palatul lui printre muritorii de rînd şi ţi-ai şi ales una, pe care, eventual, ai fi dorit să ţi-o ducă slujitorii, într-un anume loc secret, şi să te desfrînezi cu ea. Era Tamara. Îţi luceau ochii de preacurvie, cum spune Biblia, că dacă le uiţi la o femeie şi o doreşti în gîndul tău ai şi preacurvit cu ea. Dacă Tamara te-ar fi plăcut, sau mai bine zis dacă n-ai fi fost grosolan cu ea, aţi fi şi trecut amîndoi la fapte, fiindcă Tamara o fi ea... dar nu e desmăţată..." "Te pomeneşti că o fi sentimentală?!" murmurai. "Da, zise Matilda cu un glas sfidător, e o femeie demnă. Îmi imaginez cît de murdară a fost prima ta iubire cu acea Ninetă de-ai putut s-o jigneşti astfel chiar pe-o rudă de-a mea apropiată. Nu mă mir că acum te simţi bine acolo unde lucrezi. Spui că sînt nişte indivizi abjecţi. Dar îţi plac!..." "Nu părăsi, zisei, firul primei clipe... E fascinant ceea ce aud." "Fascinant?? Faptul că încă de la început ai văzut în mine o a doua Nineta (nu ştiu cum o fi fost studenta pe care ai omorît-o) găseşti că e fascinant?"
În realitate nu era deloc fascinant, ci dezastruos. Dragostea mea pentru ea se reflectase deci într-o oglindă strîmbă, în care apăream cu chipul sluţit astfel? Ce-o atrăsese atunci? Poate chiar acest chip, cum spusese, brutal, insensibil, dornic de preacurvie şi în cele din urmă abject? Mă uitai la ea, de astă dată într-adevăr fascinat. Cine era? Nu mai vorbea ca la botez, cum crezusem sub imperiul unei gelozii derezonabile şi disproporţionate, era liniştită, şi nu mai puteam, ca atunci, să n-o cred. Aveam cîteva fire groase în mînă, de fapt grosolane, ale gîndirii ei ascunse, care îmi scăpaseră timp de atîţia ani, le simţeam, uluit, realitatea. Aşadar, o atrăsese un individ total străin de firea ei, dacă ar fi să admit că, fără să ştiu eu, astfel arătam, asta era imaginea pe care i-o oferisem? Insensibilitate, cinism în sentimente, brutalitate în manifestările zilnice ale vieţii mele cu o femeie, trădare în dragoste, preacurvie, plăcere pentru abjecţie...
"Deci, nu te-am iubit?" zisei cu o sfîşietoare şi în acelaşi timp simulată părere de rău. "Ai iubit, ţi-am spus, ceea ce ai crezut că sînt eu!" "Şi tu la fel? Sînt extrem de curios să ştiu ce-ai iubit tu, de-ai mers atît de departe!" "Ţi-am spus, n-o să afli niciodată!"
Se lăsă o tăcere. Fetiţa deschise uşa şi fără ezitare o luă încet spre maică-sa. Matilda se ridică şi dispăru în bucătărie. Copilul veni atunci la mine şi se aşeză, cuminte, în fotoliu. Prezicerile lui Ben Alexandru nu se adeveri-seră, cu toate că Matilda se predase cu totul fetiţei. Silvia îşi vedea cuminte de mica ei viaţă şi era aproape în mod egal ataşată de maică-sa şi de mine, deşi Matilda nu se bucura cîtuşi de puţin cînd o vedea că mi se urca veselă în braţe: se predase, dar şi pusese stăpînire pe ea şi nu-şi ascundea iritarea că Silvia descoperise o a doua fiinţă în viaţa ei, căreia îi spunea "tata" şi care o lua aproape zilnic la plimbare în oraş. Încerca s-o oprească, "acum trebuie să te culci", sau "afară e frig n-am chef să te văd că începi să tuşeşti". O lăsam să meargă pe jos, pînă o auzeam că-mi spune foarte curînd că o dor picioarele şi atunci o luam în braţe. Era o şmecherie, nu vedea nimic de jos, n-o dureau picioarele, vroia în braţe, sus, şi atunci ghiceam că era stăpînită de o curiozitate avidă şi tăcută. Cînd luminile unui automobil apăreau în depărtare îl lua în primire şi cînd trecea de noi micuţul trup avea o svîcnire şi se răsucea înapoi cu ochii mari deschişi şi cu pupilele imens dilatate urmărind dihania pînă nu se mai vedea. Vitrinele strălucitoare o atrăgeau ca un magnet şi vigoarea bruscă de opoziţie pe care mi-o transmitea trupul ei cînd vroiam să plec mă făcea să înţeleg că de fapt o vrăjeau şi ar fi vrut să stăm acolo şi să ne uităm un timp nedefinit. Îi spuneam că o să găsim alta şi mai şi, şi abia atunci renunţa şi trupul i se înmuia făcînd din voinţa mea, în mine însumi, o forţă supusă acestor dulci mişcări, care îmi topeau amorţeala sufletului şi îmi goneau adînca singurătate de al cărei rău mă eliberam. Curînd însă toate acestea, maşinile cu farurile şi claxonatul lor, care o înveseleau, tu, tu, puternicele camioane, al căror duduit o făceau să se lipească foarte tare de mine, baia mişcătoare de lumini multicolore din marea piaţă, unde vedea ţîşnind spre cer săgeţi albastre, care brusc se răsuceau spre pămînt, devenind verzi sau roşii, într-un viu şi neîncetat joc de figuri misterioase, o aruncau în vis şi curînd descopeream că adormise. O luam atunci înapoi spre casă şi, ducînd în braţe minunata povară, aveam sentimentul că în realitate sînt un om fericit şi că suferinţa mea e o iluzie, o himeră pe care ar trebui s-o alung; puteam trăi astfel o mie de ani şi muri liniştit. Altceva, o bucurie mai mare nu există pe pămînt, restul e nerozie. Acasă, însă, ne întîmpina mama ei, care mi-o smulgea literalmente din braţe şi punea stăpînire pe ea: că n-am văzut că fetiţa a obosit? Ce, am de gînd s-o omor, aşa cum i-am spus cînd am auzit că e însărcinată cu ea? Cred eu că a uitat sau că o să uite vreodată aceste cuvinte? O să i le spună fetiţei cînd s-o face mare, să ştie şi ea ce fel de tată a avut şi cît de mult a dorit el să vie ea pe lume. Aveam atunci sentimentul net că ea ghicea că sînt fericit şi vroia să nu fiu şi avea şi puterea s-o facă. De ce? mă întrebam. Ce rău îi făcusem? Totul se întuneca, nimic nu mai avea înţeles şi valul de singurătate urca iarăşi în mine cu o putere parcă mai mare.
Da, gîndii, trăgînd-o alături de mine în fotoliu, acum înţeleg de ce dormi tu pe brînci; după cum am auzit că începeţi să visaţi încă din burta mamei (aveţi visuri, ce frumos! cum or fi ele, cînd voi nu ştiţi nimic? de unde vă vin, din ce amintiri insondabile şi ale cui? Poate chiar ale mamei, care visează şi ea şi vi le transmite prin sufletul ei? Sau poate ale tatei, prin ceea ce ai tu de la mine? Sau de undeva din îndepărtări imemoriale?), tot aşa, la aproape patru ani aveţi rele presentimente? O mîngîiai pe părul ei blond; şi aceeaşi pace, ca în ziua cînd venisem de la ocnă şi care apărea dc-atunci totdeauna cînd o luam în braţe, coborî peste sufletul meu şi îl încălzi ca o flacără dulce. Da, gîndii mai departe, fetiţa mea, ai ghicit, nu e bine între tata şi mama, n-o să mă mai vezi de-aici înainte prin casă şi n-o să mai mergem în fiecare zi la plimbare. Iar tata o să trăiască singur şi tu n-o să înţelegi de ce. "Hai, vino încoace să-ţi dau să mănînci", zise Matilda, şi o privii cum se îndepărta încet spre bucătărie şi avui o stranie senzaţie că revelaţiile ei îi înconjurau capul ca un nimb al minciunii, cu secretul ei care ar fi vrut să-mi pară indescifrabil. Îmi aprinsei o ţigară si începui să mă plimb pe gînduri prin vastul apartament...

