Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A CINCEA

XIII

Coborîrăm la etajul următor după ce pulverizarăm toxicul peste tot şi închiserăm uşa principală şi o lipirăm la toate încheieturile cu hîrtie. Vintilă îmi şopti în timp ce reîncepurăm lucrul: "Credeţi dumneavoastră că era el aşa mare hitlerist cum spusese? Şi adăugă cu milă nesfîrşită clătinînd din cap filozofic: nu era, dom' profesor! Cum aţi spus dumneavoastră: din prostie, de-aia a spus vorbelea-alea, cum a spus şi azi-dimineaţă, că el urăşte şefii! N-aţi auzit ce i-a răspuns Istrate: Bă, şi eu sînt şef, şi pe mine mă urăşti? Şi el ce-a zis: ă, că nu pe dumneavoastră... Cîrnaţi! Atunci pe cine? Pe-un om pe care nici nu-l cunoşti!" Bleandă! Ce ţi-a făcut ţie omu-ăsta? E, nimic, aşa! (Şi aici Vintilă mă împunse cu degetul în burtă, să contemplu adică bine specimenul.) Să vedeţi cum s-a purtat cu tat-său! De la mine la ei sînt o sută de metri, tat-său, om bogat, avea cinci prăvălii în oraş şi se ocupa cu comerţul cu cherestea. A pierdut tot cu naţionalizarea şi de inimă rea bătrînul a paralizat. Asta, Costaichie, că aşa îl cheamă pe numele lui mic, după ce trăise ca un fecior de bani gata şi chefuise cu şapte curve pe-un picior fără să facă nimic, acuma, la ananghie, îl lasă pe tat-său la mila trecătorilor... Primea de pomană la poartă tîrîndu-se cum putea cu picioarele lui rablagite. Lumea îi da, muierile, fiindcă din averea lui făcuse o biserică în cartier... Săracul... toţi o să ajungem la fel... Costaichie, adică Bacaloglul tînăr, făcuse el ce făcuse şi ajunsese inspector financiar. Raglan pe el, cămaşă scrobită, pantofi cu talpă dublă, pleca de-acasă şi se întorcea cine ştie cînd. Şi într-o zi de sărbătoarea morţilor, îl vede pe tat-său la poartă... Costaichie, zice, Costaichie, dă-mi şi mie ceva să mănînc, că mor de foame (se sclintise şi ăsta, treceau muierile de la praznic şi avea poala plină cu colaci, dar vorbea şi el aşa, cum se sperie un om bătrîn că o să moară de foame, cad în mania asta). Ce să-ţi dau, zice ăsta, ce-ai făcut în viaţă şi ce-ai dres? N-ai fost în stare de nimic... Cum, zice bătrînul, Costaichie, am făcut o biserică. Ei şi? zice ăsta, dacă ai făcut-o, de ce nu ţi-a ajutat Dumnezeu? Şi se duce în casă, se întoarce cu pîine (că altceva nu putea să-i dea, pîine avea ăla destulă) şi i-o aruncă acolo în braţe. Costaichie, zice tat-său cu glasul lui prăpădit, molfăind din dinţii lui puţini care îi mai rămăseseră, bodaproste, Costaichie. Cum ai spus? zice ăsta. Bodaproste, Costaicuie! Bodaproste, zice Costaichie sarcastic, să fie în c... morţilor... Auziţi şi dumneavoastră ce-i zice fiul tatălui său bătrîn! Auziţi, dom' profesor! Fiul să-i spună tatălui bătrîn măscări! Să profaneze morţii! Moartă era şi mama lui! Uitaţi-vă acuma la el cum pîndeşte şobolanii!" "N-a mai fost, zic, inspector financiar?" "Păi nu l-au prins că n-a spus în autobiografie cîtă avere a avut tat-său?" "Şi?" "Şi l-au dat afară, a intrat într-o uzină de strungărie. Acolo, dom' profesor, ca să vedeţi că se află, lumea află! Cine e, mă, ăsta? se răsti Vintilă imitînd flegma unui muncitor intrigat şi dispreţuitor. Cîrnaţi! Cutare! Da? Păi ia să-l aranjăm! Şi şi-a primit pedeapsa pe care o merita pentru felul cum s-a purtat cu tat-său, i-a băgat cineva un stecher în buzunarul fulgarinului, şi la poarta, o, stai, controlul! Şi l-au dat pe mîna miliţiei, furt din avutul obştesc! Un an! A făcut un an şi acum uite-l aici..." "Ce pîndeşte el acolo?", îl întrebai. "Şobolanii! zise Vintilă, ce să pîndească! Le cunoaşte toate găurile, a ajuns specialist. Bine, măi Costaichie, îi zic într-o zi, tu, băiat cu carte, e? altceva n-ai mai găsit? Lasă, zice, e mai bine aşa, la primăvară vin anglo-americanii şi o să le spun: uite ce-au făcut din mine! Şi, Costaichie, zic, crezi că or să te facă ei şef mare? (Vintilă se ciocăni uşor cu degetul în piept şi susură insinuant): ei pe mine? eu mă fac şef! zice. Pe toţi o să vă belesc! Vedeţi!" mai zise cu o amară ironie în glas, dar şi ca un fel de încheiere asupra acestei hazlii istorii. "Hazlii ziceţi? Ehe, dom' profesor! o să auziţi multe", promise el.
Adică în cazul în care ar veni anglo-americanii să le povestească Bacaloglu suferinţele lui! "Dom' Bacaloglu, lasă-i dracului că mor şi singuri, zise ţiganul, hai să terminăm repede, să mergem şi noi să bem un şpriţ, face cinste dom' profesor de facultate..." Cunoşteam ironia mieroasă a acestei rase, devenii atent. "E şeful nostru, continuă ţiganul, bagă de seamă, dom' Bacaloglu, gata cu distracţia, acuma trebuie să lipeşti şi dumneata cu noi. Nu şi-a lăsat el facultatea fără vreo misiune! Nu e aşa, dom' şef? Puneţi-l pe dom' Bacaloglu la treabă!" Umil şi acoperit, ţiganul îşi strecura batjocura în auzul celorlalţi, care rînjeau. Vintilă se răsuci să-i răspundă, dar îl oprii: "Lasă-l în pace!".
În aceeaşi clipă auzii un zgomot ciudat, o plescăitură înfundată, apoi alte două şi îl văzui pe Bacaloglu agitîndu-se în colţul lui, unde stătea lîngă o coloană de scurgere, alături de W.C. El şpriţui în jur şi sări într-o parte. Era asaltat de şobolani, care fugeau de sus, unde era mediu toxic, şi săriseră prin vreo gaură din plafon. Trei intrară în biroul spaţios unde eram noi şi începură să alerge care încotro. Bacaloglu încolţise unul mare şi gras cît o pisică şi îl şpriţuia acolo unde se plasase. Scosese limba într-o parte cu o expresie de beatitudine pe chipul său parcă bubos, deşi nu avea nici o bubă pe faţă. Îndrăsneţ, şobolanul îl înfruntă, făcu un salt şi ţîşni în sus şi puţin lipsi să nu-l apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se aţinti din nou, cu rîtul lui mic ridicat în sus, şi avui, timp de cîteva secunde, impresia că un dialog, o înţelegere urma să aibă loc între cei doi, căci Bacaloglu îi spuse cu o detaşare ironică: "Ei, dom' Nae, ai vrut, domne, să mă muşti? Păi nu-ţi merge cu mine, domne, ascultă, băiete, puştiule, ia înghite tu", şi-i trimise, strîmbîndu-se bestial, un snop de substanţe din vermorelul pe care îl ducea în spinare. Înţelegerea însă nu se realiză, şobolanul ţîşni pe lîngă el şi ieşi peste noi. Corpul îi tremura ca o piftie, era gras şi nu fugea prea tare, şoldurile scabroase i se mişcau leneş. Alerga de la un capăt la altul în încăperea plină de birouri.
În acelaşi timp, grasul Calistrat ţopăia de repulsie ferindu-se de ceilalţi şobolani, care, căutînd prin toate părţile vreo gaură de scăpare, se urcau pe pereţi, reveneau peste mesele goale, săreau chiţcăind şi într-adevăr unul îl atacă şi el scoase un ţipăt şi smuci din fundul lui mare cu o mişcare abjectă, urlînd către Bacaloglu: "Du-te, mă, în bida mă-tii şi omoară-i odată!" Vintilă se apropie şi el şi îi trase cu sete un şut în fundul lui trivial (şi în clipa aceea avui un surîs de destindere, căci era uimitor cum piciorul scundului Vintilă ajunse atît de sus şi se înfipse adînc în acel fund lăbărţat şi obscen şi îi despică bucile). ",Belitule, îi spuse, pune mîna şi omoară-i, munceşte, f... pe mă-ta de puturos, cîştigă-ţi pîinea, laşule! găinarule!" Asta se înfurie brusc şi năvăli cu pumnii asupra lui Vintilă, care se feri şi puse mîna pe-un scaun pe care îl ridică în aer. "Îţi crăp capul dacă te-apropii, îi spuse Vintilă, beţiv ordinar!" Era însă un joc, căci toţi erau prieteni unii cu alţii, cum aflai mai tîrziu.
În acest timp Bacaloglu urmărea cu o înverşunare calmă şobolanul cu care încercase el un dialog: pe ceilalţi îi ignora. "Copilule, îi spunea cu o ironie tărăgănată şi semeaţă, ai vrut să mă muşti, te-ai dat la mine, a? Păi nu-ţi merge, băiatule! Cine se dă la mine nu se iartă, Gică. Îţi plîng de milă, te las aşa să alergi, dar o să oboseşti! Consideraţia, mă băiatule! Ai vrut să mă muşti... Eşti pierdut! Singura speranţă a celor învinşi ştii care e? Nici o scăpare!... Naică, auzi, Năiţă? Fă maratonul pe dinaintea noastră, să se bucure şi spectatorii... Lasă-i să se bucure şi ei, sînt oameni, panem et circenses, ai auzit tu de lozinca asta? Învaţă şi tu, cultivă-te înainte să te prind, dom' Nae, ridică-mi nivelul, că pe urmă o să ţi-l ridic eu..."
Şi i-l ridică în clipa următoare cînd şobolanul, exasperat, se opri o secundă în mijlocul încăperii şi vru iar să atace: Bacaloglu îl trimise cu un şut în perete, de unde căzu apoi jos cu ochii lui negri şi îndrăsneţi şi cu dinţii rînjiţi înfloriţi de stropi de sînge. "Bravo, Bacaloglu, strigă Vintilă, vecine, ai dat o lovitură formidabilă!" Grasul Calistrat urlă, gîjîind: "Patroane, o să te încoronăm împărat al şobolanilor, adică nu, jjj, rîse el, o să te denumim Costaichie Bacaloglu Şobolanicus! N-am ce să-ţi fac, eşti genial, te pup în... azi o să mă îmbăt, o să-mi regulez nevasta, o să-mi bat copiii..." Bacaloglu rînji cu capul pe spate şi burta înainte: ha, he! Asculta elogiile cu un scepticism pe jumătate scîrbit: erau elogii, îi plăceau, dar ştia el cîte parale fac...
Famenul arăta o figură tristă, părea deprimat, complexat de ceva. Poate fiindcă toţi ăştia erau plini de vitalitate şi se distrau, în timp ce el părea golit de sînge? Arăta palid şi nu mai avea obraz de adolescent, îmbătrînise parcă brusc, semăna cu un manechin. "Vă uitaţi la ăsta grasu, Calistrat? reveni Vintilă lîngă mine după ce coborîrăm la parter. Un besmetic! L-a trimis şi pe el instituţia în delegaţie la Bucureşti. Şi acolo a violat o curvă!" Şi Vintilă tăcu mohorît, deodată lipsit de chef, nu-mi mai dădu alte detalii, să-mi explice, de pildă, cum poate fi violată o curvă. "Ce era de meseria lui?" îl întrebai. "Tehnician." "Şi a păţit ceva?" "Cum?! un an de puşcărie!" "Pentru o curvă?" "Asta trebuie să dovedeşti! Pînă atunci e femeie cinstită! Şi l-au dat afară şi din serviciu!" "Şi de-aia e el aşa de vesel?" Vintilă se uită la mine supărat: "Credeţi că e treaz? Ăsta umblă cu băutura în el de la cinci ani!" "Îl cunoşti?" "Păi nu-i dădeam eu alimente pe datorie nevesti-sii, mai ales în timpul inflaţiei? Credeţi că a mai plătit-o? - făcu un semn cu mîna a lehamite - atîta pagubă să fi avut eu în viaţă..."
Pe la unu terminarăm, ne întoarserăm cu materialul la magazia de unde îl luaserăm şi tot grupul se îndreptă apoi spre un anumit local ştiut de ei. Era o fostă cîrciumă, cea de care pomenise şeful nostru de la sfat, numită "Tîmpa", Bufetierul, ca să ne unească două mese, goni cu brutalitate un bătrîn, care după cît se părea stătea şi el acolo degeaba şi nu consuma nimic. Arăta tare nefericit şi părăsit, venise şi el să vadă oameni. Palton jerpelit, o pălărie soioasă şi în loc de fular un fel de zdreanţă. Gîndul mă duse la tatăl lui Bacaloglu, şi îi spusei lui Vintilă, în timp ce bufetierul pusese pe masă sticle de vin negru şi pahare: "Aşa arăta... ? Dar el nu înţelese cine anume, uitase ce-mi povestise... "Zic de bătrînul ăsta prăpădit..." "Vreo gustare ceva?", ne întrebă bufetierul. "Ce luăm, dom' şef?" zise ţiganul. "Ia ce vrei, îi spusei, nu fac cinste cu mîncare, numai cu vin." "Da' zgîrcit mai eşti, dom' şef! se vaită el, păi să am eu banii tăi de la facultate..."
Mă făcui că n-am auzit că mă tutuise şi-i spusei bufetierului că eu vreau brînză, unt şi salam de Sibiu. Ţiganul fluieră a pagubă şi se holbă la mine, dar fără respect, parcă ar fi vrut să spună că dacă am chiar atîţia bani să comand salam de Sibiu, atunci ce dracu mai căutam acolo printre ei? Şi se mai aşezase şi lîngă mine şi mă jena cu cotul, ba chiar îmi ocupa cu labele locul din faţa ochilor, silindu-mă să mă dau mereu pe spate pe scaun. Mă gîndii să schimb locul cu Vintilă, care stătea în stîngă mea, dar ţiganul parcă ghici şi îşi retrase cazmalele. Toţi comandară acelaşi lucru, dar parcă nu le era foame. Începură cu vinul. "Hai noroc, dom' şef", hîrîi ţiganul înghesuindu-se iar în mine, gata să-mi verse paharul, "noroc, domne", zise şi Bacaloglu, "hai noroc", ziseră şi ceilalţi şi ciocnirăm.
Vintilă se trezi că de fapt îi era o foame de lup şi începu să mănînce hulpav cu pîine multă, în timp ce chipul începea să i se lumineze ca la început şi deodată îşi aminti că trebuia să-mi răspundă la o întrebare. "Prăpădit, spuneţi dumneavoastră? ăla, bătrînu-ăla?" "Da", zisei. "Ce vorbiţi, dom' profesor! Ala prăpădit? Păi v-arăt eu prăpădit!" Şi se ridică mestecînd zgomotos şi începu să meargă mărunt, ca melcul, imitînd pe unul care pînă ar face doi-trei metri ar trece un ceas. "Ăsta prăpădit, strigă el la mine, şi cînd ajungi aşa, dom' profesor, cîh, mai bine laţul de gît" (şi îşi încercui grumazul cu un gest de ştrangulare). "Chiar şi-aşa, zisei, trăieşte, are copii, se bucură că îi vede..." "Se bucură?!! (şi făcu gestul său de lehamite şi se reaşeză). Şi ce rezultă de-aici? Cînd vă povestesc eu ce rezultă, mi se usucă gîtul". "Adică?", zisei. "Cînd spuneţi (şi vocea îi coborî şi i se rări insinuînd aceeaşi amară ironie de mai înainte, cînd îmi povestise despre ceilalţi, ironie la adresa întregii umanităţi, dar şi la a mea, care putusem să afirm...) că se bucură că îşi vede copiii!" I se părea ceva jalnic să fie cineva atît de naiv... "Era o mamă (noroc, dom' profesor! şi ciocni cu mine şi bău tot paharul) cu o mulţime de copii, s-au dus toţi care încotro, a rămas cu o fată pe care o iubea ea cel mai mult, cea mai bună fată. Şi cînd au rămas singure fata asta începu s-o pună să vîndă tot ce-avea prin casă, să-i fie ei bine, şi n-a mai rămas maică-sa cu nimic! Inimă de mamă, dom' profesor! Cum să rezişti cînd te ia aşa mieros?! Cînd a văzut că maică-sa nu mai avea nimic de vîndut, s-a terminat! Mamă ai fost, acum eşti o gadină, care mai mult încurci drumul... Şi într-o seară, fata asta, care între timp se măritase, avea musafiri... Şi cu rîsul aşa în gîtlej, pesemne că cineva spusese o glumă, o vorbă aşa mai în doi peri, hi, hi, hi, se apropie de uşă, şi hi, hi, hi, deschise, sunase cineva. Şi hi, hi, cînd o vede, era mă-sa, tu erai, sărăcie? zice. Ce vrei? Păi, maică, uite, am luat şi eu un medicament şi am venit să beau un pahar cu apă, a zis mă-sa. Du-te la bucătărie, zice. Se duce la bucătărie, că ea acolo îşi petrecea viaţa. Îşi amenajase ea, aşa, două scaune fără spetează, două taburete, punea două scînduri peste ele şi îşi întindea oasele, se simţea ea acolo bine, fiindcă îşi crescuse copiii în două camere, patru copii, şi acum cu o singură fată nu-şi mai găsea loc în casă... nu vrea să deranjeze pe nimeni... Şi-acolo dă peste ea gineri-său, care venise după sifoane, să facă şpriţuri, şi ăsta cînd o vede, ce este, ce mai vrei şi tu? Păi, maică, zice bătrîna, nu mi-a fost bine de la stomac şi m-am dus pînă la farmacie şi am luat un medicament... Şi parcă tot mai rău mi-a făcut medicamentu-ăsta... între timp intrase şi fi-sa în bucătărie, şi ginerele, nu că i-ar fi fost lui ceva în inimă pentru ea, dar s-o fi gîndit că tot i-o mai fi rămas nevesti-sii o secvenţă de milă în suflet pentru mă-sa, zice: dă-i, dragă, o ceaşcă de supă, să-i treacă răul care-l simte. Nu, maică, zise bătrîna, că dacă mănînc, iar m-apucă ameţelile, şi fata: unde nu te-ar apuca!... Şi în altă zi trecea pe drum prin faţa Liceului Andrei Şaguna un maior în maşină. Şi ce i se pare lui că vede el pe treptele liceului, o bătrînă, şi-i zice şoferului, ia opreşte! Se dă jos, se uită, tu eşti, mătuşă? zice. Eu sînt, maică! Da' ce cauţi aici? Păi, maică, zice bătrîna (care era sora mamei acestui maior), m-am dus pînă la farmacie şi am luat un medicament şi m-au apucat ameţelile şi m-am aşezat niţel aici să mă odihniesc. Păi bine, tanti, zice maiorul, tocmai din cartierul Fetescului ai venit aici să iei medicamentul şi să te odihneşti? De ce nu te-ai dus acasă? Vedeţi, ea avea istoria ei cu medicamentul, care îi da ameţeli, da' tot îl lua! Şi maiorul a înţeles că bătrîna rătăcea şi ea aşa pe unde o duceau paşii, că acasă ce-o aştepta? Şi o urcă în maşină şi o ia cu el... Acolo, bună ziua, tanti, bună ziua, maică, bucuroşi de oaspeţi, zice nevasta maiorului... O zi, două, trei... Pe urmă, alo, zice bărbatului (şi aici Vintilă îmi vîrî iar un deget în coastă!), eu am propriile mele necazuri, nu pot s-o ţiu pe-asta mai mult aici, că mie nu-mi miroase bine locul pe unde trece!... Şi au trimis-o îndărăt la fata cea bună, să doarmă în bucătărie... Au găsit-o într-o dimineaţă moartă pe scîndurile-alea... Asta e, dom' profesor!... Că ziceţi că te bucuri că îţi vezi copiii!... Aşa ziceaţi, nu? Ei, uite, aşa se scrie istoria!..."

XIV

"Tu eşti un mare povestitor, măi Vintilă, zise Bacaloglu cu un glas care afecta semeţia ironică şi detaşată, în aceste timpuri, dacă ai fi avut mai multă ambiţie şi nici o condamnare, ajungeai scriitor, fiindcă ai un patetism bine controlat şi mergi direct la esenţă, nu te încurci în descripţii inutile şi biografii fastidioase. Te băgau la şcoala de scriitori să înveţi ortografia şi acum erai mare, Vintilă, ne scuipai nouă în cap!" Vintilă rîse, gîdilat de acest elogiu, şi întinse paharul spre Bacaloglu: "Costaichie, zise el, crezi că nu mai mi-a spus cineva? La puşcărie, pe un viscol mare, stăm în celulă cu nişte oameni mari, unul fusese general, altul subsecretar de stat, altul ziarist, altul mă-sa pe gheaţă, da' era mai deştept decît toţi ăilalţi... Şi zice ăsta: domnilor, ne plictisim, orizontul de ceară care ne învăluie îmi face impresia că mă goleşte pe dinăuntru de eul meu. Şi cu toate astea, purtăm în noi o lume. Hai să ţinem fiecare cîte-o prelegere. Aşa e, bravo? Şi începe el să ne povestească războaiele lui Iulius Cezar şi mai ales moartea lui, care mi-a plăcut mie cel mai mult... Cum l-a anunţat şi nevastă-sa, şi un om care a vrut să-l oprească din drum să-i spună să nu se ducă în senat şi el, nimic! Ce să mai discutăm, era în ielele din marte şi astea îţi iau minţile, ce mai, l-au măcelărit cu săbiile, şi el, săracu, şi-a acoperit capul cu toga! Nişte bezmetici, au păţit-o pe urmă şi ei, mai ales Brutus ăla, că s-a răsculat populaţia. Au încercat pe urmă şi ceilalţi să povestească, generalul despre bătălia de la Kursk, subsecretarul şi ziaristul bîm-bîm, cîrnaţi! Ia spune, bă şi tu, ceva, îmi zice mie. Şi-mi aduc eu aminte de-un necaz, cum am pierdut eu odată, şi pe urmă l-am găsit, un portofel. Nu vă spun, dom' profesor, mi se adresă el mie, cum m-au ascultat! Tăcuţi, serioşi nu m-a întrerupt nici unul! Şi zice ziaristul: dacă aşi fi în libertate, mă Vintilă, aşi face din tine un povestitor balcanic - şi a pomenit un nume, adică ca ăla aşi fi ajuns..." "Panait Istrati, Vintilă", zise grasul Calistrat, dar Vintilă nu confirmă. "Păi spune-ne şi nouă, Vintilă, zise Bacaloglu, cu semeţia sa flegmatică, şi rînji cu gura lui de babă, în timp ce peste ochi îi coborîră, ca nişte obloane, pleoapele, cum ai pierdut tu şi ai găsit un portofel!"
Naiv, Vintilă rîse iar şi dădu din umeri cu ceva din orgoliul artiştilor, cărora orice li se întîmplă trebuie să fie interesant: "Păi nu mai ştiu!" "Atunci nu eşti scriitor Vintilă, susură iarăşi Bacaloglu, scriitorul are memorie, domne, ţine minte tot, altfel de unde-ar şti să scrie atîtea cărţi? Tu eşti un simplu om din popor, care ai limba deslegată, nu te îngîmfa, Vintilă, că şi tăcerea e de aur! Uite, aşa-zisul nostru şef tace, dar şi cînd o vorbi! Aşa că ia aminte, învaţă să şi taci, fiindcă unii te pot asculta în batjocură, Vintilă, nu cum crezi tu!"
Adică eu eram acela! Vroia să-l îndepărteze pe Vintilă de mine, abia apărusem printre ei, şi Bacologlu, care era de fapt şeful lor neinvestit, vroia să mă anuleze din capul locului. Mă lăsai anulat! Dar el nu credea acest lucru, lipsa mea de replică, pe care o dorea, îl irită şi spuse mai departe: "Tu eşti victima uşoară a unui om periculos, Vintilă. Eşti un încrezător şi mă mir că la vîrsta ta apreciabilă te-arunci cu capul înainte şi nu vezi ce te paşte!" "Mă Costaichie, zise Vintilă şi rîse iar în prada unei mari veselii, eu de cînd te cunosc, numai prăpăstii spui! Eşti om cu liceu, dar uită-te la mine; uită-te! Şi în clipa aceea mîna lui Vintilă ţîşni ca o săgeată spre Bacaloglu şi se întoarse îndărăt spre pieptul său: eu nu mă dau pe tine! Eu o să plec de-aici, am şi vorbit cu cine trebuie şi intru în comerţul de stat. Dar tu n-o să pleci, o să stai ani în şir, să te găsească americanii la deratizare şi... şi Vintilă îşi izbi fruntea cu palma şi se văită cu o compătimire copleşită: a! a! Ce om de valoare! Ce minte! Cîte calităţi într-un singur om! Cum au putut bolşevicii să-l înjosească în felul ăsta!"
Calistrat făcu "jjj. jjj! Batroane, se bîlbîi el, văd agum o băsărică de Joi-mari, gu miros de tămîie de la sărbătoarea morţilor cum se băinăţează be capul tău înfumurat ca un bivol în eleşteu..." "Păi nu e aşa, Calistrate!?" strigă Vintilă triumfător. "Alo, domnu Calistrat, susură Bacaloglu subliniindu-şi printr-o nepăsare parcă adormită înfrîngerea (nu reuşise să-l intimideze pe Vintilă, dimpotrivă, îi stîrnise şi mai mult verva sarcastică), domnul Calistrat, fii atent, domne, nu te lansa, fiindcă s-ar putea să rămîi foarte uşor, deşi eşti aşa de gras..."
Adică?! Ce putea să-i facă? Rămăsei nedumerit asupra acestei enigme, dar nu pentru multă vreme. Bacaloglu continuă: "...Eu am fişe, domnu Calistrat, şi deocamdată fişa dumitale e albă. (Şi se legănă imperceptibil şi se uită în zare visător.) E albă, domne, dar te observ! Fii atent!..." "Jjj, făcu grasu, du-te-n bida mă-tii cu fişele tale... Mă-tii nu i-ai făcut fişă?" "A murit demult biata doamnă Bacaloglu!", zise Vintilă, deodată atins de amintirea acelei doamne. "Domnu Calistrat, tu eşti băiat bun, dar ai un cusur! Te lansezi! Lansează-te, domne, continuă Bacaloglu, parcă încurajîndu-l, că pe urmă te lansez eu şi o să regreţi... Dar o să fie prea tîrziu! O să-ţi aduci aminte de dictonul latin vae victis. Dar aducerile-aminte n-or să mai conteze, nu te baza, domnul Calistrat, pe faptul că ai băut cu mine un pahar de vin la aceeaşi masă..." "Da, ştiu, se bîlbîi grasul rînjind, eşti bapabil de orice ordinărie, dar eu sînt mai bapabil decît tine şi o să ţi-o iau înainte, jjj, jjj, şi o să te fag să baţi din bopită ga un gal răbgiugos înainte să fie belit şi să i se bună pielea bă băţ.. Iar eu o să mă biş pe stîrvul tău...'' "Eşti inconştient, domnul Calistrat, nu observi că aşa-zisul nostru şef rîde de noi, răspunse Bacaloglu cu o grimasă care arăta că nu mai avea replică şi vroia să abată discuţia spre mine. Rîde, domne (nu rîdeam nicidecum!), faci pe clovnul, vrei să-l distrezi... Distrează-l, distrează-l!", "Gine grede că îl distrez să mă bube în gur", răspunse Calistrat turnîndu-şi furios un pahar şi dîndu-l peste cap. "El crede, continuă Bacaloglu din ce în ce mai iritat de tăcerea mea, nu mai vezi bine, domnul Calistrat. Ar trebui să vezi, să observi..." "Nu mă inde-resează", zise grasul cu o expresie subită de ură, care îi desfigură chipul său buhăit, ură, pesemne, la adresa mea, care aşi fi putut crede (şi dacă n-aşi fi crezut puţin îi păsa) că el făcea pe clovnul să mă distreze pe mine. Orgoliul pe care Bacaloglu, cu o manevră grosolană, i-l stîrnise făcuse să se aştearnă pe chipul său o expresie de o tîmpenie fără margini. Şi continuă: "Eu gînd vreau să distrez pe gineva, distrez be tata, be mama gare m-a născut, nu be orice ordinar... îl bag în bida mă-sii! Că eu sînt mai ordinar degît toţi, jjj, reveni el la veselia de mai înainte, asta mă briveşte numai be mine... Nu bermit, jjj, nimănui să se lege de salariul meu!..."
Bacaloglu avu iar o grimasă, care se vroia surîs fin. Nu era chiar bine, dar era oricum destul de bine. Ar fi fost cu totul reuşit dacă aceste injurii acoperite mi-ar fi fost adresate direct şi grosolan, cum îi fuseseră adresate lui. Dar cu timpul se va ajunge şi aici. "Mă, Gică, strigă Vintilă adresîndu-i-se lui Calistrat cu un fel de încîntare de sine jubilatoare, te-am urmărit pînă aici şi te-am înţeles. Dar chestia asta cu salariul, strigă el cu o voce casantă în siguranţa de sine a judecăţii lui, n-am înţeles-o! Fii bun şi explică-mi! Cine s-a legat de salariul tău?" Ura reapăru pe chipul grasului. Îmi aruncă o privire turbure, apoi se feri cu o jenă culpabilă, pe care însă o alungă imediat: "Aşa, bolborosi, să nu se lege nimeni de salariul meu." "Nu m-ai înţeles, strigă Vintilă. De acord, să nu se lege nimeni, dar cine s-a legat?" "Vintilă, strigă în clipa aceea famenul, care se înviorase brusc, sînt glasuri, Vintilă, sînt glasuri!" "Ce glasuri, mă gălbejitule, rîse Vintilă cu o satisfacţie egală cu aceea pe care i-o dăduse gustarea, care glasuri? Sau tu auzi glasuri deasupra capului, ca apostolul Pavel în drum spre Emaus!? Strelitule!"
Mai tîrziu avea să-mi spună că famenul făcea parte dintr-o sectă numită streliţi şi că din pricina asta trecuse şi el cîteva luni pe la puşcărie. Ce era însă cu streliţii ăştia nu ştia nici el şi nici dacă asta le era denumirea, în istoria domniei lui Petru cel Mare, streliţii, un fel de soldaţi din garda imperială, se răsculaseră şi fuseseră toţi spînzuraţi... Pesemne că altfel se numea secta famenului... Chestia cu salariul rămase nelămurită fiindcă interveni şi ţiganul: "Hare dreptate domnul Calistrat, cine se leagă de leafa altuia merită să-l scuipi în gură... Nu e aşa, dom' şef? Tu de ce ai venit la noi? Tot pentru o leafă... că acum nu mai sînt boieri să stea cu burta în sus şi haitii să-i pună lui pe masă să mănînce... Noroc, dom' şef, şi fără şefi nu se poate, pînă şi ţiganii-ăia corturari sau slătari au un bulibaşă al lor..."
Şi ciocni cu paharul meu, căci nu-l ridicai, dar ciocni prea tare şi mi-l vărsă pe pantaloni. Vrui să mă retrag, dar în aceeaşi clipă ţiganul mă apucă de gît: "Pupa-ţi-aşi creierul-ăla cu facultate, dom' şef", zise el, şi mă pupă pe tîmplă şi pe urechi în timp ce vinul roşu juruia de pe masă pe pantalonii mei. Mă smulsei din îmbrăţişarea lui băloasă şi îl izbii fulgerător în falcă; se răsturnă pe spate cu scaun cu tot şi se prăbuşi cît era de gros pe podea. Îl văzui cum se ridică holbat de furie şi îmi dădui seama într-o clipă că o să sară la mine, şi atunci nu-i lăsai timp, îl mai izbii o dată în aceeaşi falcă. De astă dată nu mai căzu, dar deschise gura ca un peşte şi răcni cuprins de o groază bizară, rămînînd mereu cu gura căscată. Vintilă îi aruncă o privire rapidă şi sări de la locul lui. "Stai aşa, strigă el, nu te mişca, ţi-a mutat fălcile! trage-ţi limba în gură... Trage-ţi, bă, limba în gură, besmeticule", şi îi puse o mînă în cap şi cu cealaltă, cu podul palmei, fără veste, îl izbi sub bărbie de jos în sus de-i clănţăniră dinţii. "Ei?! îi strigă triumfător, e în regulă? Şi se întoarse la locul lui rîzînd înfundat. Nu ţi-a plăcut, ai? îi zise mai departe. Tu de la început ţi-ai căutat-o! Păi cum vorbeşti tu, mă, cu dom' profesor? Îi spui tu, parcă ai fi păzit porcii cu el? Uite că te-a caftit, să-ţi bagi minţile în cap. Şi să-mi zici mersi mie că am văzut imediat ce-ai păţit, altfel te duceai la spital să-ţi pună fălcile la loc. Şi rîse iar şi se aplecă, spre mine: Dom' profesor, ia să văd şi eu ce mîini aveţi? Şi îmi luă o palmă în mînă, o pipăi şi iar rîse: tîrnăcop?" Făcui un semn vag, atent la ţigan, fiindcă ştiam că ei se prefac blînzi şi supuşi după ce îi loveşti, pînă ce deodată pun mîna pe-o sticlă şi te pocnesc în cap pe neaşteptate. "Ce-ai havut cu mine, dom' şef, zise el însă paşnic, fără ranchiună, ce ţi-am făcut eu dumitale?" "Mi-ai vărsat paharul pe pantaloni, îi răspunsei, şi vinul roşu pătează. Eu îţi fac cinste şi tu îmi strici un costum!" "N-am vrut, dom' şef!" "N-oi fi vrut, dar te-ai apucat să mă şi pupi şi m-ai împiedicat să mă feresc şi tot vinul s-a scurs pe mine.'' "N-am vrut." "Ba ai făcut-o expre! Dă-te la o parte de-aici, mută-te pe alt scaun!" Ţiganul se mută şi începu să înjure la un mod impersonal, că el a vrut să arate că ţine la un om şi omu-ăla dă în el să-l omoare... Dacă îl loveam peste ochi, nu-i crăpau ochii?
Bacaloglu mirosea parcă o idee prin aer şi după cîteva clipe de tăcere îi dădu glas cu o indignare distilată, simulînd o îngrijorare: "Domne, ăsta loveşte oamenii..." "Da, bolborosi şi Calistrat cu privirea turbure, în timp ce îşi umplea paharul gînditor, a venit aici să ne terorizeze..." "Ba a venit să facă cinste, strigă Vintilă, căruia i se făcuse iar foame şi mesteca pîine goală. Şi voi doi aţi început să-l înjuraţi. Ei! Ce v-a făcut vouă omu-ăsta?! Întreb de curiozitate, fiindcă eu am fost foarte atent, nici n-a răspuns la prăpăstiile voastre, şi acuma..." "E un om, domne, susură iar vocea parcă visătoare a lui Bacaloglu, cum să dai în el? Acuma nu mai e permis, domne, să-ţi faci de cap! Caz de miliţie, de condamnare!" "Trece-l pe fişă, zise grasul ironic, jjj, şi-mi aruncă o privire de simpatie, repede reprimată. Du-te, mă Bacaloglule, şi cheamă un miliţian, da' să-i plăteşti înainte bantalonii bătaţi, altfel n-are valoare... Vezi că universitarul nostru are balmă grea şi dacă mai zici multe să n-o încasezi şi tu! Eu voi depune mărturie că tu te-ai legat de el brimul şi m-ai îndemnat ji be mine. Îmi ger scuze, jjj... Asta nu înseamnă că treg de partea lui, nu-l cunosc, nu mă interesează... Fiegare cu masa lui... Dar n-o să merg bînă acolo cu ordinăria să-l mai înjur cînd el face ginste... Mai dîrziu văd eu, dagă se mai leagă de leafa mea îi dau gu vermorelul în gap..." Vintilă rîse şi îmi şuşoti: "...vedeţi, are el ce-are cu ideea asta, că v-aţi legat de leafa lui! Încolo, dacă nu l-ar trăzni aşa cîte-o chestie de-asta complet aiurită, cu care prinde ură pe tine ani de zile, ar fi băiat bun..." Astfel se încheie prima mea zi de lucru la deratizare, o zi bogată, care se repetă nu chiar zilnic şi desigur fără să mă mai stingherească ţiganul, dar totuşi destul de des, în care domina Vintilă, inepuizabil... Dacă n-ar fi fost el, n-aşi mai fi mers cu ei la acel bufet... Nu era cum mă avertizase Ion Micu, atunci la braserie, că voi întîlni jos forţele obscure de autoritate şi dominaţie a maselor, dar ceva tot era, deşi aceşti deratizori nu reprezentau chiar masele: dădusem de forţele tîrîtoare şi într-adevăr obscure care viermuiesc în adîncurile lor şi care nici la un pahar de vin nu-şi puteau ascunde ura, ranchiuna şi abjecţia (gîndul mă ducea şi la desvăluirile lui Vintilă, nu numai la ceea ce auzisem în acel bufet...).

Chemai chelnerul, plătii toată consumaţia şi plecai. Acasă Malilda strîmbă din nas cînd mă apropiai de ea. "Miroşi urît, zise, unde-ai fost? De unde ai luat mirosu-ăsta? Apoi, cu o privire bănuitoare: şi pantalonii unde i-ai pătat?" "La serviciu", îi răspunsei. "Ce serviciu?" "La deratizare!" "Cum la deratizare?", şopti ea nedumerită. "Nu ştii ce e o deratizare? o întrebai la rîndul meu cu un glas voit abrutizat, intri într-o clădire în care sînt şobolani şi, cu vermorelul în spinare, îi omori!"
Ea se uită la mine cu o privire apăsătoare şi neclintită. În sfîrşit, înţelegea. Aşadar, acolo ajunsesem. O apăsai şi eu cu privirea: da, acolo! Aşadar, arhitecta Matilda era soţia unui individ numit Petrini, care lucra la serviciul de deratizare al oraşului? Da! Putea intra şi în blocul dumitale să-l vezi cu vermorelul în spate...? Da, ăsta era soţul tău, tatăl fetiţei tale, puteai să te trezeşti cu el în apartamentul unei prietene care să-l contemple îndelung, să povestească apoi şi altora cum arată. Şi mai vrei să trăieşti cu mine, să te mai culci în patul meu şi să mai stai să mănînci cu mine la masă? Nu, nu neapărat, n-o să mă agăţ de nimeni...
Acest dialog mut fu mai greu de îndurat decît crezusem. Amorţeala mea mă învăluia, dar (o surpriză), inima îmi bătea. Aşadar, nu suportase ştirea, cum undeva, în adîncul fiinţei mele, descoperii că sperasem s-o suporte. Simţii cum urcă în mine ura şi în acea clipă ceva asemănător apăru şi în ochii ei. Stăteam în picioare în hol unul în faţa celuilalt, nemişcaţi şi tăcuţi. Privirile rupseră apoi brusc contactul şi ea dispăru în bucătărie, iar eu în baie, unde îmi lepădai costumul şi făcui un duş. "Aşadar, iată, gîndii, cum se produce o despărţire! În cîteva clipe, în care nu se rosteşte nici un cuvînt. Da, nu poţi niciodată să-ţi imaginezi un astfel de eveniment; nu e cum cred şi nu vine cînd ţi se pare inevitabil! Seamănă cu moartea, cînd simţi că apropierea ei este neîndoielnică şi de astă dată nu te va cruţa: e foarte rău. Nu seamănă cu morţile care pînă atunci îţi reamintiseră doar că ea există şi că trăind nu trebuie să uiţi sfîrşitul. Numai în carceră mai simţisem un astfel de frig interior şi o astfel de singurătate fără scăpare. Tot astfel era cînd îţi legai viaţa de cineva. Te desparţi de mai multe ori pînă te desparţi (cum mi se întîmplase mie pînă atunci), iar cînd e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii, despre care nu bănuiseşi ce întindere are în fiinţa ta şi cît de adînc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care pînă atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic. Nu e o suferinţă, ci o cădere într-un abis insondabil .Cuvintele des rostite de Nimeni: "viaţa nu mai avea pentru mine nici un rost", şi care pînă atunci ţi se păruseră incredibile (cum să nu mai aibă viaţa nici un rost? e suficient să priveşti cerul! Îţi spui fără să bănuieşti în clipa aceea că cerul e invadat de speranţele tale secrete, de visurile tale fără nume) devin pentru tine o realitate brutală, în care ai vrea, ca şi înainte, să nu crezi, dar îţi dai seama că nu mai sînt gîndite şi rostite de alţii, ci de tine, şi că tot ceea ce vezi (chiar şi corul!) e străin de tine, cum tot ceea ce credeai tu că reprezinţi îţi este străin. Iată boarea primăvăratecă şi altădată dulce care pătrundea peste mine prin fereastra deschisă de la baie, nu-mi mai umfla pieptul şi nu-mi mai invada inima şi nu-mi mai făcea gîndul să zboare fără hotar. Pasăre rănită, care spera să se vindece, inima mea agoniza cu aripile tăiate şi gîndul "ar fi mai bine să mor" veni ca o liniştită salvare. Dar atunci descoperii că mai există o speranţă şi o bucurie care mi-au mai rămas: fetiţa. O să trăiesc pentru ca, îmi spusei, nimeni nu mi-o poate lua. Sînt tatăl ei şi altul nu-i poate fi dat. E o realitate tot atît de indestructibilă pe cît de inexorabilă e despărţirea mea de maică-sa.
Ieşii în hol şi mă aşezai într-un fotoliu. Ziarele şi revistele de pe măsuţă mi se părură o stupidă vanitate a oamenilor, care credeau că pot comunica între ei prin scris. Le răsfoii cîteva minute fără să citesc nimic, apoi le aruncai. Mă ridicai şi intrai în bibliotecă. Vederea cărţilor îmi aminti de ceva parcă uitat, demult părăsit, cum ar fi copilăria, dar fără nostalgia ei. Mă întinsei pe canapea şi rămăsei cu privirea împrăştiată. Atunci observai mirat cum doza electrică din perete se dublează chiar sub ochii mei, detaşîndu-se încet şi lateral şi se fixează apoi la o distanţă de o palmă una de alta şi amîndouă rămînînd nemişcate. Clipii, dozele se uniră, dar apoi începură iar să se despartă. În acelaşi timp tavanul începu şi el să se clatine. Mă ridicai nedumerit. Chiar atît de mult băusem? Nicidecum, două pahare, asta nu însemna a bea. Mă întinsei la loc. Fenomenul se repetă eu plafoniera, care aşa mare cum era începu şi ea să se dubleze. Dar nu atît de mult ca doza, însă perceptibil. Cine ştie, gîndii, şi închisei ochii fără să-mi pese... Cine ştie ce porcărie o fi pus bufetierul acela în vin, ca să poată turna apă, metabisulfit de dracul să-l pieptene, deşi se zicea că vinul roşu nu poate fi dres, fiindcă i se schimbă culoarea... încă un gînd mă întări prin revelaţia pe care mi-o produse. Sfîşierea pe care o simţisem atîta timp în maţe era premonitorie, căci, iată, acum n-o mai concepeam, dimpotrivă, simţeam un fel de eliberare: era despărţirea, pe care fiinţa mea o percepea cum se apropie, în timp ce gîndirea n-o descoperea, fiindcă n-o accepta. Bine că se terminase. Şi pieptul mi se ridică şi respirai adînc, şi o bucurie stranie, un fel de abandon în voia forţelor divine, mă cuprinse. Cine poate să ştie? Poate că nu totul se terminase pentru mine! Ba era chiar sigur. Şi îmi amintii vorbele bunicului, spuse de el în ziua botezului, după marea scenă de violenţă a Matildei: "băiatul e tînăr şi fete sînt destule, vă despărţiţi, şi gata!" Cine n-are bunici să şi-i cumpere! Pentru ei nimic nu e ireparabil, în afară de bolile care aduc moartea. Istoriile astea dintre inşi care s-au iubit, apoi nu se mai iubesc, apoi se urăsc şi apoi se despart n-au în ele nimic catastrofic, cu condiţia, desigur, să fii tînăr şi s-o poţi lua de la capăt, bineînţeles cu mai multă minte, şi să găseşti una mai bună, să nu cazi, adică, din lac în puţ. Fiindcă uneori poţi să ajungi să regreţi răul în care ai trăit cu precedenta decît binele cu cea de-a doua. Decît aşa, mai bine rămîi burlac! Ei şi? Burlăcia are şi ea hazul ei, mai ales dacă ai apucat să faci un copil! Şi astfel, în mai puţin de o oră, trecui de la o gravă cădere, care mi se părea că nu se va mai opri niciodată, la o euforie bizară, pe care mi-o dăduse tocmai abandonul meu total in suferinţă acceptînd acum fără să mă mai zbat eşecul meu cu Matilda. De aceea cînd ea intră peste mine în bibliotecă şi, arătîndu-mi un chip vesel, expresie parcă a aceleiaşi euforii, şi mă invită la masă, mă pufni rîsul. "De ce rîzi?" mă întrebă fără mirare."Ştii tu!" răspunsei. Ea îşi coborî privirea, semn că ştia, nu zise nimic şi eu mă ridicai şi ne aşezarăm la masă. "A fost o glumă, nu e aşa?" mă întrebă în timp ce se ocupa de fetiţă, care mînca acuma cu noi. "Ce glumă?" "Istoria ta cu deratizarea." "Ba nicidecum! E foarte interesant! Nici nu ştii ce m-am distrat! Cred că oamenii care trăiesc în aerul rarefiat şi abstract al puterii, ba chiar şi cei care trăiesc în cel ideal, al spiritului, invidiază nu o dată pe cei care trăiesc şi se distrează în concretul fascinant al abjecţiei." "Aşa o fi, dar sper că ţi-ajunge, ai să pleci de-acolo!" "Nici nu mă gîndesc", spusei, şi izbucnii din nou în rîs. "Dar ştii, zise şi ca veselă, că în acest caz trebuie să ne despărţim..." "O, da, bineînţeles, îi răspunsei cu mare tandreţe în glas, desigur, despărţirea e inevitabilă..." "Tu ai vrut-o!'' zise. "Dacă îţi face plăcere, răspunsei, poţi să crezi şi acest lucru. Pentru mine n-are nici o importanţă care dintre noi a vrut-o, sau dacă am vrut-o împreună."
Băurăm cafeaua în hol şi petrecurăm cu fetiţa printre noi cîteva ceasuri plăcute, care se repetară apoi timp de cîteva săptămîni. Iubirea parcă renăscu, ne mîngîiam unul pe altul, ne îmbrăţişam cu patimă, ca la începutul începutului, ba chiar aşi fi zis că în sfîrşit descopeream armonia şi fericirea care ar fi trebuit să domnească tot timpul între noi. Dar eu ştiam că puterea acestor sentimente şi îmbrăţişări pasionate era ultima şi că numai astfel puteam accepta să ne despărţim: nu noi eram vinovaţi, nu noi o doream, iată, ne iubeam, fericirea ar fi fost posibilă... Da, ar fi fost, dar...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa