Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A TREIA

XIII

Am rămas posomorît. Tot nu înțelegeam... A cunoscut pe pielea lui pornirile obscure de autoritate și dominație a maselor. Ce-o fi cunoscut ? Avusese în glas un puternic accent de om care știe multe și nu vrea să spună... începea, pentru întîia oară, să mă irite... Dacă știa, de ce nu-mi spunea ? Ce să înțeleg eu din această aserțiune referitoare la mase, irelevantă pentru mine ? Mama, în blîndețea ei, folosea și ea expresii dure cînd nu-i plăcea un om, de pildă cînd cineva făcea pe deșteptul... „Trebuie completat, zise Micu revenind : porniri obscure de autoritate și dominație pe care le transferă..." „Cui le transferă ?" spusei. „Ai să afli !" „Și de ce nu-mi spui tu ? Dacă zici că știi ?" „Am și spus-o, dar n-ai fost atent." Și se uită la mine de jos în sus, fix, neclintit el însuși, foarte scrutător, dar și cu simpatie. „Mărturisesc că n-am reținut..." „Multe nu se rețin", zise el ca un avertisment și tăcu, bîțîind însă distrat dintr-un picior și strivind cu scîrbă țigarea în scrumieră. Ai fi zis că n-o să mai fumeze cel puțin un ceas, astfel de grimasă de silă făcu. Dar imediat scutură pachetul și, gînditor, duse o nouă țigare la gură, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. „Multe nu se rețin și un anumit timp încă nu se vor reține", repetă el și văzîndu-i piciorul care nu înceta să tremure avui senzația netă că și mintea îi bîzîia, ca un motor care fusese uitat la relanti în mijlocul drumului, în timp ce șoferul dispăruse în mă-sa, nu se știe unde. „Ascultă, Ioane, îi spusei, tu vorbești ca și cînd capul tău a mai fost la un cur de mătușă." El se gîndi o clipă : ,;Păi a mai fost, zise, în timp ce tu îl studiai liniștit pe Hegel, mătușa asta mă croia cu gîrbaciul, să spun care sînt legăturile mele superioare, dar și cele inferioare. Mătușă a dracului ! Dar și eu, copil încăpățînat : deși îmi arătase probele, confruntîndu-mă cu legătura mea superioară, care ori căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această legătură a dispărut și nimeni nu poate sau nu vrea să-mi spună unde), eu continuam să neg spunînd că nu știu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept că nici el nu m-a recunoscut, lucru care complică problema... însă nu arăta nici o urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu arătam... In celulă mă gîndeam cîteodată și la marele poet și îmi spuneam : ce frumos sună să gîndești, cunoașterea lu-ciferică ; splendidă metaforă ! Dar cunoașterea mea ce fel de cunoaștere era ? Dar a individului de la Siguranță ? Relațiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui de torționar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, posomorît. «Ași putea să te trimit pe front, îmi spunea, adică întîi la Sărata să faci instrucție, și Sărata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar curăța în două săptămîni de furunculoză, cel puțin, pe urmă dacă ai scăpa, direct în foc, pe linia întîia : de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă și pe linia întîia sînt locuri unde mai ai șanse să scapi, cu o rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă nimeni. Te țin însă aici, dar cu o condiție..» (era mult după Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemții n-o cîștigaseră, se repliau strategic pe poziții dinainte stabilite, dar oricît erau ele de stabilite și anume dinainte, erau înapoi, nu înainte, și omul meu se grăbea și el : ce-o să fie ? Dacă nemții pierd războiul ?) A scos o hîrtie bătută la mașină și mi-a dat-o s-o citesc. Declaram în ea că alde cutare de la Siguranță s-a purtat bine cu mine, nu m-a bătut, nu m-a schingiuit ețetera ! S-o scriu cu mîna mea și s-o semnez. I-am spus că sînt de acord numai dacă încetează bătăile și schingiuirile. »Bine«, zice. S-a ținut de cuvînt și după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din nou arestat și să cad în a altuia, care nu-și punea el problema ce-o să fie si cum o să fie. Am fost rulat, am aflat după 23 August, că ăștia doi erau prieteni. N-a trebuit să depun cu mărturie împotriva lor, au depus alții... Mătușile, le-a venit și lor rîndul s-o încaseze..."
Mă uitam la el : totuși scăpase teafăr, și nu era prea voinic, gînd absurd, ca și cînd ar fi trebuit, ca să-l cred, să arate mutilat. „Ioane, zic, ași fi studiat mai puțin liniștit pe Hegel dacă ași fi știut că un student din generația mea e torturat în beciurile Siguranței și bineînțeles dacă ași fi aflat și de ce, dacă, adică, experiențele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atît de grave e pentru mine o enigmă și nici acum nu te pot urmări. Nu te înțeleg ! Am fost tentat să-l admir pe Stalin, aveam aversiune împotriva lui Troțki, și Stalin e convingător cînd argumentează că acest menșevic avea gărgăuni în cap cu teoria lui a revoluției permanente... Pe urmă tu mi-ai dat cărți ceva mai puțin sumare decît opera lui Stalin și nu numai că mi-ai temperat începutul de entuziasm pe care îl aveam pentru el, dar m-am și trezit ca dintr-o narcoză și l-am văzut așa cum îl vezi tu . Totuși tu îl admiri, simt acest lucru și nu-ți înțeleg avertismentele. Îți repet, nu văd ce ar fi complicat în faptul de a părăsi facultatea și a învăța pe copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mîine, dar rămîn la ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci pentru ideea că filozofia nu poate fi desființată. În orice caz, eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov." „Nu e «oarecare»", zise Micu ridicînd un deget. ,,Da, zic, care sînt operele lui filozofice ?"' „Nu mai fi și tu așa de naiv ! spuse el de astă dată cu un astfel de glas încît, fără să știu de ce, mă intimidai. Operele lui filozofice, continuă el foarte supărat (dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un soi de mîhnire pentru mine), sînt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvînt din discursul lui despre filozofie." „Și tu de ce vrei ca eu să mă supun la toate acestea ?" ridicai glasul indignat. "Nu te supune, dar fii în cunoștință de cauză. Știi ce spune Napoleon : «Les gros bataillons ont toujours raison». Tu ce vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontaine (dacă nu te conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună lupului că nu poate să-i turbure apa, întrucît ea curge dinspre lup și nu invers ? «la raison du plus fort est toujours la meilleure...» Revenind la marele poet... D-aia nu țin să apăr acum cunoașterea luciferică, prefer materialismul dialectic, care mă învață că nimic nu e stabil pe această lume, și că totul se află în continuă mișcare și transformare. Va învinge cel ce are răbdare să aștepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a acționa, cînd timpul nu e favorabil acțiunii..." ,,Da, dar aceste mișcări sînt largi și durata lor nu se măsoară cu durata existenței mele pe pamînt. Trebuie să acționez !" „Da, dar nu uita că lumea de azi e în criză, războiul a fost doar începutul ei, și crizele n-au o durată atît de lungă, încît să nu mai ai timp să participi la ele și să le vezi sfîrșitul. În cincizeci de ani părinții noștri au trăit două războaie mondiale, ascensiunea și căderea lui Hitler și a Germaniei, dispariția imperiului britanic, apariția pe planetă a două uriașe puteri, Statele Unite ale Americii și Rusia și în curînd China comunistă... Rușii cel puțin au trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic prin crime și distrugeri), o revoluție, un război civil și două catastrofe provocate de secetă. Avem multe de văzut, ce te repezi așa să te duci să predai abecedarul ? Nu e poziția cea mai potrivită de pe care să înțelegi lumea în care trăiești.'' „De ce nu ? Spinoza a șlefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale pînă la sfîrșitul vieții." „Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani ! Și pe urmă te-ai gîndit, soția ta e membră de partid, o să fie de acord cu tine ?" „Ei na ! Nu m-am născut să mă ghidez în viață după dorințele unei muieri !" ,,Eu nu zic să te ghidezi, dar gîndește-te totuși ! Ce te costă dacă te gîndești ! Și gîndirea nu înseamnă să-ți spargi capul reflectînd în singurătate, ci să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău..." ,,Asta e bună, tocmai că sînt foarte atent la ceea ce se întîmplă în jurul meu. Ce-o sa-mi spun eu mie însumi..."
Mă oprii, se apropiase chelnerul. „Domnul Ionică, zise el , nu luați o gustare ? Avem icre negre !" „Cum icre negre ? ! protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveți ?" „Se mai găsesc ! zise chelnerul ca și cînd chiar se mai găseau. Nu le mănîncă bucureștenii pe toate, ne mai trimite și nouă din cînd în cînd o cutie, două..." „O cutie, două ? !" îl îngînă Ion. „Da, două, trei... nu prea se mănîncă, clientul se sperie de preț... Nici icrele roșii nu se mănîncă, se usucă în vitrină..." „Și cît costă ?" „Alea roșii zece lei suta de grame..." „Nu, alea negre !" „Alea negre douăzeci și cinci de lei !" „Da, e cam scump, reflectă prietenul meu, prețul a patru fripturi.:." „Eu zic să luați, zise chelnerul, cît se mai dă la prețu-ăsta. Vă spun eu, cînd le-o simți poporul gustul, să vedeți cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or mai găsi !" mai spuse el filozofic. „De ce să nu se găsească ? zise Ion curios. Or să moară nisetrii ?" „Ba nisetrii or să trăiască, dar marfa asta e lux, poți să știi ce-or să facă ai noștri cu ea cînd or afla ce preț are la Paris sau la New York ? N-ați văzut cu peștele ?" „Ce e cu peștele ?" „Păi înainte erau piețele pline cu pește proaspăt, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorîm după el, dar, oricum, cine vrea găsea, nu era o problemă. Acuma e o problemă !" „De ce e o problemă ?'' „Cred că se vinde, dracu știe, sînt țări sărace în pește, ne dau mașini pe el..." „Bine, dă-ne atunci icre negre", zise Ion.
Ni se schimbă fața de masă, murdărită de scrumul țigărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte ceremonios, chelnerul sosi cu icrele, cu pîinea prăjită, unt și lămîie. ,,Doriți și cîte-o țuiculiță ? zise el. Merge după bere, nu prea merge invers...'" Ne aduse țuică și apă minerală și ne părăsi. ,,E un tip interesant, zise Ion, știe multe. Îmi place de el că judecă regimul cu blîndețe și nu pentru că știe că eu sînt membru de partid. Și l-a însușit..."'
Mîncam, ca să zic așa, cu respect pentru icre și cu gîndul la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau vor dispărea... ,,Ce anume și-a însușit ?" îl întrebai : „...A, domnul Jenică ? Da, regimul. N-ai auzit cum zice ? Ai noștri. Și îmi place că ne vede la putere și în viitor, în timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu vin anglo-americanii... Ba că vin la iarnă, ba că vin la primăvară... într-o zi l-am întrebat pe domnu Jenică... Zic : ce crezi despre chestia asta ? Nu se poate, zice, e înțelegere... S-au înțeles la Yalta, aici e al meu, pînă aici, dincolo e al tău, cu condiția să existe și partidele comuniste. Dacă se încalcă înțelegerea, e război. Și nu poate să fie ? zic. Război ? În nici un caz, abia s-a terminat ăsta, cine are chef de război ? Poate altă generație, ehe, mai încolo. Trebuie timp și pentru război, să se coacă. Păi, zic, se poate coace și repede, n-ai auzit că lumea s-a și împărțit în două lagăre ? Ei și ? zice. Astea sînt vorbe ! Credeți că e după ei ?... Un om inteligent... domn Jenică... Mai inteligent decît alții, care își închipuie că dacă au citit o sută de cărți și au bibliotecă în casă au monopolizat ei inteligența..." ..La cine te referi ?"' "La mulți ! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groază .Ne omoară, zice, sîntem totalmente descoperiți. Se referea la americani, care au bombă atomică și noi n-o avem, adică rușii n-o au, că noi ăștialalți..." „Păi avea dreptate, zic chiar așa și e, sîntem cu mîinile goale, goi pușcă. Ce mai putem face cu armamentul clasic și cu o armată chiar puternică, în fața unei singure bombe atomice ?"
Ion Micu mîncă multă vreme fără să răspundă. Avea însă un răspuns, se vedea după expresia senină a chipului. „Nu numai puterea de care vorbeam, dar și războiul e de origine divină, zise el aprinzîndu-și o țigare. Prin divinitate înțeleg puterile cosmosului, care veghează în general cu atenție asupra speciei umane. Nu în sensul că și în niște întreucideri dintre tribul Bambu și tribul Mambu vom descoperi voința divinității, deși... N-ai observat, de pildă, că sexul unui copil e determinat de o lege misterioasă ? Nu știm ce lege, dar îi vedem efectele : de pildă îndată după un război, se nasc mulți copii de sex masculin ; natura vrea să-și recupereze pierderile. În general statistica arată că se nasc dintr-o sută (bineînțeles că pe un teritoriu mare al unei țări) 49 de băieți și 51 de fete... Două fete deci rămîn nemăritate, sau mai degrabă, practic, toate se aranjează între ele și împart măritișul... Un număr de ani unele, alt număr de ani altele. Căsătoriile eșuate sînt și ele expresia acestei legi uimitoare... Are dreptate domnul Jenică, nu e după ei, un război nu poate să se declanșeze datorită avantajului pe care una din părți îl are sub forma unei bombe atomice. Trebuiesc milioane si milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul să se producă." „Adică ? Starea de conflict există, de ce nu ar degenera într-un război ?" „Starea asta de conflict o să degenereze în ceva, nu știm încă în ce, dar într-un război în care americanii să dea cu bomba. Să nu uităm că atunci cînd au făcut-o, la Hiroșima și Nagasaki, tot poporul american purta în el furia împotriva celor care le scufundaseră flota la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat în prealabil război. În al doilea rînd, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, și încă cum, în mod normal, mulți americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, americanii nu mai aveau nici un chef să mai moară, și atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gîndit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul ? (și trebuie să nu uităm că le cam plăcea și cam omorîseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm ? Și le-au dat, s-au săturat și au depus armele... Or, în ce fel s-ar putea acum americanii înfuria pe ruși și zeii să le dea dreptate ? Fiindcă împotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat și n-au nici un chef să urmeze un Hitler-american, care nu există și acum nici nu e posibil. Bineînțeles că bomba pe care o dețin ar putea să excite pe unii dintre ei, și să apară în politica lor externă o anumită tendință de dominație asupra lumii. Asta e altceva... Cine e puternic nu rezistă să nu te facă să simți această putere, însă după cîte știu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o facă oricine dispune de cîțiva savanți și mijloace tehnice. Or, rușii dispun și de savanți și de mijloace tehnice, și fabricarea bombei e la ei chestie de cîțiva ani, poate chiar mai puțin. Și atunci folosirea ei de către una dintre părți devine și mai improbabilă, în afara cazului cînd forțele divine ar vedea ca inevitabilă, din motive care ne-ar rămîne inexplicabile, dispariția speciei umane de pe Terra. Să rămînă pe ea doar cîțiva troglodiți de prin pădurile Africii sau Australiei. Dar această viziune catastrofică, apocaliptică, nu poate fi susținută nici de forțele divine, deoarece specia umană deși a dat în acest secol semne de degenerare, este încă și pentru multă vreme o specie dinamică, în plin avînt și departe de a-și fi epuizat forțele creatoare. Era atomică abia începe și cuceririle științei vor modifica și politic fața lumii. În bine, nu în rău. Stalin va muri și el și cele două lagăre ale lui Jdanov vor dispărea fără să se înfrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lăsînd locul unui comunism, pe care oamenii îl vor face potrivit naturii lor specifice. Într-un fel va arăta cel chinezesc (desigur cu chinezării) și altfel cel francez, care e greu de imaginat că va părăsi cuceririle anterioare ale revoluției burgheze ; africanul va trebui să-și lepede repede belciugul din nas și concepția tribală, dacă poate fi numită concepție, și să cucerească ideea de națiune și de libertate, iar mulătrimea sud-americană să-și tempereze carnavalurile și să părăsească ideea că amorul singur le poate ajuta să-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urmă, este imprevizibil... Puterea condițiilor, care ne ține astăzi înlănțuiți (foamea, frigul, lipsa de locuințe salubre), va slăbi treptat și va face, adică e de sperat că va face absurdă represiunea unora împotriva altora. Eu nu spun că lumea veche, capitalistă, e putredă, ea va supraviețui multă vreme, atîta timp cît comunismul nostru nu va fi capabil să ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate că aceste două lumi, resemnîndu-se cu ideea că nici una dintre ele nu e sortită pieirii, vor începe prin a se apropia și vor sfîrși prin a depune eforturi comune pentru a feri civilizația noastră de pericole mult mai mari decît reprezintă pentru una capitalismul și pentru alta comunismul ?! Ăsta e însă secretul furnicarului uman și după cum nu știm de ce nașterile se reglează de la sine, tot așa nu știm care e legea coeziunii popoarelor sau legea desbinării lor și cît de fatale sînt aceste legi și pentru cine." „Ioane, îi spusei, e remarcabil optimismul tău și credința că forțele divine nu ne vor condamna înainte de termen. Pe mine însă mă interesează termenul renew, deși nu sînt nepăsător față de cel al omenirii. Eu vreau, adică, simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, și nu poate să te lase indiferent în forul tău interior argumentarea lui, că filozofia nu poate să existe fără libertate, adică gîndirea filozofică nu e posibilă decît într-un stat în care libertatea și legile sînt pentru toți. Omul este liber în sine și pentru sine și singur acest concept este izvorul dreptului și al creației spirituale, în fața forțelor divine, toți oamenii trebuie să fie liberi și egali, fiindcă fiecare, pentru sine, are din naștere dreptul la creație spirituală și la o moarte a efemerei sale vieți. De ce ar fi ei prin urmare împărțiți în caste, ca la orientali, oameni liberi și paria, sau acum, în burghezi și proletari ? Nici una nici alta. Ființa umană care e împiedicată să ia cunoștință de sine rămîne doar în stadiul existenței ei, cum rămîne și un bou, chiar dacă e Boul Apis. Ea doarme, deși se adaptează mediului și construiește ca o furnică. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revoluție trebuie să declare deodată liberi pe toți oamenii, altfel ce se revoluționează ? Cunoașterea de sine, conceptul că omul este liber prin natura sa abia cîștigat de conștiința noastră în timpurile moderne este deodată anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliană rău înțeles că libertatea ar fi necesitatea înțeleasă. În mod vulgar se va aplica deci în practică acest concept : burghezia odată răsturnată, e necesară instituirea dictaturii proletariatului. De ce ? Pentru că individul de fapt nu e liber în sine și pentru sine, el e determinat de conștiința sa de clasă. În general e determinat socialmente și determinat istoric. Prin urmare, un număr mare de ființe umane, adică burghezii răsturnați nu pot fi liberi, chiar dacă ar vrea să înțeleagă necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sînt liberi chiar dacă o înțeleg, pentru că determinarea e ca o condamnare. Deci ei fatalmente se vor împotrivi. Deci fatalmente trebuiesc reprimați și nu așa în general, clasa adică, ci concret, particular : ai fost burghez, la beci, săvîrșindu-se astfel o negare a înseși idealurilor revoluției. Nu sînt naiv să cred că o revoluție se poate face fără ca acea clasă socială împotriva căreia se ridică o nouă clasă să nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naște ură și împotrivire. Dar nu răspunzi declarînd ura ca principiu universal. Dimpotrivă, ar trebui să afirmăm principiul universal al armoniei umane, stîrpind astfel fanatismul troglodiților, care îl urăsc pe filozof stăpîniți de un instinct de patibulari. Proprietatea e un furt ! Să admitem această formulare excesivă, și consecințele ei, o revoluție trebuie să-i exproprieze pe expropriatori. Dar, odată actul împlinit, toți oamenii trebuiesc considerați liberi de vechile determinări, chiar dacă în practica vieții sociale cutare burghezi izolați ar putea turbura noua societate prin încercări de restabilire a vechilor rînduieli. E necesară pentru asta ideea de dictatură ? Ar însemna că ea se va institui nu asupra burghezilor, puțin numeroși, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care înfăptuiește revoluția, fiindcă burghezia singură nu poate «unelti»- practic nimic împotriva majorității cetățenilor. Comuna din Paris a putut fi reprimată sălbatic de domnul Thiers pentru că era izolată de restul francezilor, nu de către trupele de la Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, să zicem, al țăranilor, ca să nu vorbesc de mica burghezie..." „Am înțeles, mă întrerupse prietenul meu, fructul e verde, nu trebuie cules... Și totuși și în 48 a fost verde, și deși pașoptiștii au cam eșuat, ideile au prins viață și s-a născut România modernă." ,,Da, dar cum ? «Monstruoasa coaliție» s-a dovedit deci a fi fost necesară, din moment ce s-a înfăptuit..." „Pe spinarea țăranilor, care în 1907 au arătat cît de necesară a fost coaliția în chestiune. După tine ar trebui ca proletariatul să se revolte fără un țel precis, să fie reprimat sîngeros, în genul Griviței, să aștepte un moment istoric favorabil, să-și cîștige restul populației, să-și definească mai clar țelul și abia atunci să facă revoluție și să-i pice în gură para mălăiață a puterii..." „Nu, zic, să ia puterea pretimpuriu, să-și calce propriile idei în picioare, să alunge filozofii, să suprime libertățile anterioare în loc să le lărgească și..."
Mă oprii. Ne enervaserăm amîndoi, simțeam că discuția va degenera dacă nu încetam. De fapt și degenerase cum se întîmplă totdeauna cînd într-o discuție se sare peste idei și perioade istorice și un gînd intim, singurul care contează, nu mai e urmărit din aproape în aproape pentru a se ajunge la un adevăr. Al meu era că nu puteam renunța la vocația mea fără a renunța la mine ca om. Alungarea de la catedră a marelui poet însemna mai mult decît alungarea lui, un om care își împlinise opera, însemna, desigur, alungarea mea, care avea să se producă inevitabil la prima mea desvăluire, la prima mea fatală opoziție... Vroiam să înțeleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adăpost vocația (un protest organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiv...), întrucît ași fi fost amenințat dacă m-ași fi dus să predau copiilor abecedarul. Fiindcă una e să cunoști amenințările din istorie și alta e să le cunoști pe cele care te pîndesc pe tine însuți, în timpul unei istorii vii, -care se face sub ochii tăi și în țara ta. Îmi păsa prea puțin ca Buharin fusese executat, fusese implicat in lupta pentru putere într-o imensă țară, fusese numit de către Lenin copilul răsfățat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei da, se moare și pretimpuriu, în ecuația luptei pentru putere mulți ignoră murirea... Sentimentul meu profund era că o inexplicabilă sminteală îi stăpînea pe protagoniști. Sau un sublim sentiment de fatalitate. Lumea începea cu ei... Acolo, se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să ghideze în viitor omenirea... Care ere această idee pură, pe care nici unul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee-balaur, care îi ucisese pe toți, zeița necruțătoare cu o sprînceană albă și una neagră, în fața căreia toți trebuiau să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai existe, ideile pentru care luptaseră și își riscaseră viața fiind negate de ei înșiși în fața tribunalelor și biata lor fulgurantă existență asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros... Ei bine, care era această idee terifiantă pe care acești obsedați bizari nu îndrăzniseră s-o privească în față și să-i sondeze adevăratul chip ? Partidul unic ! Unitatea partidului ! Asta era zeița în numele căreia ci înșiși îi trimiseseră pe lumea cealaltă pe socialiștii revoluționari (S.R.) și pe menșevici... Asta era istoria, consumată demult, cînd eu, orgolios, îmi chinuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al acestei istorii fabuloase, avea sa se apropie de ființa mea intimă și să mă confrunte cu ideile ei, cu toate că eu nu eram și nu vroiam să fiu nici un Buharin, nici un Troțki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir. Dar în fața mea se afla un om ca și mine, pe care îl prețuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare... rîsese spunîndu-mi ceva de neînțeles...

 

XIV

Se făcuse tîrziu și uitasem că Matilda mă aștepta la masă. Mă scuzai și o luai spre ieșire; acolo, într-un colț, era un telefon public. Nu se confirmaseră spusele lui Petrică în ceea ce privește grija Matildei pentru casă și pentru ora mesei. Dimpotrivă, simțeam o furie împotriva ei cînd îndată după masă se ridica și dracu știe ce făcea la bucătărie cu servitoarea, în timp ce ași fi dorit să lase totul baltă și să mai stăm împreună. Tot așa mi se părea că suferă de mania curățeniei. O cămașă, de pildă, pe care eu o purtam înainte cel puțin pînă seara, dacă ieșeam undeva după-masă mi-o arunca la coș și îmi dădea alta, schimbîndu-mi ea însăși butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam atîta timp cu îmbrăcatul în general, cu bărbieritul în fiecare dimineață („ești profesor universitar, cum poți să te duci la cursuri cu barba nerasă !") și cu operația inversă a descălțatului și desbrăcatului și înfășurarea într-un halat pe care tot ea mi-l făcuse cadou în ziua venirii mele în casa ei. Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cît durase divorțul, plimbări încărcate de farmec care se sfîrșeau acasă la mine în îmbrățișări pasionate, încetaseră cu totul. Acum, în timpul corespunzător al acelor ore, Matilda, obosită, căsca și adormea cu o carte în mînă după nici un minut de lectură. Această oră, nouă seara, devenise treptat ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mă cunoștea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra sub o narcoză și nu suporta nici cea mai ușoară mîngîiere, chiar ideea că ași putea să-i spun ceva tandru o enerva dinainte ; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea începeam eu să mă simt minunat și asta nu pentru că în timpul zilei ași fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă stare, atunci o iubeam cel mai mult și ași fi vrut să stau cu ea pînă în zori. Era amintirea ființei ei din cei doi ani cînd lucrurile se petrecuseră astfel ? Vroiam să-i regăsesc privirea albită, fascinată de apropierea mea ? Sărutările nesfîrșite, spaimele care o cutreierau ? Ele nu dispăruseră, dar apăruse încăpățînarea de a le stăpîni, nereușind decît să le sporească, ochii aceia albiți începuseră să se închidă, ochii care îmi mărturiseau că eu, eu eram cel care o fascina, da, îmi șoptea cutremurată, tu, tu... Eram convins că instinctul ei născocise somnul și în sinea mea îi dădeam dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), în cei doi ani trebuise să se scoale la fel, ci, gîndeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într-o iubire, fără să riști moartea ei, și a iubirii și a căsătoriei. Intuiam, dar nu puteam să înțeleg cum reușise, și ceea ce mă neliniștea era faptul că seara Matilda era pentru mine o surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna aceleași, totdeauna rele, dar mereu inventive; îmi spunea, de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nici o iubire în glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperată că nu eram lîngă ea și nu știu ce făceam în biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram și trupul meu se lipea într-o atracție irezistibilă de al ei. Dormeam atunci singur in birou, scos din pepeni, pentru că îmi aminteam că și Petrică îmi povestise că o pățise la fel...
încît șovăii înainte de a vîrî fisa în aparat. Era trecut de zece, desigur că dormea dusă, totuși formai numărul, îi auzii însă numaidecît glasul. „Matilda, scuză-mă, te-am trezit din somn ?" „Nicidecum!" ,,M-ai așteptat ? E ceva grav, o să-ți povestesc..." Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunoșteam, era inutil să încerci să i-o urnești. „Te iubesc, îi șoptii, noapte bună !" Și închisei fără regret că o lăsam astfel, deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi impună și o invidiam și în-cercam s-o imit : la tăcere, tăcere și jumătate... Numai că ale ei erau naturale, în timp ce eu tăceam prin voință și în realitate nici nu tăceam, fiindcă gîndul nu se desprindea de ea și continuam să mă întreb ce avea, fără să reușesc să găsesc un răspuns...
Mă reîntorsei la masă, puțin detașat de discuție, așa cum li se întîmplă tuturor bărbaților care în plină petrecere și în largul lor, ai fi zis cei mai liberi și fericiți bărbați, cei mai siguri pe sine și cei mai cinici în ceea ce privește femeile, primesc sau dau un telefon și se întorc atît de schimbați încît nu-i mai recunoști și devin ținta glumelor și ironiilor celor în mijlocul cărora mai înainte arătaseră atît de bățoși... Aha, va să zică, ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite cine rîdea de alții, și nimic nu-i mai descrețea fruntea, atît de pe altă lume arăta ; și nu mai stătea mult și se căra... Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindcă mă uitam la prietenul meu cu alți ochi și însăși starea dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate și mă domina gîndul : va să zică ea nu dormea, va să zică la ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod irezistibil... îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere de la Ion și să plec ; dar alungai acest gînd, n-avea, îmi spusei, decît să mă aștepte, dacă chiar mă aștepta, și mai bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să aflu azi, și nu mîine, ce-o să fie cu mine, azi cînd simt că sînt eroul ființei mele conștiente, cînd concep că ceea ce gîndesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce reprezintă, și nu mîine, cînd s-ar putea s-o iau de la cap, cu „dar dacă", și „dacă totuși", și voința mea, cum spune Hamlet, să înceapă din pricina gîndirii de relație, de împrejurări, să șovăie și să devin un laș. Astăzi pot eterniza în mine însumi curajul care m-ar feri de un lanț de erori, suferințe și căderi : nemaiavînd în forul meu interior suportul de astăzi al unei idei clare și distincte (fiindcă în cursul unei aventuri cu lumea în care trăim, ideile nu mai rămîn nici clare, nici distincte), ași putea fi alterat definitiv și aruncat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită unde, nefiind a mea, ași trăi zadarnic. N-ar fi fost vorba, firește, să-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului Chinei, cum am citit mai tîrziu, care din împărat a ajuns simplu cetățean și comuniștii, în loc să-l împuște, l-au ,reeducat", făcîndu-l - credeau ei - să simtă că bucuria simplă de a împleti un coș sau de a confecționa tălpi de papuci e mai mare decît aceea de a guverna China. Chestia asta o făcea și Tolstoi, cînd și cînd îl apuca cheful și mai făcea o pereche de cisme, a căror valoare, spunea el, făcea mai mult decît opera lui Shakespeare. Dacă împăratul Chinei și-ar fi făcut tălpile lui la papuci ca împărat și nu ca simplu cetățean, fără doar și poate că s-ar fi găsit în Confucius un text care să atribuie acestui gest nu știu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi și aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arînd. Condiția de mujic însă n-avea s-o simtă numai cu atât. Aratul lui rămînea un simplu sport, ca și confecționarea de ciubote. Ca simplu cetățean, împăratul Chinei, aruncat de pe orbita sa, aruncat adică, nu socialmente, ci în sine, cînd datorită „reeducării" s-ar fi convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împletești un coș decît să fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza împăratului. Orice metamorfoză are loc numai în libertate, concept pe care după Hegel nu-l găsești la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost spectaculoasă socialmente, ca a împăratului Chinei (la noi în Europa s-ar fi rîs dacă noi românii, lipsindu-l pe Mihai I de tron și păstrîndu-l în țară, l-am fi „reeducat" să simtă bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasă în interior, acceptînd să nu mă las ghidat de idei clare și distincte, adică să nu concep căderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să mai fim vii, dar știm că asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trăi. E altceva. Eu concepeam însă în seara aceea că voi cădea fatalmente. Dar nu era moartea, mă puteam salva printr-un act de voință călăuzit de o senină pace interioară, indestructibilă.
Rumoarea în braserie crescuse. Discuția mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se așezase între noi risca să ne sugereze la amîndoi o ruptură. Deodată însă el zîmbi : „N-ai reținut, zise el, fixîndu-mă iar, cum stătea aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, ți-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred și anume că totul e să supraviețuiești. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îi ai, ori nu-l ai. Asta implică totuși, ca o consecință, o idee și anume aceea a compromisului. Eu ași zice că după le temps du mepris al lui Malraux vine acum le temps du compromis. Ce vream să-ți spun ? Să accepți o tranzacție în locul unui proces în care ai putea să pierzi." „Ce proces ?" "De conștiință", răspunse el fără ironie, dar cu aerul că se adresează unui copil. ,,Nu înțeleg, zisei, care ar fi datele procesului și cine ar putea să cîștige împotriva mea." „Cealaltă parte, zise, a conștiinței tale scindate." ..Conștiința omului, spusei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenție. Compromisul la care recurge adesea în viață omul are alte explicații. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în nici un fel de proces. Ascultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filozofie și vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, așa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el însuși substanța aceea fină din care își va face gogoașa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu și obscur : frunza de dud de care am nevoie și pe care nu mi-o poate lua nimeni sînt cărțile. Mai am de citit cîțiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi perpetuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună deoparte, să reînviu spărgîndu-mi gogoașa sub formă de, fluture, și să depun sămînță. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căldare cu apă fiartă și cu un băț ordinar gospodina să-mi prindă firul și să-l depene pe o vîrtelniță. Puțin mă interesează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină și cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu..." „Ai greșit doar într-un singur punct, spuse el ridicîndu-se iarăși. Și care e esențialul..."
Și rîse din nou în timp ce se îndepărta lăsîndu-mă singur. Braseria începuse să se umple de ceața fumului de tutun, dar și de acea ceață care emană parcă din rumoarea vocilor, a rîsetelor, a fluidului existenței care se intensifică într-un restaurant cînd ora se face tîrzie și nimeni nu are încă de gînd să plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se treacă dincolo, în restaurant, unde erau cîntăreți și muzică, acolo, chiar dacă ai fi vrut să discuți ceva important, n-ai fi putut, toba și talgerele și solista te-ar fi împiedicat spărgmdu-ți urechile. Așadar putea schimba un gînd. Ce anume ? Ce fel de gînduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei ? mă pomenii întrebîndu-mă. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, ia cei cărora le plăcea și aveau talentul să povestească, cei pe care dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzația netă că citești o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atît de vie și de originală era povestirea, pauzele, mimica, însuși glasul povestitorului, subliniind cuvîntul scris, sugestia adîncă a mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza și descripția... Totdeauna mi-a plăcut să fiu în societatea acestui soi de oameni, cu condiția însă să nu mă pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, cum făcea Cubleș. Puteam distinge apoi și indivizi infatuați care țin, dintr-o pornire irezistibilă, să vorbească numai ei, deși astfel nu exprimau decît marea nerozie, și aceea nesărată, fiindcă există și nerozii interesante, a întregii lor personalități, indivizi avînd de obicei un vocabular inacceptabil, frizînd nepolitețea, tutuind oameni pe care abia îi cunoșteau, legîndu-se de fizicul lor, care ar exprima că nu stăteai prea bine cu nu știu ce, agitîndu-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spunea, puteai să-i înjuri și de mamă fără să-i clintești (eu însumi procedasem astfel cu unul și, în loc să se indigneze, afișase o politețe afectată, spunîndu-mi că buna-creștere îl împiedică să-mi răspundă cu aceeași monedă). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevărat vroiau să schimbe un gînd. Expresiile lor erau neliniștite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau liniștite în rochiile lor elegante, uitîndu-se doar rar în jur, cu un ochi absorbit și cercetător. Grija, un sentiment etern la cele care își iubeau bărbații și nu mai vedeau nimic, nici în jur și nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau și plecau. Dar ce era cu Ion, de ce întîrzia ? În sfîrșit se întoarse și îmi spuse că a trecut prin restaurant și s-a întîlnit cu un prieten... Domnul Jenică se ivi și el cu un nou filtru. „Să vă fac cîte-un șnițel ? zise el. Așa subțire, cît foița de ceapă ? a la domnul Micu ?" „Eu nu mai mănînc nimic", zisei. „Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar ași lua șnițel, am mîncat și ieri... Domn Jenică, fă-mi un qenie chrislianisme !" ceru el ca și cînd l-ar fi implorat, dînd din cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar speră că omul din fața lui îl va servi totuși. „Gata, domnul Ionică, am înțeles, așa înalt, cum vă place dumneavoastră..." ,,Într-o zi nu era el și m-a servit un tâmpit care mi-a adus friptură de vacă tăiată în felii... Asta zicea el că e chateaubriand..." ,.Nu se pricepe, zise domnul Jenică fără superioritate. Sînt de-ăștia noi și nici bucătarul, dacă nu-i spui, uită și el... Așa a învățat, să-l taie în felii..."
"Punctul esențial în care greșești, zise Ion Micu rezemîndu-se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la frunte și țigarea în mînă, fără să se mai uite la mine, cu pleoapele plecate și foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea îți aduce frunzele de dud, te ia în mînă grijulie, curăță sub tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar și numai dintr-atît, fiindcă fără curățenie această simpatică gînganie ar muri) și îți pune pe urmă, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care să te poți retrage să-ți depeni firul. Nu cărțile sînt frunza de dud, cărțile nu-ți hrănesc decît spiritul, frunza de dud rămîne s-o obții. Ei, cum s-o obții ? Gospodina, dacă e să împingem metafora ta pînă la ultimele consecințe, e societatea, sînt ceilalți... Ei pot decide că mătasea din gogoși e un lux, și, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci singur învățîndu-i pe ccpii abecedarul. încearcă ! În acest sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-l cîștigi, pierzi totul. Dacă nu vei putea să predai abecedarul ? Ce-ți va spune conștiința ta nescindată ? Întîi ai să descoperi că e scindată, și anume între obiectiv și subiectiv, și al doilea vei descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că pot fi greu de înfruntat de unul singur. Nu-ți spun mai multe, fiindcă nici eu nu știu. Dar nu uita că știu totuși ceva... într-o zi, poate chiar în seara asta, o să-ți dau să citești un studiu al meu din care o să înțelegi mai bine ce gîndesc... în timp ce dacă vei rămîne la universitate... De ce te sperii tu așa de universitate ?... Să-ți spun o anecdotă"...
Tresării. Deși ne cunoșteam de puțină vreme, observasem că spre sfîrșitul unei întîlniri Ion Micu încheia totdeauna cu anecdote, uneori chiar lăsînd o discuție suspendată. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care mă complexa ; să zic că nu înțelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu puteam, însemna că nu-l înțelegeam eu, că discuția mă depășea. "Povestește, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, fiindcă așa sîntem noi românii, chiar și ardelenii, nu suportăm multă vreme tensiunea unei discuții și o dăm pe anecdote." El rîse : ,,Căz doară nu e o anecdotă fără aplicățiune, ai să vezi că musai vom putea extrage din ea un înțeles practic pentru discuția noastră . Da, acum se exprima ca Marius Chicoș Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor. Atacă flămînd le genie du chrislianisme, care tocmai i se adusese, o bucată uriașă de carne sîngerîndă, doar perpelită puțin pe deasupra, chateauhriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greață, și printre înghițituri îmi povesti anecdota.
Îi plăcea mîncarea, era chiar gras pentru vîrsta pe care o avea și privirea lui căpătă, înfulecînd, o fixitate de înfometat. Mînca fără pîine, ceea ce mie mi se părea ceva animalic, fiindcă numai omul își combină hrana, în timp ce o felină sau un cîine era la o distanță de milioane de ani de om, prin incapacitatea lor de a înghiți, să zicem, cînd din una cînd din alta. Numai rața ajunsese pe undeva pe aproape, fiindcă își vîra ciocul cînd în mîncare, cînd în apă.
Ițic primește ordin de chemare, începu prietenul meu carnasier... Și îl apucă groaza și fuga la rabi... Aoleo, rabi, ce mă fac, o să mor... De ce, Ițic ? Am primit ordin să plec pe front... (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul primului război mondial, fiindcă în al doilea mareșalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul ? zice rabi. Îl am. Dă să-l văd și eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atenție, pe urmă îi spune : ,.Da, e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să te duci chiar pe front. Ce te-ai speriat așa ? Sînt mai multe posibilități... Să te trimită pe front, dar să rămîi și în spate, fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie și de servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, la muniții. Dar hai să zicem că te trimite pe front. Și aici sînt mai multe posibilități... Să te bage chiar pe linia întîia dar să te țină și ceva mai în spate. Ostașul cînd luptă n-are și el nevoie de mîncare, de apă, de îmbrăcăminte ? Cine gătește, cine le aduce marmitele cu ciorbă ? Cine le ține socoteala cîți mor, cîți trăiesc ? Dar hai să zicem că te vîră chiar pe linia întîia. Și aici sînt mai multe posibilități, ori mori, ori scapi... Cine îți spune ție că n-o să scapi ? Dar hai să zicem că nu scapi... Și aici sînt două posibilități, i-a mai spus rabi foarte hotărît. Poți să mori sfîrtecat de o bombă, sau poți să mori de un glonte și să fii îngropat frumos de camarazi cu sapa și lopata... Așa că du-te liniștit, nu mai fi așa de speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie..."
Fiindcă nu rîdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-ul înjumătățit și rîse el de astă dată cu gura pînă la urechi, cum nu-l mai auzisem, și se făcu roșu, apoi liliachiu... Era mai degrabă efectul excitației cărnii roșii pe care o trimisese în stomac decît al retrăirii anecdotei pe care o povestise. ,,Așa și tu cu universitatea, reluă apoi liniștit. De ce să pleci ? Pînă acum nu s-a întîmplat nimic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întîmplat și o să se întîmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sînt mai multe posibilități..." ,,Da, zisei, și una finală pe care rabi n-a ignorat-o !" El rîse din nou, mai puțin excitat, dar mai îndelung, ca și cînd ar fi vrut să spună că nici el n-o ignora pe cea care mă aștepta și pe mine printre atîtea posibilități. Ce-o fi fost de rîs aici ?!
Plătirăm și plecarăm. Pe drum mai făcurăm, înainte de a ne despărți, cîțiva pași împreună. Tăceam, dar el mă ținea afectuos de braț. Gîndește-te, parcă îmi spuneau pașii lui care nu se grăbeau și strîngerea de braț prietenească, apoi îmi spuse și prin cuvinte același lucru, adăugînd : „Facultatea de a gîndi nu e neapărat sursa inacțiunii, nu putem să nu ne gîndim bine înainte de a întreprinde un gest care ne angajează destinul".

 

XV

Ce înseamnă însă a gîndi, adică a te gîndi ? În actualul stadiu în care se afla gîndirea umană, a te gîndi înseamnă în realitate a întări de fapt un gînd deja format. De aceea, de pildă, rar se întîmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul merge orb înainte sub puterea gîndului său, devenit obsesie. Iar această obsesie e o cerință fundamentală a ființei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vieții lui, adică fericirii la care năzuiește. Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiți (și nici nu sîntem !) fiindcă în legile care guvernează viața aceasta noțiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Firește, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simțeam înflorind, un sentiment de forță, dar nu puteam să afirm că sînt fericit, nici nu știam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gîndesc bine nu văd de pildă întrucît pierderea Matildei și pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fericire pierdută, deși nu puteam concepe că ași putea iubi mai tare pe altcineva sau ași dori un loc mai bun în ierarhia învățămîntului. Desigur, concepeam că acest sentiment de forță, această înflorire a ființei mele puteau diminua cu anii, și ajungînd în ,,toamna ideilor" n-ar fi fost exclus să mă trezesc cu grădina mea devastată („Qu'il restc en mon jardin bien peu de fruits vermeils ! ). Da, dar mai întîi că pînă atunci mai era, abia ieșeam din primăvară, și în al doilea rînd mă simțeam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere și furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor.
Astfel că mergînd singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gîndi înainte de a lua o decizie. Dimpotrivă, discuția cu el îmi confirmase decizia deja luată, iar acum, ,,gîndindu-mă", mă simțeam și mai întărit în ea. Nimeni nu știe, în afară de noi înșine, de ce facem un anumit lucru. „Știu eu de ce, gîndii, mi-ajunge că am conștiința că știu, nu e nevoie să mai știe și alții, nici măcar Matilda."
Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea ! Intrai în curte și sunai. Nu știu de ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totuși, îmi spusei, să-mi iasă în întîmpinare și să refacem clipele minunate ale primelor noastre întîlniri... Era ca și cînd ași fi uitat că am chei și ,,să n-o fac să coboare de pomană". Îți arăt eu ție pomană ! N-ai s-o poți duce ! Încearcă să nu deschizi ! N-o sfătuiam în gînd pe Matilda să nu deschidă. Sînt momente cînd apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic, îi provocăm să ne facă ! Dacă totuși nu ne fac, înseamnă că sîntem iubiți și această certitudine reînnoită ne potolește... Dar Matilda nu deschise...
Sunai a doua și a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, dar eu vroiam să vină, știam că e trează, vroiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a orașului și a casei, întuneric total. Statui cîteva clipe lungi în singurătatea care mă cuprinse în fața propriei mele porți. Scosei cheile, intrai și începui să urc scările. Intrai în hol. În dormitor întuneric, glasvandul era mat ca și cînd casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi deschidă, dar stinsese și lumina. Și dacă, mă întrebai, ași fi pierdut cheile ? M-ar fi lăsat afară pînă dimineața ? Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte cînd... Astfel de lucruri se simt. Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun... Nu se întîmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obișnui, totdeauna resimțeam despărțirea aceasta a ei de mine ca pe-un șoc... încît am regret adînc, care ținu cel puțin trei clipe, mă țintui locului, apoi mă smulsei și intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou și lumina care inundă suprafața lui încărcată de cărți îmi alungă șocul, și bucuria serilor mele petrecute în tovărășia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcuseră același lucru la lumina opaițelor, a lumînărilor, a lămpilor cu petrol și apoi a becului electric, îmi reveni întreagă și plină, nealterată, mă desbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei ușa după mine și începui să citesc. Era tîrziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studenților, ici, colo, licăriri de admirație, aveam mai multă vervă, eram mai puțin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mă măsurau cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în colțul gurii întrebîndu-se poate ce mi se întîmplase că astăzi eram mai puțin antipatic ca de obicei.
Nu citii mult și băgai mîna în buzunarul hainei de pe spătarul scaunului să scot cheile. Într-un sertar din dreapta îmi țineam cele trei caiete groase. Într-unui îmi conspectam lecturile, în celălalt scriam la o lucrare despre gnostici, o istorie a filozofiei acestora care trebuia să preceadă lucrarea mea originală despre o nouă gnoză, iar în al treilea scriam chiar la această lucrare, rar și fără grabă, din pricina obstacolelor : aveam lacune mari în istoria descoperirilor științifice din ultima vreme, din fizică, biologie, medicină și astronomie, îmi lipseau cărțile noi care apăruseră după război în Occident, nu mă puteam mulțumi doar cu referiri despre ele... (La facultate tocmai despre gnostici predam, fără să-mi desvălui în vreun fel gîndirea mea proprie, care totuși începea să prindă contur în caietul meu...)
Cînd mă aplecai, văzui jos un ciocan și o șurubelniță. Le ridicai mirat. Șurubelnița avea vîrful îndoit... Mă uitai iar în jos : ușa biroului care se încuia peste sertare fusese spartă într-un fel violent, lemnul și lustrul din jurul broaștei stricate... Deschisei ușa și trăsei sertarul. Caietele mele erau acolo, dar aruncate în dezordine de aceeași mînă furioasă. Cine făcuse asta ? mă întrebai în timp ce simțeam cum urmele furiei celui care o făcuse nășteau în mine furia. Matilda ! Ea umblase aici, cine altcineva, vrusese să vadă ce ascund eu acolo și spărsese ușa... Deschisei caietele. Foile erau îndoite de neglijența cu care fuseseră răsfoite, închise și aruncate. Îi intuii starea de spirit, lipsa de respect, desamăgirea de a nu fi găsit ceea ce căuta, disprețul pentru ceea ce găsise. Primul impuls fu să mă ridic și să mă duc peste ea în dormitor, dar în clipa aceea apăru chiar ea, adică apăruse mai demult, fără să facă zgomot, stătea în picioare înaintea biroului și se uita la mine.
„Nu te înfuria, zise, nu ți-am distrus <opera>. Cu ironie, care i se lăbărțase peste chip ca o mască hidoasă. Mă holbai la ea cîteva clipe lungi, nevenindu-mi să-mi cred ochilor. Masca se întinse spre urechi și-i desfăcu un rînjet care înțepeni sfidător, desfigurînd și mai tare ceea ce știam eu că e Matilda. Sării în picioare și, fulgerător, sub arcul loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de uluire totală și cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără nume. Începu să se ridice încet, ca în vis, cu palma pe obrazul lovit, neslăbindu-mă din priviri, se așeză pe canapea și din nou mă privi, neînțelegînd, cerîndu-mi parcă tot mie ajutor, să fie șters parcă ceea ce se întîmplase, să-i spun că nu era adevărat... în fața acestei catastrofe, căci asta exprima acum chipul ei, sentimentul că se petrecuse o catastrofă, masca hidoasă pierise atît de total încît avui și eu sentimentul că altcineva fusese în încăpere, nu Matilda... Dar îndată îmi amintii... ușa sertarului spartă, cuvintele rostite, nu ți-am distrus „opera", ironia, disprețul trivial... „Crezi că eu sînt Petrică ? îi spusei liniștit și sumbru, să-mi răsfoiești rînjind caietele ? Las la o parte spartul ușii, oi fi crezut că păstrez acolo cine știe ce scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gîndit, altfel nu încuiam biroul, dar după ce te-ai convins ce e, să nu-mi arunci tu Caietele cu dispreț și să mai și vii să... Ai uitat ce mi-ai spus în ziua cînd m-am mutat aici ? Răspunde ! Ai uitat ? ! Tot cu dispreț, că între mine și fetele lui Calcan nu e nici o deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare alta. Foarte bine, și în clipa aceea am decis că nu trebuie să-ți bagi nasul în lucrările mele și de aceea le-am și încuiat. Petrică îți citea din versurile lui și tu rîdeai. Ei, eu n-o să-ți citesc din scrierile mele, ca să-ți satisfac vulgarul apetit de a-ți coborî bărbatul... Petrică era un poet bun, l-ai surpat interior cît ați trăit împreună, n-a mai putut scrie nimic... Puțin îmi pasă de el, dar bucuria noastră de a trage totul pe ceea ce e comun am simțit-o din prima zi cînd m-am mutat la tine... Eu nu le disprețuiesc pe fetele lui Calcan și pot foarte bine să compar lecțiile mele la universitate cu ale lor, profesional vorbind, dar tu știai de doi ani de zile că, dincolo de toate astea, urmăream un țel care nu era străin de ceea ce predam studenților, fiind în același timp ceva dificil de atins, care nu e de nasul... Cu alte cuvinte, mă părăseai trudei mele în care nu credeai. Foarte bine, pot s-o iubesc și fără asta, mi-am spus, nu fără desamăgire, fiindcă victoriile în spirit sînt turburate de singurătatea în care ne condamnă familia, odată întorși acasă din cetate, unde sîntem sărbătoriți. Nu-i nimic ! mi-am zis. Bine că ea nu e Xantipa, are, în felul ei, un suflet generos și o filozofie intransigentă, în care conceptul de egalitate al tuturor oamenilor în fața a tot merită să fie luat în scamă... Nu l-a citit pe Bakunin, ca să spună că l-a împrumutat de la el. E al ei, descoperire proprie, numai să-l aplice consecvent. Or, ea vine și-mi sparge biroul și mai îmi ia în derîdere și «opera»-, cuvînt pe care îl pune rînjind între ghilimele..."
Dar, perorînd, îndoiala mi se și infiltrase în inimă încît tăcui. Poate că ea nu pusese nimic între ghilimele, poate că nu rînjise răsfoind caietele, poate că aceste caiete nici măcar nu fuseseră răsfoite cu dispreț, ci doar cu grabă, gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o ghidaseră ? mă întrebai privindu-i palma pe care continua s-o țină pe obrazul lovit. Își plecase fruntea și din cînd în cînd își strîngea genunchii ca și cînd i-ar fi fost frig, se încheia învelindu-și gîtul cu reverele pijamalei, ca și cînd ar fi avut un șal. Și cu coatele pe genunchi își ducea palma și-și ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispată de vinovăție cînd rostise cuvintele „nu ți-am distrus opera ?" Nu cumva dorind iertare, înțelegere, vrusese „s-o dea" pe glumă ? Într-o clipă efracția săvîrșită de ea îmi zbură pe dinaintea ochilor cu toate sensurile răsturnate. Mă iubea ! Altfel n-ar fi pus mîna să-mi spargă biroul.
Mă ridicai și mă așezai jos lîngă ea. Lacrimi mari îi picurau din ochi pe covor. „Venisem, îmi șopti, să-ți spun că sînt însărcinată... Și răspunsul tău a fost să mă trimiți jos, la pămînt... Te-am așteptat toată seara să-ți spun acest lucru. Astăzi vroiam să ți-l spun, îmi intrase mie în cap să fie astăzi, în loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum sunai, dar n-am vrut să cobor să-ți deschid..." „De ce n-ai vrut ? De cînd ne-am căsătorit ași putea să spun că chiar din acea clipă te-ai schimbat." „Nu m-am schimbat, sînt aceeași !" „Nu-i adevărat, nu ești așa, nu-ți dai seama ?" „Ba îmi dau seama, dar ce să fac, vreau să fiu ca înainte, dar parcă simt un pietroi pe inimă..." .,Nu, zisei, pietroaiele le aduce o situație insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l simți acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică... Ai scăpat în toate sensurile, te-ai vindecat de mila pe care o simțeai pentru el și pe care el a purtat-o pînă în pînzele albe..." „Singur spui că l-am surpat pe interior cît timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată. Aroganța lui de sine mă făcea să-l lovesc ,să nu mai fie atat de ....""Ei ,da și ai făcut-o pînă l-ai împins spre umilință .Ar fi trebuit să te bucuri ." ,,Păi mă bucuram, atunci am ținut cel mai mult la el!" „Bine ! și ce n-a mers ?
Ea nu răspunse. Nu era prima oară cînd îi puneam această întrebare, și nu era prima oară cînd răspunsul ei era o tăcere. O singură dată spusese : „atunci ai apărut tu ". Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, totul ar fi fost bine între ea și Petrică ? Aiurea ! Cînd apărusem eu, demult căsnicia lor era pe drojdie ! Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă sfărîmăturile acelei vieți ? Și nu cumva divorțul durase atît de mult din pricina indeciziei ei ? Dar nu simțeam niciodată nici cea mai mică șovăială în timpul întîlnirilor noastre. Dar știu eu ce făcea, ce simțea, cînd rămînea singură ?

XVI

„În sfîrșit, zisei, ce-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum nici o importanță. Să revenim la noi doi... Ești sigură că ai rămas însărcinată ?" (Mă avertizase cu zece zile în urmă că <s-ar putea>). „Da, sînt sigură", spuse foarte posomorîtă. „Bine, zisei eu atunci, ai făcut în așa fel încît această știre să se asocieze în amintirea ta cu o palmă pe care ai dorit-o. Dacă nu ți-ași fi dat-o ai fi inventat altceva decît spargerea biroului și răsfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul ?" ,,M-au revoltat sertarele închise. Cu mine în casă te ascunzi de mine ?"
Începui să măsor încăperea în lung și în lat. ,,Ei da, îi răspunsei, venea în contradicție cu tot ceea ce ești tu, care nu concepi că un cuvînt rostit nu poate fi inocent. Ai rostit acele cuvinte și n-ai bănuit că pot avea o consecință, mai ales că știai bine ce spui. Erai de partea domnișoarelor Calcan, nu a mea. Vreți toate să vă credeți atotputernicele acestei lumi, fiindcă aduceți pe lume copii. Și în ultima vreme se constată că aduceți mulți. Dar multă lume nu înseamnă multă conștiință. Tiparul se strică, specia nu e mai puternică, indivizii născuți sînt mai slabi... Salut pe viitorul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, și nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naște-l, să existe în sine, ca esență, crește-l, dar pentru tine nu trebuie să existe nimeni în afară de mine. Altfel ți-l iau, ca Rousseau, și îl dau la un leagăn... Nu spun că ași face ca tatăl lui Oedip, care a intuit că venirea pe lume a copilului însemna înlăturarea lui, iubita devenită mamă nu l-ar fi mai iubit pe el ci pe copil. Drept care l-a luat și l-a dat pe mîna unor slujitori să-l arunce într-o prăpastie. Cunoști urmarea, slujitorii nu l-au aruncat, Oedip a fost crescut de niște păstori, l-a detronat pe tat-său și a început să trăiască cu maică-sa..."
Mă oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent ? Bineînțeles ! Dar văzui că mă ascultase cu o expresie de mare concentrare pe chip, al cărei înțeles eram atunci departe de a-l bănui, cu atît mai mult cu cît o noblețe bizară se așternuse peste aceste trăsături pe care le lovisem cu o atît de fulgerătoare violență, „Bine, zisei, și acum să-mi spui de ce n-ai vrut să-mi deschizi și de ce ai stins lumina. Știai de ce sunam ! Bănuiai ce sentimente mă stăpîneau. Data trecută m-ai luat fără veste, ca pe-un adolescent, dar acum eram pregătit să ți-o plătesc. Soneria trebuia în orice caz să fie pentru tine buzduganul smeului care își anunță sosirea, intră în casă și se așează singur într-un cui, dacă nu era semnalul iubitului care vine acasă, a cărui inimă bate pentru tine și e nerăbdător să te vadă, să te ia în brațe și să te strîngă ca și cînd te-ar fi regăsit după luni de așteptare. Chiar așa și era. De cînd am venit aici la tine, caut mereu să te regăsesc. Ceva s-a întîmplat cu tine... (și coborîi în genunchi înaintea ei și îi căutai privirea, care se întîlni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatată, deși camera era albă de lumina puternică a plafonierei). Știi ? S-a întîmplat ceva. M-am adaptat ușor, trebuie să recunosc, mi-am spus : așa o fi, una e cînd trăiești doar iubirea, și cei ce se iubesc se văd numai pentru asta, chiar dacă zilnic, iar pe urmă se despart și se întorc la casele lor și dorm singuri, se scoală de dimineață singuri, își iau micul dejun singuri și se duc apoi acolo unde muncesc. Și alta e să trăiești clipă cu clipă sub același acoperiș, între aceiași pereți... Ce ore frumoase erau mai ales acele dimineți de la începutul toamnei, cînd mă urcam la catedră și în timp ce mă gîndeam la tine îmi începeam cursurile zîmbind enigmatic, așa mi s-a transmis că ar fi zis o studentă, că am un antipatic surîs enigmatic... Bineînțeles! Fiindcă le vedeam pe toate cît erau de urîte !, și apoi la orele unsprezece, secretara care mă găsea chiar pe aproape de biroul ei : domnul Petrini, la telefon... crezi că există ceva pe lume care să te subjuge mai tare decît entuziasmul sufletului, bucuria care țîșnește din el liberă, fără opreliști de nici un fel, neînsoțită de nici un gînd reticent, de nici o urmă de bănuială, de gelozie sau resentiment ?... Înainte de orice cuvînt sufletul tău își elibera brusc, la auzul glasului meu, un preaplin al inimii, glasul tău în receptor era ca un strigăt... Avea puterea de a pătrunde adînc în suflet, era de încîntare extremă, de surpriză ca în fața miracolului, uimire extremă, exista asta, un om pe care îl chema Victor, cum, continua să existe, Victor al meu, da da, exista, era el, îi recunoșteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu acolo, mi-e dor de tine ! Mă feream de această agresiune a puterii tale de a iubi, apele adînci ale simțirii mele răscolite năvăleau asupra țipătului și îl înecau, vroiam să rămîn intact în cutiuța în care stătea puterea mea, cei trei viermi nemuritori din basme care îl făceau pe smeu de neînvins, dar de fiecare dată strigătul tău pătrundea tot mai adînc, dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune că nu mai e decît această putere lăuntrică și abisul, și îi auzeam acolo ecoul, bine instalat, împrietenit cu ceea ce noi nu știm de fapt ce e acolo, peste capul și voința mea... Ne vedeam apoi la prînz, și spre seară îți deschideam ușa la mine... Nu mai puteam ! ne culcam cu fața unul la celălalt și tu îmi șopteai : hai să murim ! Asta se repeta de un an de zile, dar noi trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de cîte ori ne vedeam și noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot astfel, privire în privire, halucinați de noi înșine și de vecinătatea morții care, invocată, venea lîngă noi și ne veghea parcă, prezență neputincioasă și iluzorie, căci nu ne temeam de ea... Cu atît mai însetate ne erau apoi sărutările și îmbrățișările... Nu le acceptai decît împotrivindu-te, chestie cu care nu mă obișnuiam și nu m-am obișnuit nici pînă azi... implorîndu-mă... strigîndu-mă în șoaptă ca și cînd ași fi fost departe, undeva prin secole, prin timpuri imemoriale, călcînd dealurile să viu spre tine, printre dinozauri... un milion de ani înapoi... Nici nu știu cum au zburat doi ani... Acuma, continuai eu desdoindu-mi genunchii și așezîndu-mă jos pe covorul moale, nici n-au trecut trei luni de cînd trăim împreună ca soț și soție și ași putea aceste luni, să le povestesc zi cu zi, atît de greu au trecut... Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care vroiam să le păstrez și în același timp să le sporesc cu altele noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a cărui strălucire, cînd îmi spuneai te iubesc, Victor, e un secret pe care nu ți-l voi dezvălui), tu veneai doar cu încântătoarele tale povestiri din lumea în care te miști gen Calcan, arhitecți de toate soiurile și nuanțele, șeii care de care mai demagogi și efemeri, șefi noi, ieșiți din îmbulzeala societății noastre care se răsturna și printre care un om de soi era o mare minune... Bine, mi-am spus, într-o zi o să lase aceste povestiri la o parte, o mare tăcere se va așterne între noi, ne vom culca iarăși unul cu fața spre celălalt și ea îmi va șopti... hai să murim ! îmi evitai privirea, ca și cînd n-ai fi știut ce așteptam de la tine. Ba nu, te uitai în ochii mei, dar ce bizar, erau alți ochi. Ochii ăștia nu știau ce făcuseși tu înainte, nici gura ta nu mai era aceeași gură care îmi șoptise atîta timp te iubesc. Am crezut că o să-mi dai ca mai înainte telefon la facultate, să-ți aud strigătul de uimire. Nu, telefoanele au încetat, iar cînd te-am căutat eu zadarnic, mi s-a părut chiar mie ridicol cînd ți-am imitat glasul... Matilda, ce faci tu ? Ce să fac, zice, bine, uite, o să intru într-o ședință, așa că dacă întîrzii nu mă aștepta la masă ! Pe urmă s-au instalat serile interzise, fatala oră 9 și timpul iubirii noastre, adică ce mai rămăsese din ea, s-a mutat dimineața... De fapt era altă iubire, bună și asta, mi-am zis, bine, bine, Matilda, deși ai mai fost căsătorită și eu nu, nu simți că o astfel de iubire alungă surpriza, ba chiar capeți aversiune împotriva ei (măcar fiindcă îmi plăcea mie ar fi trebuit să vii să-mi deschizi), fantezia seacă și într-o zi o să te uiți la mine holbată și o să te întrebi: cine mai e și străinul ăsta ?"... ,,Chiar așa este, zise ea deodată, îmi ești străin. Fiindcă n-ai făcut nimic ca totul să fie ca înainte."
Rămăsei tăcut. Deci eram în întîrziere, cine știe de cînd fusesem judecat, poate chiar de mult, și găsit vinovat. Da, iată, de aceea desigur palma mea din astă seară nu fusese pentru ea o catastrofă, fusesem în stare să i-o dau, ea mă provocase, eu i-o dădusem și ea căpătase confirmarea că nu se înșelase asupra mea. N-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte! Cum, dar făcusem totul aproape în fiecare secundă a vieții noastre în doi, în fiecare secundă îi pîndisem fiecare gest, fiecare intonație, fiecare înțeles al cuvintelor rostite, gata pregătit să-i răspund... Și nu trecuse zi fără să schițez, da, să schițez, nu să duc pînă la capăt un gest care însă nu mai apărea într-o oglindă. Dispariția iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiți zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Ești singur. Încercasem în mod ridicul să întorc cu mîna mea înapoi această oglindă, dar n-o puteam întoarce, cum nu poți întoarce înapoi un rîu al cărui curs ți-a convenit un timp, clar pe urmă el a cotit pe unde nu vrei tu și curge dracului în altă parte... Cotitura asta o făcuse Matilda fără să-mi spună. Mi-o spusese acum, după ce ascultase cu nepăsare tîrzia mea confesiune. Ce plăcut e totuși cînd descoperi un adevăr!
„Ar fi o prostie, îi spusei, să-ți reproșez ceva. Fără să știu de ce și de cînd nu mă mai iubești. Îți sînt străin, străin îți rămîn. Și cu asta, basta. Consecințele, ca și în moarte, vor fi mai spectaculoase decît actul simplu al morții. Dacă vrei, le simplificăm, ca să nu apară. Ca să nu se bucure babele care freamătă cînd cineva moare și copiii să nu vină buluc în urma cortegiului funerar... Sarcina poate fi întreruptă, ne despărțim și eu o să găsesc alta încă și mai minunată."
Îmi aruncă o privire în care străluci intens iubirea, pe care căutam s-o regăsesc. Mă ridicai și trecui în spatele biroului. ,,Ce-ar fi, zise ea cu această privire, să pleci chiar acum ?'"
În literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în situația mea are de ales între cuvintele care s-au rostit și sentimentele care nu-l puteau înșela, ghicite în privirea femeii iubite. Cei fără experiență se duc spre ea, fără să-și dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgolioși rămîn pe loc bănuitori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre ea și am primit lovitura. „Nu te apropia, mi-a strigat, și te rog să pleci. Pleacă, mi-a șoptit apoi brusc exasperată, nu pot să te mai suport, chiar acum te rog să pleci..." Deodată căzu în genunchi și izbucni într-un plîns repede reprimat, împreunîndu-și mîinile... ,,Mă rog de tine să pleci, ah, o să mi-o plătești", și se ridică și se aruncă pe canapea țipînd înăbușit...
Cum să plec ? Nu pleci cînd ești alungat. Trebuie să bei tot paharul și, întărit de otrava lui înghițită, să nu-ți mai pese de cine ți-a dat-o. Dar Matilda, după ce mă făcu să gust doar din el, nu dădu nici un semn că ar avea de gînd să mi-l ofere, acest pahar, să-l înghit pînă la fund. Se ridică, străbătu holul, intră în dormitor și după o clipă auzii cheia răsucindu-se cu hotărîre. Își închipuia (și era adevărat, avusesem acest impuls) că o să vin peste ea. Mă îmbrăcai și ieșii să mă plimb. Acum, da, aveam la ce să mă gîndesc, nu era atît de simplu ca plecarea mea de la universitate.
Cred că vreo oră străbătui străzile fără să mă gîndesc la nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apăsător pe care mi-l dădea ideea că Matilda nu mă mai iubește. Dar ideea rămîne, și pe lîngă ea se furișară altele. Dacă nu mă mai iubește și nu mă mai poate suporta, trebuie să ne despărțim. Bine, dar de ce ? Era limpede că nu mă mai iubea, că adică oglinda era întoarsă, dar ceva a făcut-o să se întoarcă, ce anume ? Nu i-a mai plăcut cel ce se oglindea în ea, din pricină că eu n-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte ? Asta e o glumă, nici înainte nu făcusem nimic, eram același om de astăzi, ba chiar făcusem mult mai mult ca înainte, o iubeam mai profund și nu eram un ins care nu știa să arate acest lucru, un ins, să zicem, care simțea una și în realitate arăta altceva, să zicem meschinărie, egoism, nepăsare, dominație stupidă, iritare de stăpîn... Nu făcusem nimic ca totul să fie ca înainte ! Nu păreau cuvinte spuse la întîmplare. Erau rodul unei gîndiri anterioare acestei seri ; cînd avusese ea această revelație ? Și din ce se născuse ? Ei bine, ce-ar fi trebuit să fac și nu făcusem? Vrusesem s-o iubesc ca și înainte de căsătorie. Dar chiar de-a doua zi ea tăiase punțile și eu apoi zadarnic încercasem să ridic altele. Vrusese să trăiască "în prezent". Dar prezentul... Iată prezentul ! Prezentul nu mai era nimic, fiindcă trecutul nostru de căsătoriți, trecutul ei, opera ei, era fad. Nu cumva a vrut să spună că eu nu trebuia să accept ca ea să taie punțile, să resping deci prezentul pe care mi-l oferea ? Da, dar forțele ei în a și-l impune fuseseră mai puternice, așa este, îmi dau seama, m-a tîrît și pe mine în această alunecare... Și îmi veni un gînd liniștit care mă eliberă de orice ispită de a mă învinui. O iubeam pe Matilda, nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, împotriva celei ce devenise după căsătorie, cu teoria ei cu tot, că numai prezentul înseamnă viață. Da, îmi aduceam aminte cum ea însăși exclamase odată : blestemate idei ! Da, ideile aveau asupra ei un efect asemănător drogurilor, o puteau pierde.
Da, dar cum putem împiedica pe cineva să aibă idei ? Cînd vin din ființa ta (și era cazul Matildei), și nu vin dinafară, au o forță aproape indestructibilă, pentru că e orgoliul care le însoțește. Da, dar și eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai ceda.
Și simții bucuria că ea era însărcinată și că despărțirea, chiar dacă împinsă de determinări fatale care îmi scăpau, ea va dori-o, nu era nici pentru mîine și nici pentru un viitor apropiat : nici o femeie nu deschide un divorț fiind borțoasă. Copilul acela nu se putea naște ilegitim... și Ma-tilda, dacă ținea să-l aducă pe lume, nu putea, cu el încă în burtă, să-i facă o asemenea figură...


<Pagina anterioara                                                                                                                                                      Pagina urmatoare>