XVIII

Nu e nici un secret, îmi spusei oprindu-mă în dreptul vitraliului spart de vaza proiectil care trecuse prin el. (Matilda chemase un meşter şi îl dresese, nici nu se mai cunoştea, în centrul lui, unde fusese găurit, meşterul pusese un geam alb şi tăiat oval care părea firesc cui nu ştia cum fusese înainte, mie însă nu-mi părea, acest oval alb, insignifiant, prin care nu se vedea nimic şi străin de frumoasele culori în mijlocul cărora fusese pus, mi se părea a fi intruziunea nimicului în creaţie, simbol al urii oarbe şi al violenţei.) Ce secret? Ce zodie? Dacă ea spune că astfel a fost primită privirea mea în clipa cînd ne-am intîlnit, ce secret mai poate fi? Poate fi luată drept zodie gîndirea detracată, în orice caz strîmbă, a minunatei trecătoare? Dar era limpede, dacă ar fi luat-o drept ceea ce era, astăzi n-am mai fi fost împreună. Dacă ar fi înţeles că în acea clipă am fost atins de bagheta magică a tot ceea ce poate să ne uimească pe această lume, speranţa, visul, bucuria că aspiraţiile noastre nu sînt deşarte şi că se împlinesc undeva chiar dacă nu cu noi, adică nu încă? şi că privirea mea nu era dotat expresia unei adînci turburări, a unui cutremurat regret, a unei dureroase melancolii că n-o s-o mai întîlnesc niciodată, ar fi dat din umeri cu nepăsare şi nu s-ar fi îndrăgostit de mine, căci astfel de sentimente i le dăruise din plin Petrică? Nu, ea a simţit doar că privirea mea îi arde picioarele, şi era adevărat că mă uitasem o clipă şi la picioarele ei, cît erau vizibile între haina de blană şi negrul elegantelor ei cisme, şi ca ameţisem privindu-le. Dar cum putuse ea simţi acea arsură, cînd în realitate această a doua privire a mea ea nici măcar n-o văzuse? Cu atît mai puţin s-o interpreteze că fusese aşa cum îmi spunea astăzi? Nu, ea exprima de fapt şi extindea acum asupra întregului nostru trecut idei care nu erau decît ale degradării care urmase, ale degradării rapide a iubirii ei pentru mine şi pe care eu o urmărisem fără s-o înţeleg şi n-o înţelegeam nici astăzi, deşi avusesem destul timp să mă opun, să sufăr pentru ea, să sper că se va opri în cădere şi să meditez îndelung asupra faptului dacă nu cumva eu eram cel vinovat. Pentru că nu era cu putinţă să armonizeze în ea însăşi cei doi ani în care trăise cu mine într-un extaz aproape zilnic (şi în care cuvîntul "înlănţuită" n-avea nici un sens) cu ideea că văzusem încă din prima clipă în ea o a doua Nineta. Dacă fusese cineva înlănţuit în acel timp, eu eram acela, şi nu ea, şi continuasem să fiu şi după aceea, adică după căsătorie. Avînd din prima clipă revelaţia că văd în ea o vampă, o curvă, se putuse îndrăgosti atît de tare de un astfel de om şi această dragoste să dureze doi ani şi să se căsătorească cu el? Aici era secretul!? Nici un secret, singurul care persista era cel al coborîşului şi al degradării brutale, şi anume, pînă acolo, încît să ajungă să nege totul...
Ceea ce se şi întîmplă, fiindcă, atras cu putere de fiinţa ei şi împins de o curiozitate irezistibilă, începui să pun sub focul negru în care ard cel mai adesea cei care se despart tot ceea ce altădată mă făcuse fericit. Astfel, îmi spuse într-o zi, cînd eu încercai, sau mai bine zis simulai că am uitat că totul se sfîrşise între noi (ştiam şi eu bine acest lucru) şi încercai s-o îmbrăţişez, că se supunea totdeauna cu silă îmbrăţişărilor mele... că simţise de fiecare dată că o violez şi că înfăţişarea mea în acele clipe i se părea bestială, dar nu în sensul cel bun, care poate înfiora, ci în acel rău, de animal, ca şi cînd s-ar fi iubit cu un măgar, sau cu un... (aici îşi puse frîu, ezită). Şi că chiar şi miroseam urît, a paie şi sudoare de cal. "Da, exclamă scîrbită, a armăsar, dar nu armăsarul ăla care îţi place ţie să crezi că e şi el spirit, cu trei coordonate în conştiinţa lui, trecut, prezent şi viitor, în timp ce eu şi alţii ca mine care nu trăim decît în prezent, semănăm cu unul jugănit. Nu, a urină şi sudoare împuţită, reziduurile spiritului de armăsar, dacă vrei să adopt şi eu limbajul tău pretenţios. Fiindcă nici măcar n-aveai bunul-simţ să faci o baie înainte sau să alergi imediat la baie după. Vezi tu, o femeie acordă importanţă acestor lucruri, dar tie cum să-ţi pese?"
Rîsei în hohote, dîndu-mi capul pe spate şi încălecînd braţul fotoliului cu picioarele, în stil american. Păstram în amintire cuvintele ei din prima noastră noapte de dragoste, cînd mă întrebase cu uimire cu ce fel de parfum dădusem pe mine, sau cu ce fel de săpun mă spălasem? "De ce?", o întrebasem. "Fiindcă trupul tău miroase, iubitul meu, a micşunele de primăvară." Rîsesem şi atunci, flatat de iluzia ei olfactivă, fiindcă nu-mi dădusem cu nici un fel de parfum şi nu folosisem decît săpun ordinar, care mirosea a grăsimea din care fusese el făcut, "Nu, nu, insistase, miroşi a micşunele", începuse să-şi plimbe nasul peste corpul meu. Acum aflam că micşunelele se degradaseră în altceva şi rîsei iar. Nu-i spusei de ce, lucru care n-o derută deloc. Cît priveşte băile, o vreme, după căsătorie, în clipele calme ale vieţii noastre zilnice, mă spăla adesea pe spinare şi se minuna de netezimea pielii mele, şi că i-ar plăcea să fie şi a ei la fel, adică săpunul să facă şi pe ea de la început un clăbuc atît de abundent şi curat. În rest, era adevărat că aproape totdeauna îmi crea şi mie impresia că o violez, dar după ce aşa-zisul viol se producea, trăia a doua zi ca în transă, cu amintirea lui. I-auzi! Ia să vedem ce mai spune! "Poate că ai fost totdeauna o frigidă! zisei. Frigidele, cînd au şi ele parte de-un bărbat, păstrează din îmbrăţişările cu el senzaţiile cele mai scabroase."
Tresări sub brutala lovitură. Expresia chipului ei, altădată atît de frumos, se alteră, din triumfătoare privirea ei deveni o clipă umilă, parcă ar fi dorit să nu-i fi spus un astfel de lucru, sau să-l neg de îndată. Nu-l negai, ca să înţeleagă şi ea ce înseamnă să aluneci în zone care trebuie să rămînă intangibile. În acelaşi timp îmi spusei: Ea nu e frigidă şi totuşi e şi frigidă sau mai bine zis o frigidă în gîndire, în timp ce viaţa corpului ei mocneşte reprimată. În alte condiţii, de fanatism religios, ar fi ajuns maică stareţă, dar dintre cele care l-ar fi trădat pe Cristos ca să se chinuiască apoi în remuşcări. în această lumină putea fi adevărată afirmaţia ei că o privisem atunci pe stradă ca pe o curvă. Îşi reveni şi se uită la mine cu ură. "Nu există, zise, femei frigide, ci bărbaţi odioşi, care pot scîrbi o femeie pentru toată viaţa. Întreabă un medic şi ai să vezi ce-ţi povesteşte!" "Da, zisei posomorît, chiar mîine mă duc să mă interesez!"
Devenisem visător sub privirile ei încărcate de ură. Simţeam această ură ca pe-un drog care mă făcea melancolic, melancolie detaşată, liniştită, asemănătoare celei care ne cuprinde cînd ne gîndim îndelung la moartea noastră. Ei, da! Va fi şi asta, aşa sîntem făcuţi, să nu trăim la infinit, să nu devenim stupizi în exuberanţele noastre. O despărţire e o astfel de repetiţie a morţii cu avantajul enorm că totuşi continuăm să trăim şi să avem parte de multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe jos, de a simţi seara un fel de uitare de sine şi de a ne părăsi lumii somnului, de a bea un pahar de vin şi mai ales de a ne surprinde că mai putem să rîdem, să mîncăm cu poftă şi chiar să ne culcăm cu o femeie. Unii spun că asta înseamnă a supravieţui, că adică de fapt ai murit o dată şi eşti bun mort şi acum faci doar umbră pămîntului. E adevărat, dar nu întru totul. "E adevărat, îi strigai Matildei, dar mulţi uită că românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă!" Ea se uită la mine cu dispreţ: "Ai băut ceva?" zise. "Nu, dar e o idee, tresării eu. Ai ceva în dulap?" "Am! Dar se vede după ochii tăi că ai mai băut şi înainte." "Nu mai mult decît tine!" zisei. "Te înşeli! Eu n-am băut nimic. Dar tu ai băut cu omorîtorii de şobolani, altfel n-ai fi putut să-mi spui atîtea murdării." "Da, strigai, mi le asum, deşi nu le-am spus eu. Sînt omul care îşi asumă totul, poţi să te bizui pe mine. Un om ideal, n-o să mai găseşti altul. O să mă regreţi!..."
Şi mă ridicai, intrai în oficiu şi mă întorsei cu o sticlă de vin roşu, pe care o destupai cu un sentiment sărbătoresc. Posomorîtă, Matilda se duse şi ea în sufragerie şi aduse din vitrină două cupe de cristal violet de Boemia, pe care le umplui de îndată. Ciocnirăm şi băurăm, eu cu sete, Matilda parcă în scîrbă, dar nu pentru vin, ci pentru mine. "Tu, omul ideal?" îmi spuse. "Da, strigai, sînt bărbatul ideal, bine înzestrat, fără cusur, cu singurul defect că nu pot fi isteric, într-o lume atinsă de isteria supunerii şi a fanatismului corupt. Toţi sînteţi corupţi în agresivitatea voastră masochistă, care v-a făcut să uitaţi valorile absolute, credinţa într-un ideal, devotamentul şi prietenia, iubirea şi curajul, gîndirea liberă, creaţia." "Aha! făcu Matilda, şi tu le-ai păstrat!..." "Da, le-am păstrat..." "Şi de-aia mi-ai spus tu mie, cînd ai auzit că sînt însărcinată, că o să-mi pui copilul pe-un băţ şi o să-l arunci într-o prăpastie!" "Nu, n-am spus acest lucru, dar văd cu uluire că nu e vorba de o gîndire exprimată de tine, atunci la botez, într-un moment de furie, ci chiar crezi că e adevărat că am spus acest lucru! Asta înseamnă că în capul tău zace mecanismul imbecilităţii umane, care, pornind de la datele unei idei care are un singur înţeles, transformă sensul iniţial în cu totul altceva, după dorinţă. Ai vrut să înţelegi astfel spusele mele, şi ele au şi devenit pentru tine certitudine." "Aha, deci n-ai spus!" "Ştiu foarte bine ce-am spus, dar ar fi zadarnic să-ţi explic!'' "Încearcă." "Era o declaraţie inocentă de iubire, că venirea copilului nu trebuie să ne scindeze viaţa şi că n-o să fac ca Laios, tatăl lui Oedip, care într-o interpretare modernă ar fi fost gelos pe noul-venit şi l-ar fi aruncat într-o prăpastie. Mitologia spune altfel, dar Freud a interpretat mitul în sensul atracţiei copilului pentru mamă, care persistă şi la maturitate, complexul oedipian."' "Se poate, zise Matilda, şi ca dovadă că nu sînt imbecilă, te cred. Dar că o să-l dai la leagăn, la copiii găsiţi, n-o să zici că n-ai spus. Ai zis aşa, n-o să fac ca tatăl lui Oedip, dar o să fac ca Rousseau." "Glumeam!" zisei, simţind că pierd terenul. "Aha, glumeai!" "Da, exageram, ca să înţelegi ideea." "Exagerai ca să înţeleg ideea, zise deodată Matilda cu un glas răguşit şi gros. După ce mă loviseşi şi mă aruncaseşi pe podea, acum glumeai, exagerai... Ce, ar fi mai bine dacă ai muri? Ţi-aşi pune şi eu pe piept o floricică!" "În orice caz, zisei, sănătoasă la cap nu eşti dacă ai ajuns să-mi doreşti moartea pentru nişte cuvinte al căror sens ţi-a scăpat." "De ce? zise. Glumesc, exagerez, ca să înţelegi mai bine ideea!" "Ce idee?" "Că eşti un ticălos şi că te urăsc..." "Bine înţeleg că mă urăşti, asta o ştiu demult, îi răspunsei senin, turnînd în pahare. Dar eu ticălos nu sînt şi n-are rost să încerci să dai urii tale o justificare. Ura poate fi şi curată! Aşa, în sine, ca şi iubirea. Las-o aşa, fiindcă îţi purifică sufletul mai bine decît dacă o terfeleşti în acuzaţii abjecte. Gîndeşte-te mai bine la posibilitatea de a înţelege că nu puteam să gîndesc că chiar o să-ţi iau copilul şi să-l dau la leagăn. În ce mă priveşte, o să încerc şi eu să înţeleg, ba chiar înţeleg de pe acum, şi îmi dau seama că după ce un om e lovit, e o pură sminteală să mai crezi că după aceea cuvintele pe care i le mai spui or să-i mai pară inocente şi cu atît mai puţin o expresie a iubirii (deşi după marea ta scenă de la botez, cînd am rămas singuri, te-a pufnit rîsul şi mi-ai spus că nebună mai eşti şi tu şi dacă nu m-ai fi iubit, n-ai fi făcut ce-ai făcut, adică să arunci cu vasul în mine şi să-mi sfîşii obrazul, fără să mai vorbesc de cuvintele care ţi-au ieşit din gură, şi eu te-am crezut, ţi-am spus doar că am căzut amîndoi în ticăloşie, ca vecinul părinţilor mei, Acojocăriţei; şi îţi spun acum că dacă n-aşi fi fost arestat chiar atunci, ne-am fi iubit şi noi în noaptea aceea exact ca acela!). Tu, dimpotrivă, deşi apoi am îngenuncheat lîngă tine, ai continuat să simţi acele nenorocite de cuvinte drept o continuare a violenţei fizice, ai căzut şi tu în genunchi, şi deşi îţi evocasem trecutul nostru şi speranţa mea într-o întoarcere la acel trecut, care nici nu era aşa departe de noi, doar cîteva luni, mi-ai spus, cu o disperare care m-a uimit, să plec chiar în clipa aceea şi, cum nu te înţelegeam, dar nici nu-mi dădeai răgaz să încerc s-o fac, ai strigat împreunîndu-ţi mîinile: Mă rog de tine să pleci! Ah, ai să mi-o plăteşti! Compară înţelegerea mea, după ce am plătit cu vîrf şi îndesat, cu a ta, care nici acum nu uiţi acea scenă de tristă amintire..." "Nici tu nu uiţi, zise Matilda deloc clintită de spusele mele, deloc convinsă că ura poate fi şi curată. Nimic nu se uită", mai zise aruncîndu-mi o privire turbure ca o dovadă, ai fi zis, palpabilă, umană, că ideea mea despre ura aşa-zis curată e o pură speculaţie, că aşa ceva nu există.
Eu însă simţeam pentru ea o astfel de ură. Nu eram ispitit s-o învinuiesc de nimic, nici s-o înjosesc în sinea mea, deşi mi-ar fi fost atît de uşor s-o fac. Materialul era bogat, de pildă cel mai recent acapararea fetiţei, ferocitatea cu care pusese stăpînire pe mica ei viaţă şi surpriza ei neagră că mă simţeam fericit cu Silvia cînd ieşeam cu ea la plimbare: nu trebuia să fiu fericit, era un fals, o ipocrizie, o înşelătorie cu care vroiam să turbur sufletul copilului, în realitate nu puteam fi capabil de a mă apropia şi înţelege şi mai ales iubi un copil. Parcă mi-ar fi spus că eram un fel de monstru... Asta ar fi fost de ajuns să nască în mine o ură sălbatică, ucigaşă, pentru sufletul ei, care îmi părea diform. Dar îmi aminteam că în cei trei ani cît stătusem închis, totuşi învăţase copilul să-mi spună tati şi nu totdeauna fericirea mea de a-mi iubi fetiţa îi turbura astfel mintea. Nu, o uram (fără s-o învinuiesc) că se supunea orbeşte răului care lovise încă de la început casa noastră. Nu era chiar o fatalitate pentru mine, dar pentru ea era, şi nu ridica un deget să lupte împotriva acestei fatalităţi. Parcă îi auzeam vocea trufaşă repetînd pînă la saţietate: Aşa e el! Sau: aşa e ea! Sau: dar e firească! Cine ne dă nouă dreptul să cerem... Atunci, în meditaţiile mele, auzind aievea această voce, o uram foarte tare. Ură curată, însă, fiindcă îmi dădeam seama că ea era o jucărie a forţei nestăpînite a daimonului ei, care la vechii greci era şi caracterul cuiva... Simţind că iubirea ei pentru mine slăbeşte, o făcuse să slăbească şi mai tare, de parcă astfel ar fi triumfat. Simţise că eu continuam s-o iubesc ca la început, îmi întorsese spatele la uşă, foarte mîndră că putea s-o facă. Mă prinsese că îi arsesem una chiar în ziua cînd vroia să-mi spună că a rămas însărcinată, ce jubilaţie! Căzuse în genunchi! Pleacă! Nu vroisem să plec? Ia să-i arătăm noi că altul o putea face fericită şi să vorbim cu acest altul la telefon fără nici o jenă, cu soţul în casă, care stă cu nasul în cărţi şi habar n-are! Nu crede că am găsit pe altcineva? Ia să-i dovedim că pot să plec imediat chiar cu copilul în burtă şi să încep să-mi fac bagajele! Credea că e sigur de mine fiindcă ne leagă un copil? Ia să-i spunem că nu va fi tatăl acestui copil, ba chiar că nu e copilul lui! Îşi dăduse seama că aveam un prieten, he! Ia să-l invităm noi şi să-l jignim. Ia să vedem din ce stofă e făcut? Se simţea bărbatul ei bine cu acest cuplu, eee, ia să vedem şi noi la faţă pe bleaga aia, căruia îi plăceau ciupercile, dar nu ştia să le gătească! Se credea bărbatul ei stăpîn pe ea, ia să le arăt eu la toţi că nu eram supusa nimănui, maică-sii, bunicilor, lui Vasile, Tamarei, lui Petea, lui Artimon, care fusese jignit, Tasiei... Apăruse pericolul unei despărţiri? Ia să simulăm că totul se întîmplase fiindcă îl iubeam prea mult!... Şi iat-o deodată vîrîtă în coşmar: arestarea bărbatului, ameninţarea că îi va fi luată casa şi mai tîrziu va fi exclusă din partid. Dar casa nu i s-a luat, s-a zbătut pentru asta, a avut mai dinainte marea intuiţie de a se împrieteni cu cel mai mare ştab al judeţului, om apreciat în mod deosebit de Gheorghiu-Dej, şi casa nu i s-a luat, şi nici din partid n-a fost exclusă, ba chiar a rămas mai departe şefă acolo printre arhitecţi. Coşmarul trecuse, bărbatul se întorsese, dar se pomenise repede soţia unui ins al cărui viitor era barat... Nu avusese ea tot timpul dreptate? Iată-l acceptînd cu mare deliciu căderea, cu toate că s-a purtat bine cu el după ce s-a întors de-acolo, ca să descopere că n-are nici o voinţă şi vrea el să ne judece pe toţi, că nu mai credem în valorile absolute...
"Din fericire, strigai, totul se uită. Şi dînd pe gît paharul de vin roşu, care mi se păru că avea un gust insuportabil de motorinolaringologie cum spunea Vintilă, începui să urlu, cîntînd:

Mă vei uita, căci şi uitarea
E-nscrisă în legile omeneşti...".

Şi mă aplecai spre ea foarte aproape şi îi văzui într-o clipă, cu nedumerire, chipul lipsit de farmec, pe care îl iubisem atît de mult şi care nu-mi mai spunea nimic... Ea surîse deodată la această apropiere, şi deodată farmecul îi reveni şi începu şi ea să cînte. Nu mai era însă ridicolă, ca atunci cînd îşi fredona acel tibia al ei, dimpotrivă, îmi părea iar minunată, ca odinioară... o dilemă tărăgănată, o indecizie veselă şi în acelaşi timp nostalgică, de o mare puritate şi hrănită de o credinţă că oricum ea tot va fi fericită, chiar dacă, aşa cum spunea cîntecul, nu ştia pe cine să aleagă; se adresa unei păsări:

Spune-mi, puiule de cuc, măi,
Duuupă care să mă duc...
M-aşi duce după cel

nu ştiu cum, îmi scăpau cuvintele, atins, ba nu, chiar doborît de vraja simplă a melodiei, care mi se părea cea mai frumoasă din cîte auzisem. Simţeam însă în acelaşi timp cu nelinişte că atracţia urii e la fel de mare, dacă nu chiar mai puternică şi mai răscolitoare decît iubirea. Căci ne uram în acele clipe amîndoi, nu mai exista nici o speranţă, dar această legătură pe care o descopeream cu uimire că exista mi se părea groasă ca otgonul...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa