Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A TREIA

X

Într-adevăr, marele poet nu suferea de nici o sciatică, îmi deschise el însuși și spre surpriza mea mă întîmpină cu un reproș : „în sfîrșit, zise, ai catadicsit și dumneata să mă onorezi cu o vizită." „N-am îndrăznit, dom'profesor, să vă deranjez neinvitat", îi răspunsei. „Uite că ai îndrăznit, zise el, și îmi face mare plăcere. De cînd am fost dat afară de la universitate, vechii mei discipoli m-au și părăsit, de unde pînă atunci mă agasau zilnic cu vizitele lor. Oricît am filozofa pregătindu-ne de moarte, nu ne pregătim deloc, ideea e o pură vanitate a gîndirii, care ne sugerează falsa certitudine că prin filozofie putem trece bine înarmați Marele Prag, ți-o spun cu majuscule. În fața morții nu mai ești nimic, nu mai ești poet, ești un simplu om care trebuie să dispară... Totdeauna m-am uitat cu neliniște la tabloul lui Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New York, care înfățișează împărtășania sfîntului Jerome. Cei din jur, în special preotul îi întinde agresiv lingurița cu o expresie neascunsă de satisfacție că el e viu, gras și sănătos în timp ce sfîntul va fi în curînd mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea rătăcită... nu mai e sfînt, ci un biet bătrîn muribund, întru totul în ghearele morții neîndurătoare... Desfrînații, prin cinismul lor, continuă marele poet în timp ce ne așezam în fotolii, sînt mult mai bine pregătiți, pe ei nu i-a exaltat această viață pe care au scuipat de-atîtea ori în toiul petrecerilor lor deșănțate, încît apariția celei cu coasa și cu rînjet perpetuu le provoacă cel mult un nou hohot de rîs descreierat și un ultim scuipat aruncat Aceleia drept în figură..."
Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici amărăciune și mi se păru că niciodată nu-l văzusem atît de senin și de spiritualizat. Rămaserăm cîtva timp tăcuți. Așadar eu eram ultimul care aflam și foarte tîrziu că i se luase catedra. În ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă simțeam indignat. Chiar așa, îl și părăsiseră ? Era adevărat, nu i se dăduse marelui poet și filozof să bea, dintr-odată o cupă de cucută, ca lui Socrate, dar i se dăduse s-o bea cu încetul, să moară adică în fiecare zi, un supliciu, existențial care și începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii și al corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce însemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrînaților ? „Sper, dom'profesor, zisei, că nu sînteți, adică nu vă simțiți în postura lui Faust, care își regretă o tinerețe petrecută în asceză și studiu (gîndind : v-ati bucurat de glorie, deși ați avut și detractori care însă nu v-au turburat exaltările spiritului, v-ați bucurat de onoruri, v-ați căsătorit și aveți și o fată și după cîte am auzit soția vă adoră și acum...). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tînăr continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în tragedia Margaretei, la sfîrșit îl vedem cum se cară spre noi aventuri. Ce fel de aventuri ? Nu poți spune niciodată clipei : oprește-te, sînt fericit, atîts timp cît Mefisto stă lîngă tine, să înmoaie brațul adversarului, ca să-l răpui tu cu ușurință". „Nu în asta constă mitul faustic, zise marele poet deodată înviorat. E o reînviere a mitului dionisian, a eternei întoarceri și a trăirii în afara tragediei. Goethe iubea Grecia antică, dar în același timp știa că vremurile se schimbaseră, apăruseri Dumnezeu și puternicul Mefisto. S-a adresat acestuia din urmă." («Înțeleg, am gîndit, felul cum ați fost dat afară de la catedra unde oficiați în numele spiritului v-a sugerat ca, după Nietzsche, să gîndiți : Dumnezeu e mort ! Și să vedeți o mare turburare în lume.») „Nu se poate încheia nici un pact cu nimeni, dom' profesor, și de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva și de bucuriile victoriei. Forța stă în noi înșine : dumneavoastră ați și semnat un pact încă din tinerețe cu puterile spiritului, trebuie să recurgeți la ele, să recitiți acest pact și să-l respectați. Cultura e o făclie care arde ! N-o aruncați din mîini și nu invidiați desfrînații..."
Marele poet surîse și o lumină se intensifică pe chipul lui. „Așa mi-am spus și eu, zise, o să stau acasă și o să-mi scriu memoriile. Nu e o îndeletnicire care încalcă pactul, cum bine ai spus. Proust a făcut acest lucru timp de un deceniu, și a trăit încă o dată și cu ce iluminări și bucurii, toată viața lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizîndu-le. O singură îndoială mă neliniștește. Voi suporta izolarea, singurătatea ? Proust era un monden, avea prieteni, un anturaj pe care chiar dacă nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca înainte, cînd se simțea mai bine ieșea seara tîrziu, îmbrăcat bine, pomădat, cu o floare la butonieră și se întorcea în zori fericit. Nu discutăm aici unde se ducea și ce făcea, fapt e că avea unde se duce și că se întorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei că m-au părăsit, poate că nici nu m-au părăsit, sînt, pesemne, desorientați. Or să-și revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arată în divinul său Socrate bînd cucuta un bărbat înconjurat de prietenii săi, în timp ce eu sînt singur («ce curios, am gîndit, iată, și el s-a gîndit la Socrate»), semnele pentru mine sînt rele. Nu încă foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte încă puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte că firul gros și esențial care îl lega de societate, de cei tineri; fiind tăiat, viața i se va scurge în singurătate, nu mai poate, nu mai are cum să înnoade altul. Dacă mi s-ar da o revistă ! Dar cum să mi se dea o revistă, cînd mi s-a luat o catedră ?" „În paranteză fie spus, dom' profesor, zisei, de ce în prelegerea dumneavoastră la deschiderea cursurilor n-ați pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism ? Se discută în oraș despre asta și nu în favoarea dumneavoastră..."
Marele poet și filozof nu răspunse îndată. În biroul în care ne aflam, căptușit cu rafturi pline cu cărți, intră fiica lui, care îi semăna, dar cum se întîmplă adesea, aceleași trăsături nu mai dădeau aceeași expresie...Chipul poetului era frumos, de o albeață de statuie îndelung șlefuită de impulsurile luminoase ale vieții sale interioare, în care mărimea nasului nu mai avea importanță, buzele subțiri nu mai exprimau ascuțimea rea a celor cu o astfel de conformație a gurii și bărbiei în timp ce pe chipul fetei, deși totul semăna fizic cu tatăl, nu apărea în expresie decît comunul : o fată oarecare, nici frumoasă, nici urîtă, pe care însă poetul o învălui cu o privire tandră și îi transmise și ei din bogăția acestei tandreți, care îi fu întoarsă, și tatăl și fiica semănară cu adevărat cîteva clipe, unul cu celălalt. Mă ridicasem în picioare, dar tatăl nu făcu nici un fel de prezentări. Că mama întreabă cum să-i facă diseară piureul de cartofi, cu lapte și unt, sau numai cu lapte... Și puțin unt, dacă e proaspăt, aha, bine, dar șnițelul, îl vrea natur, sau cu ou și parmezan... fără ou și parmezan, fiindcă a mîncat două ouă dimineața..., dar salata de andive, cu puțină maioneză, sau... da, cu maioneză, n-o să mor, dintr-o salată de andive cu maioneză...
Fata ieși, îmi aruncă o privire bleagă, iar eu mă așezai la loc în fotoliu. ,,Iată deci, continuă marele poet, că și dumneata te-ai exprimat în așa fel încît să sporești singurătatea mea." Rămăsei surprins. Cum mă exprimasem ? Îi pusesem doar o întrebare... A, da, se discută în oraș, și nu în favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor. „Vorbești ca și cînd orașul... hm ! Petrini, murmură el, vin vremuri grele, pentru noi, filozofii... Am citit Das Kapital demult și niciodată nu mi-a trecut prin cap că într-o zi va trebui să-l tratez pe Marx altfel decît ca pe un economist și doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrinsecă analizei pe care o face societății capitaliste decît extrinsecă, pornind de la un concept, existența, după el, determină conștiința, ceea ce, dacă ne gîndim că societatea, în timpurile moderne, tinde să acapareze individul, să-l subjuge, nu e aberant să afirmi că într-o anumită măsură, uneori decisivă, dar alteori nu, îi determină conștiința). Determinismul nu e o noutate în filozofie. Nou la Marx este faptul că asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revoluționare. Programul său însă e o imensă utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pămînt de unde va izbucni revoluția proletară, ignorînd, tocmai el, condițiile istorice și sociale în care trăiește proletarul englez, și anume într-un imperiu, într-o țară liberală, cu o mică-burghezie numeroasă, care n-are nici un chef de revoluție și nici nu va avea vreodată, decît dacă o va face ea însăși. Teza lui Marx : acolo unde proletariatul e mai numeros și mai evoluat, acolo va izbucni revoluția, a fost infirmată de revoluția rusă, unde proletariatul era cel mai puțin numeros și cel mai puțin evoluat. Ce ne dovedește acest lucru ? În primul rînd că Rusia avea totuși nevoie de o revoluție și a devenit proletară fiindcă în acel timp nu exista în lume o altă teorie revoluționară mai eficace și mai utopică pe care rușii să și-o însușească. Și-au însușit-o pe-a lui Marx, fiindcă într-adevăr frumoasa lui utopie putea seduce masele și le putea atrage în luptă. Acum, întrebarea care se pune unui om de cultură : poate el să pomenească numele lui Marx fără ca asta să nu însemne adeziune ? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a născut din el. A vorbi în mod liber de Marx și marxism nu e posibil. Ca să justifice teoretic de ce revoluția proletară a izbucnit tocmai în Rusia și nu în Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o nouă teorie a evoluției capitalismului spre imperialism ca stadiu al său cel mai înalt, după care va veni descompunerea, formînd deocamdată un lanț puternic de contradicții și că revoluția proletară, în aceste noi condiții, a izbucnit acolo unde acest lanț avea veriga cea mai slabă. Să admitem că nu se putea altfel și că revoluția a izbucnit acolo unde lanțul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garantează care va fi lumea viitorului, după ce capitalismul, ajuns în stadiul său cel mai înalt, va putrezi ? În noile condiții de evoluție spectaculoasă a tehnicii, numărul muncitorilor cu psihologie clasică se va micșora, vom trăi într-o lume de tehnicieni și ingineri cu altă psihologie și alte moravuri. Marxismul, desigur, va dăinui, ca un excelent instrument de analiză a raporturilor sociale și economice, concluziile politice istorice și filozofice vor fi însă altele, conceptul.: existența materială determină conștiința, va rămîne un adevăr controversabil ca atîtea alte mari adevăruri..." „Dom' profesor, spusei îndată fără să mai reflectez în detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident că în cele din urmă și soarele se va răci, va deveni întîi roșietic, apoi galben și înainte să se producă cu el un accident final în univers, viața pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va întîmpla cu generația dumneavoastră și a mea pînă să ajungă marxismul o doctrină limitată la sociologie și economie. Ce facem însă pînă atunci ? Sînteți tînăr, abia ați trecut de cincizeci de ani. Trebuie să vă întoarceți la facultate ! Nu vă costa nimic dacă stăruiați în prelegerea dumneavoastră și asupra marxismului." „Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mi s-a cerut și altceva și anume să stărui și asupra leninismului." „Ei bine, puteați să faceți și acest lucru !" exclamai eu. ,,Tot nu era suficient, trebuia să afirm că și Stalin și-a adus icontribuția în filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin !" „Bun, Stalin e un tip uriaș, se putea vorbi și despre el. Eu l-am citit tot și paginile în care e vorba de Troțki sînt pasionante. Nu-mi place Troțki, n-a avut curajul să atace dogma partidului unic, și el gîndea ca și Stalin că toți cei care aveau alte păreri decît ale lui trebuiesc suprimați. Măcar Stalin venea din Georgia și pentru el dictatura era ceva firesc, natural, în timp ce Troțki colindase occidentul liberal și Statele Unite, stătuse mult prin biblioteci, avusese deci cînd să se gîndească ce lume nouă vroia să aducă el în Rusia și în restul omenirii. Cînd spun «restul» am în vedere mărimea uriașă a teritoriului în care revoluția proletară trebuia declanșată și ce influența va avea ea în lume. Nu e prima oară în istoria cînd o mare figură politică e pomenită în biserici și școli. Nimeni nu v-ar fi înțeles greșit dacă o făceați." „N-ar fi fost de-ajuns" răspunse, uimindu-mă, marele poet și filozof. „Nu înțeleg, dom' profesor ! Ce-ar mai fi trebuit să faceți ?" „Ar fi trebuit pur și simplu să nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, ci să prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la împărțirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o parte, și cel al imperialismului, pe de altă parte, și discursul aceluiași referitor la revistele Zvezda și Leningrad, și să combat un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alexandrov, al cărui conținut nu-l cunoaște nimeni..."
Marele poet se opri și se uită la mine surîzînd de tăcerea fără ieșire în care mă aruncase această desvăluire.
„Mi s-au dat cele două broșuri ale lui Jdanov, continuă marele poet, chiar rectorul mi le-a înmînat și, colega, zice, iată obiectul prelegerii cu care veți deschide cursurile. Vă declar în mod formal și confidențial că prelegerea dumneavoastră va fi urmărită. Și dacă refuz ? i-am replicat. A dat din umeri, dar nu într-un fel fără sens. A închis și ochii în timp ce își ridica sprîncenele și își îndepărta brațele. Adică riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus să semnez că am primit cele două broșuri, încît, după cum vezi, n-a fost vorba, acolo așa, de o simplă citare a numelui lui Marx, pe care l-ași fi omis și l-am omis dintr-o simplă neatenție, trebuie să mărturisesc, dar n-avea importanță, puteam intra în fondul chestiunii, pe larg, în prelegerile următoare, în cursul anului. Mi-am început cursul în mod normal, acceptînd în sinea mea, fără vreo desbatere de conștiință, orice risc. Firește că mă așteptam și la o sancțiune gravă, adică să mi se ia catedra, dar nu credeam că o să fiu întîmpinat la poarta universității de un individ brutal, care să-mi notifice cu o dușmănie personală că n-aveam, de-aici înainte, ce mai căuta în această clădire. Ce-i făcusem eu ăstuia ? Ce-avea cu mine ? Nu-l văzusem în viața mea și nu-mi aminteam să fi făcut cuiva rău, unui necunoscut, care nu putea fi părintele unui student trîntit de mine, era prea tînăr să fi fost părintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semăna cu un intendent ! A apărut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a înjurat pe-ăla într-un mod și mai brutal decît îmi vorbise acela mie spunînd : du-te în... la mîne-ta ! Cine te-a trimis pe tine aici ?
Și reproducînd această înjurătură privirea marelui poet sticli de satisfacție și se opri din povestit. Îi plăcuse caloriferistul atît de mult încît ținuse să-i repete populara noastră trimitere la origine ? Era evident, bruta care îl întîmpinase și îi spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsit. Bietul filozof ! Nu bănuia că acela fusese pus tot de caloriferist să formuleze exact gonirea din Universitate a poetului, adică faptul să fie clar, să nu mai intre adică acolo, să protesteze, să ceară explicații etc. Dar brutal, la acest nivel al paznicilor și nu, să zicem, în biroul rectorului neputincios. ,,Caloriferistul, continuă marele poet, m-a poftit în biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineînțeles, mi-a confirmat ceea ce îmi spusese celălalt, el era în măsură să-mi spună că pot ocupa postul de șef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine să citesc, nu-i așa, să scriu poezii, să-mi continui studiile care mă interesează... Umfla vocabulele, parcă ar fi vrut să-mi arate că nu e așa grav să treci dintr-un post într-altul, tot cam leafa aia o ai, asta e, se în-tîmplă, nu e nimeni bătut în cuie pe locul unde își face serviciul... Desigur, nu el, Pascu, a luat această hotărîre, hotărîrea a venit de sus, mi-a spus el, fără să-mi precizeze de unde de sus, de la rector sau și rectorul primise un ordin de la forurile bucureștene ale învățămîntului... „Nu știu, dom' profesor, mi-am încheiat și eu vizita posomorît. Trebuie să vă întoarceți la catedră. Oricum, noi vom reacționa". „Care noi ?" zise marele poet atent, dar fără să mă privească. ,,O să aflați !" ,,Bine, faceți ce credeți, dar dacă e să acționați inutil și în schimb să înfruntați doar riscurile, ar fi mai bine să nu acționați." „E bine să știm și noi la ce ne putem aștepta de-aici înainte, odată pentru totdeauna. Bineînțeles că pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul dumneavoastră n-are rost să-l calculăm."

XI

Mă simțeam mult mai inflamat decît arătasem. N-ași putea să spun pe ce se baza instinctul meu, care mă îndemna să nu accept anomalia, căci așa îmi părea situația care se crease la facultate în urma îndepărtării marelui poet și filozof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate și n-are durată, condiția să-l facem să dispară e să nu-l acceptăm și mai ales să nu cedăm tentației de a-l justifica, prin recurgerea la principii înalte. Această din urmă gîndire anticipează primul meu contact cu unul din cei pe care îi numisem noi. Era un tînăr de vîrsta mea, numit la facultate odată cu mine și cu care mă și împrietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formulă... mai tîr-ziu, după moartea și reintegrarea poetului în circuitul cultural, această formulă avea să constituie subterfugiul general al acelei reintegrări... Idealism ? Agnosticism ?... Da' de unde ! Filozofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică inspirată de sentimentul misterului existențial. Plin de respect pentru marele poet și filozof, acest tânăr, marxist convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, inteligent, avînd darul formulărilor memorabile, încerca astfel să-l ferească pe șeful catedrei noastre de loviturile pe care el parcă le știa, deși nu-mi spusese niciodată nimic clar în acest sens, dar eu înțelesesem din unele tăceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de,, hm, sau bietul dom' profesor, că nu era sau nu va fi bine, de bietul dom` profesor... La el mă gîndii să mă duc îndată ce marele poet închise ușa în urma mea.
Îi dădui un telefon, stătea departe de centru și s-ar fi putut să nu-l găsesc acasă. „No, bădie, acasă ești ?" îl întrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscîndu-i vocea la aparat. „Acasă mi-s, tu ești, Petrini ?" „Da, ce făceai ?" „Citeam !" „Pot să te deranjez ?" „Pentru un prieten, musai să lași cititul, căci el este un om viu și mișcătoriu, în timp ce cartea stă liniștită acolo unde o pui și nu dă semne de supărare că o părăsești. Vino ! Mintenaș mă îmbrac și ieșim la o preumblare." Vorbea adesea astfel, persiflîndu-i pe ardeleni, deși era el însuși ardelean, încercam și eu acest limbaj cînd mă întîlneam cu el, dar numai atunci, fiindcă n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa cărturarului neaoș ardelean cum făcea el, imitîndu-i de fapt gîndirea, și bineînțeles că n-aveam nici un haz. Mai știam ceva, că Ion Micu (căci așa îl chema, și cînd se prezenta adăuga și particula Klein iritîndu-i pe unii, căci ei credeau o clipă că o fi descendent al marelui Inocențiu, și cînd aflau că nu...) cînd folosea acest jargon era la el un semn că își păstra neatinsă și ascunsă adevărata gîndire, pe care n-o expunea oricui, încît mă bucuram cînd vedeam că îl părăsește pentru mine și discută normal : semn de prețuire și prietenie. Nu știam de ce, dar avea asupra mea un ascendent... nu-mi dădeam seama în ce consta, dar nu numai că nu mă supăra, ci în mod bizar parcă chiar simțeam că mi-era necesar. Poate pentru că dintre toți universitarii era singurul care îmi sugera certitudinea că putea răspunde la orice întrebare pe care i-ași fi pus-o, în acei ani cînd de pretutindeni răsăreau semne de întrebare ? El era singurul liniștit, destins, ironic, adesea sarcastic chiar și cu cei bătrîni, care, foarte nervoși, preferau să nu-i dea replica, sau poate că nici n-o aveau atunci pe loc... Era membru de partid, fost utecist în ilegalitate, n-avusese deci timp să-și ia licența, fusese totuși numit direct asistent la Litere, unde, îmi spunea el, n-avea să stea mult, pasiunea lui fiind presa literară... Lecțiile îi erau încărcate de glume pe care studenții serioși nu i le apreciau, în schimb rîdeau ceilalți... Vorbind de pildă de Caragea Vodă, expediase astfel analiza marxistă a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care îi poartă numele (Ciuma lui Caragea) și prin faptul că acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile ușoare (ceea ce era riguros exact.) Studenții serioși ridicaseră stilourile din caiete. "Să scriem asta ?" întrebase unul posomorît, parcă indignat... Într-o zi venise de la București în vizită în orașul nostru un membru al Biroului politic, însărcinat cu învățămîntul și cultura. Că de ce nu știm încă rusește ? ne întrebase el sever după ce ne adunase pe toți în aula universității. Ne citase la un moment dat în timpul conversației libere pe care o avusese cu noi un proverb rusesc în rusește, apoi văzînd că nimeni nu l-a înțeles, ni-l tradusese în româneasca lui nu atît stricată, cît marcată dezagreabil de un dublu accent, evreiesc și în același timp rusesc. „Dar dumneavoastră, cînd aveți de gînd să învățați românește ?" răspunsese atunci Ion Micu, creînd cu seninătate un moment penibil de tăcere, căci liderul nu avusese în primele clipe replică : apoi se înfuriase. "Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mîndrii de drăcușorul mic-burghez care zace în ei și care își scoate cornițele ori de cîte ori e vorba de lucruri serioase." Ion Micu îi replicase : ,,în orice caz văd că și dumneavoastră, gîndiți prin sistemul de imagini care face parte din opiumul popoarelor : drăcușor, cornițe... Or, noi, marxiștii, știm că nu există draci și nici fii de-ai lor, drăcușori..." " Dumneata ești marxist ?"' îl întrerupsese liderul, ca și cînd ar fi fost convins că are în față un impostor. Micu surîsese candid : ,,Da, ca și dumneavoastră !"
Îl găsii gata îmbrăcat să ieșim, totuși, mai întîrziarăm, nu vroia să plece, se uită de cîte va ori discret la ceas și nici de vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gîndea la ceva, tăcut, și pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toți la un rendez-vous, cînd sîntern puși să așteptăm pe cineva care a depășit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou și mă întreba cîte ceva, eu îi răspundeam, dar el nu avea aerul că m-a auzit. Întru tîrziu, după vreun ceas, se auzi la intrare cheia răsucindu-se în ușa apartamentului și apăru Ivona, soția lui, care intră în birou fără un surîs că își vedea soțul, fără o tresărire că avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese și ea utecistă în ilegalitate, dar fără să fi fost închisă, cum se întîmplase cu soțul ei. Femeie tăcută, fără să fie placidă, o brunetă, stătea și asculta conversația fără să intervină, nu pentru că n-ar fi avut ce spune, dar parcă tot timpul se gîndea la altceva, care, fără s-o obsedeze, îi acapara totuși gîndirea. Cînd deschidea gura, o făcea ca să-și contrazică, în felul ei absent, soțul, sau să-i spună că are niște telefoane de dat și o să treacă în hol, unde într-adevăr nu mai termina de vorbit. Cînd era prezentă, întîlnirea mea cu Micu era stricată. „Mi-ai dat telefon că vii, nu că întîrzii", zise Ion liniștit, fără reproș. „Am mai avut treabă", zice ea cu un glas alb, fără să mai adauge ceva, de pildă să explice de ce a telefonat atunci că vine, sau de ce n-a telefonat că întîrzie. "Ai avut necazuri ?'' „Nu !" "Eu ies cu Petrini să facem o plimbare." Mai tîrziu am aflat că el o iubea, iar ea nu, însă o iubea mai mult decît se putea bănui, iar ea nu-l mai iubea deloc cînd îl cunoscusem eu și mă întrebam dacă îl iubise vreodată. Mă întrebam chiar cum dracului o fi arătat atunci, în timpul idilei, căci dacă arătase ca și acum, sau pe-aproape, de ce se îndrăgostise el de ea atît de tare ? O pereche mai nepotrivită nici că se putea imagina (întrebarea populară ,,ce-o fi găsit la ea" ți se punea îndată ce-i vedeai împreună), cu toate că Ivona nu era deloc urîtă, însă un anumit voluntarism în felul ei de a fi. vocea puțin îngroșată, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispreț fără adresă precisă, o făceau net antipatică : dispreț de ce ? Al unei gîndiri adinci, al unei sensibilități deosebite ? Nimic ! Doar siguranța de sine, vag stupidă, a omului comun... Și totuși, ea avea să-l părăsească în cele din urmă, firește pentru un altul, și Ion să sufere mulți ani, după aceea, deși se recăsătorise el însuși, aproape imediat, cu o studentă pasionată ca și el de literatură, de altă rasă decît Ivona, dar... firește, a apărut și un dar, însă ceva mai tîrziu ; fapt e că alături de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau încă la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fi de pildă starea timpului și că Ion să nu iasă fără să-și pună la gît un fular gros... într-o zi ea chiar i-a trimis acasă un pește... Dar despre istoria cu acest pește o să mai am, poate, timp să vorbesc...
Ion era un tip afectuos; în prietenie, cînd ne plimbam, de pildă, mă lua de braț, lucru care mă jena. ,,Ioane, îi spusei degajîndu-mă, marele poet nu suferă de nici o sciatică, acum vin de la el, a fost dat afară de la catedră fiindcă n-a acceptat să deschidă cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie să-l părăsim !" ,,E prea tîrziu, răspunse el îndată, semn că știa totul. E prea tîrziu, repetă, în locul lui a fost numit domnul Roșu Decebal, care prin numele lui a lăsat să se înțeleagă unde trebuie că e roșu și în gîndire, iar cu prenumele că e un neaoș urmaș al marelui rege dac. Națiunea, ne învață Iosif Vissarionovici Stalin, deocamdată nu va dispărea, încît e nevoie încă de naționaliști roșii ca domnul Decebal, ce-a înfrînt popoare multe, de jos și de pe cal..."
Ăstuia îi ardea să fie el spiritual într-un asemenea moment, deși, e adevărat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci căuta doar să-mi sugereze că inflamarea gîndirii nu ne duce spre decizii raționale. Dar înțelesei că aprobase, în sinea lui, hotărîrea. Ai fi zis că, în ciuda ironiei, avea de pe acum o anume simpatie pentru profesorul Roșu Decebal. Era firesc ! Făceau parte din același partid, căci nulul profesor se înscrisese prin primăvară... Totuși continuai : „Ioane, numirea unui dentist în postul de decan nu mă deranjează. În general, orice numire de acest gen a unor personalități politice, dar care au totuși o cultură, în locul, să zicem, al unor titulari nu prea străluciți și mai ales compromiși în vechiul regim, în orice caz reacționari fățiși, cum era fostul decan, are un sens. Dar să dai afară un mare poet și filozof care are dificultăți în adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal." „Petrini, spuse el atunci sever, observînd pesemne că începusem să ridic vocea, revoluția, ea însăși, e un scandal. Noi, care o facem, spunem că e un lucru înălțător, deși, cei lucizi știu că e o maladie, dar nu sîntem noi vinovați că am moștenit o societate bolnavă... în mod fatal, curentul care se creează împotriva mentalității vechii societăți ia cu sine pe toți cei care nu acceptă să-și însușească noile principii. Nu există revoluție pașnică, chiar dacă ea, să zicem, nu e sângeroasă." ,,Există valori absolute, strigai eu, de care nici o revoluție nu trebuie să se atingă. Filozofia e una din ele." „Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi", răspunse el și nu știu de ce, pronunțînd cuvîntul unii rîse. „Dar cum am putea să le cerem să se dezică de ei înșiși, de gîndirea lor liberă, de opera lor și să pună în locul a toate acestea două broșuri, ale unui oarecare Jdanov ? Ție nu-ți pasă, predai liniștit limba și literatura română: nu ești pus să vorbești studenților în locul lui Eminescu despre împărțirea lumii în două lagăre..." ,.Păun-Fincio", zise el sec. ..Ce e cu Păun-Fincio ?" „În locul lui Eminescu. Și Neculuță." .,Ce e cu Neculuță ?" „Și Cezar Bolliac". „Adică ?" „Adică toți ăștia în locul lui Eminescu," „Și tu ai acceptat ?" „N-am acceptat încă." „Dar ai de gînd să accepți !" „Mda !" „De ce mda ? Da sau nu ! „Cred că da, dacă n-or să mă dea... afară" „Tocmai pe tine ? De ce ? „Parce que la republic que c'est le diable et moi je suis partisan de la republique! Donc, je suis un diable l" „Și dacă nu te dă afară, vrei să zici că vei juca rolul diavolului predînd pe Păun-Fincio, Neculuță și Cezar Bolliac în locul lui Eminescu ? Cum ? E ridicol !" „Am citat greșit : «La Republique c'est la pensee et la pensee c'est le diable». Le voi preda studenților pe Neculuță, dar prin gîndire îi voi determina să se ducă la Eminescu." „Tot e ridicol ! N-ar fi mai bine să pleci ?" „În zilele, noastre, rîse el, nimeni nu mai pleacă, ești dat afară, dar să pleci tu singur, prin propria ta voință, nu se acceptă, așa încît, reluă el după o pauză văzînd că tac, nu mai spune că nu-mi pasă, că predau liniștit limba și literatura română". Așadar, gîndii eu, am ajuns, fără ca eu să-mi dau seama, foarte departe ! În lumina acestor revelații gîndul meu de a acționa în apărarea marelui poet, pe lîngă că era net riscant, n-avea nici cea mai mică șansă de a ralia pe cineva. Dacă pînă și acest coleg care era membru de partid vedea posibilă chiar darea lui afară, înseamnă că a altora... și mai ales cea efectuată, a marelui poet, nici nu mai intra la socoteală, nimeni n-avea să protesteze. ..Totuși, spusei brusc îndîrjit, eu voi protesta." ,.Dacă ai s-o faci, răspunse atunci Ion Micu foarte grav, mă vei lipsi pe mine de posibilitatea de a te apăra cînd vei fi tu însuti amenințat." „De ce ași fi eu însumi amenințat ? spusei deodată sumbru. Dacă vor dori să nu mai fie cultură, continuai indignat și deodată nepăsător de soarta mea, mă voi duce să predau copiilor abecedarul, unde cred că nu voi fi silit să le vorbesc despre cele două lagăre (oribile cuvinte, cu puțin efort, de gîndire se putea evita apropierea aceasta de lagărele de concentrare, dacă chiar era necesar să se declare astfel scindarea lumii în două) și nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea ce chemarea mea mă va îndemna să realizez."
Se lăsă o tăcere. După cîțiva pași, Ion Micu exclamă : de ! Ca și cînd poziția mea ar fi semănat cu a acelui moșier al lui Rebreanu care își creează în fața țăranilor în revoltă o imagine despre sine idilică, provocînd acel răspuns dubitativ. Ajunsesem în centru și pașii proaspătului meu prieten se îndreptară spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea orașului nostru, braseria unde ne mai întîlnisem, îi plăcea lui, zicea că are cel mai bun filtru - îi plăcea cafea filtru, bea cîte două sau trei la rînd... Mie îmi plăcea aici berea, care era totdeauna rece și parcă într-adevăr și ea mai bună decît în alte părți.
Ion Micu clipi iritat cînd văzu că masa la care îi plăcea lui să stea într-un colț pe o canapea de trei persoane era ocupată. Îmi explicase și de ce : acolo puteai discuta liniștit, erai păzit de pereți din două părți, nu se putea așeza alături de tine unul cu urechile lungi... Dar ne întîmpină chelnerul care îi cunoștea preferințele și ne spuse că masa va fi imediat liberă, clienții au cerut plata. Da, dar plătind mai ceruseră bere, pe care se vedea că n-aveau de gînd s-o bea repede. Ion începu să-i înjure, în timp ce chelnerul ne sfătuia să ne așezăm undeva și îndată ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu înțelesesem, adică nu crezusem pînă atunci că în timp ce clienți ca noi își beau liniștiți cafeaua sau berea, alături de ei, la masa vecină, se putea așeza unul cu urechile lungi. ,,După ce îi recunoști ?" îl întrebasem pe Ion. „Nu achită nota", îmi răspunsese el. „Bine, dar cum îi recunoști înainte de a achita nota ?" „Au urechile lungi !" „Chiar ?" „Da, deformare profesională." Rîsasem, dar așteptînd să ni se elibereze masa, în timp ce "lingeam" o bere, cum spunea prietenul meu, observai că la masa liberă de alături se și așezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar căruia chelnerul îi și adusese o cafea, scosese un ziar și sta cu nasul în el, în timp ce o ureche era într-adevăr vizibil răsucită spre noi. „Ioane", zisei și îi făcui semn discret cu capul spre masa vecină. „Un tîmpit, zise el tare, e așa de bou încît își închipuie că nu-l ia nimeni în seamă și poate el să tragă cu urechea și să-și facă pe urmă liniștit raportul către șefi... N-o să afli nimic, bă, ești așa de prost că or să te dea afară, așează-te și tu lîngă alții, eu vă cunosc din ilegalitate, sînteți aceiași idioți și fără fler, cu toate că serviți acum altă cauză... Du-te și mă spune că ai fost mirosit de unul și te-a înjurat...
...Trecurăm în sfîrșit la masa noastră și chelnerul ne și aduse filtre, le pusese mai dinainte. Turnarăm în cești... „Ar fi prea simplu", zise Ion. „Adică ?" „Să te duci să predai copiilor abecedarul." „Și de ce n-ar fi simplu ?' „Lucrurile sînt mai complicate", rosti el sibilinic și se ridică încet, ai fi zis ca un moșneag cu umerii încovoiați de atîta înțelepciune și se îndepărtă și dispăru după o perdea. Rămăsei singur cîteva minute și mă uitai să văd ce făcea individul cu ziarul. Dispăruse, lăsînd în urma lui ceașca de cafea pe care o băuse, ca o enigmă : era sau nu ; era cel care o comandase un... Hm ! gîndii, Ion exagerează, nu poate un om să-și bea liniștit o cafea și să răsfoiască un ziar, fără să-l suspectezi că... I se vedea urechea răsucită spre noi, ei și ? Ce să facă la urma urmelor și el cu urechile, să și le taie, să bage un mototol de vată în ele, să și le astupe cu palmele ca să ne convingă pe noi că nu era un... „Lucrurile nu sînt atît complicate, cît complexe, spune prietenul meii revenind. «L'enfer, c'est Ies autres», spune domnul Sartre și are dreptate, uitînd însă să adauge că treptele infernului încep de sus, unde mai poți încă respira și, cu cît cobori, cu atît aerul e mai împuțit, pentru ca jos de tot, în infern, Ies autres să te împiedice literalmente să respiri. Te sufoci și îți dai duhul. Or toată chestiunea e să supraviețuiești !" „Nu te înțeleg, zisei, dimpotrivă, faptele arată că «L'enfer ce sont Ies idâes qui viennent du haut. Les autres», cu cît cobori mai jos, cu atît sînt mai străini de ele. În fond avem un regim popular în care într-adevăr masele se simt bine. Ce-i pasă oțelarului cutare că un mare poet și filozof a fost înlăturat de la catedră, sau că Hegel trebuie răsturnat cu fundul în sus ca să se mai poată spune că filozofia lui are oarecare valoare ? După acest oțelar, Hegel poate foarte bine nici să nu mai existe, el își vede de oțelul lui, participă la ședințe unde are dreptul la cuvînt, își iubește nevasta și copiii și cînd ia chenzina se duce cu prietenii la o bodegă unde se cinstesc și discută despre ale lor. Știu asta de la tata, care e muncitor specializat, dar cu o psihologie care nu diferă de a altora. Ca învățător într-o școală oarecare nu mă voi deosebi nici eu de ei și mă voi simți perfect."
Ion sorbi din cafea și își bulbucă ochii într-o parte, semn că gîndirea îi aluneca rapid și trebuia să facă un efort să-i domine toate nuanțele. „Pentru că, zise el, ne aflăm într-o fază încă idilică. Masele n-au venit încă pe deplin în contact cu ideile care guvernează regimul nostru popular, în care ele, după cum zici tu, se simt atît de bine."

XII

Deodată ridicarăm amîndoi privirea și văzurăm că lîngă masa noastră se oprise un pitic care ținea un chibrit în mînă și se uita la noi . Un cerșetor care da tîrcoale pe-aici, îl mai văzusem și în alte dăți. De cînd se oprise lîngă noi și nu-l simțisem ? Și de ce tăcea ? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem ? „Ce vrei, bă ?" se răsti Ion , la el. Piticul lăsă să-i iasă din gît un fel de zumzet, era, adică, mut, nu putea articula cuvinte, nu era însă și surd, fiindcă răspunsese prompt la întrebare și întinsese insistent chibritul înainte. „Nu-ți dau nimic, cară-te de-aici", zise Ion scos din sărite, la care presupusul mut își spori brusc zumzăitul în semn de protest și o luă spre alte mese. ..L-am văzut în tramvai într-o dimineață, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigură, a zis pardon și a înaintat printre pasageri fără mutra cretină pe care și-o ia aici..." „Crezi că e un..." „Bineînțeles ! Ortega y Gasset a formulat în Revolta maselor (caile oarecum depășite de consecințele războiului) o idee foarte interesantă. Masele vor pune stăpînire pe tot, au și pus mîna pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe sălile de cinematograf, pe hotelurile și stațiunile care altădată le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transoceanice... Le mai rămîne, adaug eu, să pună mîna și pe puterea politică și marea putere financiară și economică, pe care însă nu o vor folosi în mod liberal. Masele sînt sătule de liberalism, care n-are nici un haz. Ele vor puterea deplină și adevărată, nu le interesează de pildă democrația parlamentară, cu alegeri și alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e că dispui de soarta altora. În alegeri vei obține 99,80 la sută și vei fi singurul partid care candidează. Liberalii burghezi sînt niște imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum însă ele nu mai sînt oprimate și au alte apetituri, nu le mai interesează pe ele libertatea. Ce să facă, în fond, cu această libertate ? Citesc în ziarele lor libere că ministrul cutare e compromis, că însuși guvernul își face de cap și că trebuie să părăsească puterea. Ei și ? Ce le iese lor din toate acestea ? Ce le pasă lor de agitația electorală (coșmarul liderilor burghezi) care trebuie să aleagă un parlament neputincios, iar majoritatea să propună președintelui republicii un guvern și mai lamentabil, care poate intra în criză la nici trei luni după votul de încredere ? Să faci să se încolăcească la picioarele tale masele, cu strigăte isterice de adorație și tu, ca un «părinte», să le dai pe hîrtie legi extrase din viziunile utopice ale umanității, și în realitate să le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masă, dar selecționați dintre cei mai primitivi, mai cruzi și mai fanatici și să terorizezi aceste mase, să vii în întîmpinarea pornirilor lor obscure de autoritate și dominație, iată ce înseamnă pentru unii, în timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fără crîcnire, iar în fața plutonului de execuție cei mai puri dintre ei vor striga trăiască, adică să trăiești tu, „părintele" lor, care ai bifat în acea zi printre numele celor care trebuie să dispară și pe al acestor revoluționari puri, care cît au fost șefi nu pe puțini au trimis și ei la moarte. Discutam data trecută despre lipsa de substanță a dorinței lui Faust de a redeveni tînăr. Dacă ar fi fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esențial pe această lume, adică puterea, puterea deplină și totală, Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto să-l ajute să cucerească pe o oarecare stupidă Margaretă, care se sperie că a rămas însărcinată și își îneacă progenitura într-un rîu. Iubire lamentabilă ! Goethe îi spune tragedie, dar nu e tragedie nicidecum. Să-ți vinzi sufletul pentru atîta lucru denotă neînțelegere totală a germenului care a intrat încă din perioada monocelulară a apariției vieții pe pămînt în faimosul lanț de amino-acizi care trebuia să ducă la apariția bipedului numit om : asigurarea pentru el a celor mai bune condiții de existență, apoi pentru a fi sigur că nu va mai fi amenințat, libertatea absolută față de ceilalți, adică puterea deplină și discreționară asupra lor. Cum vei obține aceasta ? Cu ajutorul tot al lor, propunîndu-le un țel măreț, apoi biciuindu-i să-l cucerească. Hitler, de pildă, le-a propus cucerirea lumii : l-au urmat săvîrșind incredibile crime. Perioadele de democrație sînt, pentru cine studiază bine istoria, niște accidente, oceanul uman a fost aproape tot timpul zgîlțîit de furtuni, cuceriri și tiranie. E drept că mulți tirani și cuceritori au sfîrșit pe eșafod, Hitler s-a împușcat !"
Se opri și își turnă cafea în ceașcă. „Sînt contradicții în ceea ce îmi spui, îi zisei. Întîi o remarcă : adevărata putere nu constă în faptul de a dispune de soarta altora. Odată, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin în față. Pur și simplu. Unchiul ăsta nu era nici bleg, nici îngăduitor, în plus putea pune jos un taur apucîndu-l de coarne. Idiotul ăla nu știa. Ei bine, nici unchiul n-a ținut ca acela să afle, s-a șters liniștit cu șervetul, nu i-a spus nimic ca și cînd acela nici n-ar fi existat și a continuat să petreacă liniștit și vesel. Totuși se făcuse o tăcere de gheață, toți se așteptau ca el să reacționeze și să-l gîtuie pe agresor. Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă : să știi că poți distruge pe cineva, să n-o faci, și acela să nu știe. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mînie» că «pedepsește». Nicidecum ! Asta e Dumnezeul evreilor, mînios și cumplit, care trece prin foc și sabie cetățile, și nu cruță nici copiii. Al nostru își lasă fiul să fie răstignit, îl părăsește, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atît de mare încît sudoarea care îi tîșnise pe frunte era de sînge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă ! Cum să-l treacă ? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleși, ce valoare ar mai avea mîntuirea ?" „Da, îmi reluă Micu ideea, și în timpul calvarului Isus se întunecă și strigă : Eli, Eli, lama sabactani..." „Un mare șef, continuai eu, primește și el ceva în sensul unei scîntei divine ; el nici măcar nu guvernează, predă puterea primită de la popor înapoi poporului și singura lui veghe e să nu apară cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redăruit-o și de a îngenunchea pe alții. Pe aceia într-adevăr îi stîrpește fără cruțare. Tiranii moderni, de care vorbești tu, nu au în ei această scînteie divină. Dacă e să continuăm analogia și să ne întrebăm în ce consta totuși puterea lor eu ași afirma că sînt de acord cu tine că o primesc de la mase, dar n-o mai restituie, fiindcă..." „Ei, de ce n-o mai restituie, zise Micu văzînd că ezitam... N-o să spui că au pierdut contactul inițial cu forțele divinității ? !" „Ba chiar asta vroiam să spun..." „Că iau apoi contact cu forțele malefice ?..." continuă el fără ironie. De aceea țineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista să fie ironic cu alții, făcîndu-și dușmani : nu era ironic cu mine, chiar cînd mă simțeam eu însumi prins în flagrant delict de naivitate, cum se întîmplase acum ; rămînea foarte grav și reflecta profund la ceea ce îi spuneam, cînd ar fi putut atît de ușor să mă persifleze... „Oricum, continuai eu, acest gen de putere e un coșmar, turbură somnul tiranilor și chinuie printr-o infernală singurătate... Oricînd niște oameni îndrăzneți i-ar putea ucide ca pe niște mizerabili descreierați ce sînt și ei știu acest lucru. Iar masele sînt reprimate nu din plăcerea că au puterea, cum spui tu, ci din teama că aceste mase se pot oricînd revolta. Teroarea continuă este deci necesară pentru a descuraja orice idee de demnitate și libertate." „Nu e convingător", zise el ridicîndu-se și dispărînd iar.
În timpul unor asemenea întreruperi mă gîndeam care dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de bere îl scula atît de des de la masă, sau eu care nu mă ridicam deloc, deși nu beam mai puțin. Nu eram convingător. Ba eu cred că eram, în orice caz simțeam că, în forul meu interior, se cocea o idee în legătură cu această frenetică activitate a maselor în secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, și a apariției stranii a tiranilor totalitari care infirmau orice evoluție în conștiințe după două mii de ani de creștinism, două milenii în care martirii umanității suferiseră parcă zadarnic. Aveam sentimentul, presimțirea că intrasem într-o nouă eră, dar abia mai tîrziu, cînd o apăsătoare experiență avea să se adune în urma mea, și după grele amenințări, avea să țîșnească gîndul : Era ticăloșilor. În ziua aceea îmi dădea tîrcoale, dar nu reușeam să exprim decît naivități grave și locuri comune. „Iuliu Cezar a fost un dictator divin ?'' mă întrebă prietenul meu chiar înainte de a se reașeza pe scaun în fața mea. „Da, a fost !" „Și totuși a fost asasinat la idele lui marte. Da, și eu cred că era atins de scînteia divină cînd se sprijinise pe masele plebee în lupta contra lui Pompei, și chiar și ulterior, după ce fu învinuit că vrea să devină imperator. Dar masele ? Ei bine, masele nu l-au sprijinit să nu fie asasinat de puternicii aristocrați ai senatului, cu toate că la auzul știrii și-au exprimat revolta, și asasinii au trebuit să fugă. Brutus. Și tu, Brutus ? ! s-a mirat el văzînd că printre cei care îl loveau cu săbiile se afla și Marcus Junius Brutus, acest nepot al lui Caton, al cărui frumos chip, parcă de adolescent pur, îi inspirase totdeauna simpatie și încredere... Ar fi fost avertizat de propria lui soție și chiar pe drum cineva a insistat să citească un mesaj și să nu se ducă în dimineața aceea în senat. Ei și ? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau în altă zi, conspirația nu se formase pentru o zi anume, fatală, s-ar fi pus în mișcare cu altă ocazie, deși imprevizibilul psihologic putea să schimbe totul în favoarea sa, de pildă unul din conspiratori să trădeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care să se fi trezit cuprins de îndoieli, căci Cassius și Brutus au pierit și ei de mîna lui Antoniu si Octavian, dovedindu-se că moartea lui Cezar nu era necesară. Asta arată că puterea trebuie organizată, chiar dacă o restitui maselor care ți-au dat-o, fiindcă scînteia divină nu rezistă fără organizare, fără un partid care să reamintească tot timpul maselor că sînt libere și să le țină sub stare de vigilență. Acest lucru îl facem noi, comuniștii, pentru prima oară în istorie. Oamenii sînt agitați de principiile binelui și răului, care nu apar decît foarte rar în stare pură, nu știi dacă prietenul de azi (Brutus) nu va ridica mîine sabia și nu te va lovi și, desigur, invers, dușmanul tău înverșunat te va salva cînd te aștepți mai puțin. Asta nu înseamnă că omul nu aspiră la o stare de spirit de echilibru și că odată obținut nu dorește această permanență..." ,,Asta în primul rînd, continuai eu (în paranteză fie spus, cineva tot trebuie să plătească un tribut libertății, pentru a salva ideea, și nu invers), să organizezi și în toiul acestei organizări, ideea să se stingă : și ce dacă moare cutare șef, lovit, să zicem, de dușmanii revoluției ? Trebuie să institui teroarea asupra întregii țări ? se prăbușește ideea ! în al doilea rînd, nu sînt de acord că masele s-au săturat de liberalismul burghez și chiar de libertate în general, neavînd ce face cu ea, ele fiind în realitate, în acest secol, stăpînite de porniri obscure de autoritate și dominație. Așa te-ai exprimat..." ,,Da, ripostă el deodată cu o undă stranie în glas, ceva dur, net și cinic, știu ce spun, și eu fac parte din mase și am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate și dominație."
Aici discuția se opri brusc și urmă o tăcere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai că e mare, că ți-a închis drumul, că nu mai puteai merge înainte și te întrebai ce mai puteai să faci ! Cum să-l urnești, să-l dai la o parte ? El rosti totuși, dar nu ca să-l înlăture, ci să mai pună parcă încă unul deasupra : „Acum comuniștii nu par necesari, zise el. Dar va veni timpul cînd viața fără ei va deveni imposibilă. Atunci vor fi căutați, se vor forma cozi interminabile la ușile birourilor lor, vor fi iubiți și respectați... Cine are urechi de auzit, să audă...
Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spusese era foarte clar, mă gîndeam, dar nu înțelegeam nimic, încercai zadarnic să continuu spunîndu-i că și eu fac parte din mase și am trăit destul ca să le cunosc, n-am descoperit în psihologia părinților și rudelor mele, a rudelor rudelor mele și a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur de dominație și autoritate, în afara unor prejudecăți curente, moștenite prin tradiție ; să nu te vorbească de rău lumea, să nu te faci de rîs, să nu te-arate cu degetul, chiar dacă e în joc ceva care ție ți se pare că ar fi fericirea; această fericire să fie în rîndul lumii ețetera, ețctera !... Cît privește faptul că n-ar avea ce face cu libertatea, n-am descoperit la nimeni o suferință în acest sens, dimpotrivă, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost înjurați, huliți, li s-a dorit pieirea și s-au bucurat cînd Antonescu i-a scăpat de ei..."
Tăcere. El exclamă, de astă dată ironic : „De !" Și goli paharul de bere, puse mîna pe noul filtru care ni se adusese, își turnă cafea, sorbi (mă întrebam cum de nu se frigea), își aprinse o țigare și dispăru iar de la masă, nu înainte de a mai adăuga, izbucnind însă într-un rîs fărîmițat, care nu știai cînd se va opri : „Să dea Marx să nu înțelegi prea tîrziu cuvintele mele !"


<Pagina anterioara                                                                                                                                                       Pagina urmatoare>