RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE
 

Proba elementelor raspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie

A.Dovada prejudiciului.Sarcina dovezii revine celui care cere despagubirea. De vreme ce pretinde recunoasterea dreptului sau la reparatiune, el trebuie sa dovedeasca existenta acestui drept, stabilind faptele care, prin reunirea lor, ii dau nastere. Cea dintii dintre aceste fapte este prejudiciul pentru care se cere despagubire. Cel care se pretinde pagubit va trebui sa dovedeasca existenta si intinderea daunei. Fiind vorba de dovada unui simplu fapt jridic, toate mijloacele de proba sint adimisibile, inclusiv martorii si prezumtiile. Intrucit insa paguba pretinsa ar implica vatamarea unui drept sau a unui interes, dovada se va face in aceasta privinta numai prin mijloacele de proba admisibile, potrivit legii, pentru probarea acelui drept sau a acelui interes.

B.De asemenea, victima prejudiciului va trebui sa faca dovada faptului ilicit si a raportului de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu si, fiind vorba de fapte juridice , orice mijloc de proba va fi admis, ca si pentru dovada prejudiciului.

Pentru dovedirea elementelor obiective ale raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nu apar dificultati deosebite , dar nu aceeasi situatie intalnim in privinta vinovatiei , care constituie elementul de ordin psihic, intern. C.Proba vinovatiei. Intrucit vinovatia constituie unul dintre elementele raspunderii delictuale, sarcina dovedirii ei nu poate incumba, potrivit prevederilor dreptului comun decit celui care reclama repararea prejudiciului ce a suferit. Proba vinovatiei trebuie facuta de victima. Se aplica aici pur si simplu principiul general in materie de proba-principiul conform caruia reclamantului ii incumba proba. Vinovatia va putea fi dovedita prin toate mijloacele admise de lege, chiar prin martori si prezumtii pentru ca este vorba de dovedirea unui fapt juridic.

Paratul va dovedi si el combatind probele adversarului, ca nu i se poate reprosa nimic, utilizind orice mijloc de proba admis de lege.

Este necesar sa se determine cu precizie si consecventa ceea ce constituie cu adevarat obiectul probatiunii atunci cind se ridica problema existentei vinovatiei.¹

Trebuie sa aratam insa, in prealabil, ca dovada vinovatiei, ca element al raspunderii delictuale, constituie dovada care trebuie sa fie administrata cea din urma in stabilirea acestei categorii a raspunderii. Intr-adevar, este firesc sa se dovedeasca elementele obiective ale raspunderii mai inainte de a se proba existenta atitudinii psihice a faptuitorului. Numai daca s-a stabilit existenta prejudiciului, legatura cauzala dintre fapta si prejudiciu, precum si caracterul ilicit al faptei savirsite, se poate pune, practic, problema starii psihice, a indeplinirii ultimei conditii cerute pentru nasterea obligatiei de reparatie.

Determinarea procesului psihic al faptuitorului presupune cercetarea pe trepte succesive, a problemelor ce se ridica in aceasta privinta si in primul rind, daca el a avut ori nu in minte reprezentarea producerii urmarilor pagubitoare ale faptei sale. In cazul in care raspunsul la aceasta intrebare este afirmativ, se pune problema daca faptuitorul a dorit sau a acceptat urmarile ori a crezut ca producerea lor va putea fi evitata. In cazul in care raspunsul este negativ, se ridica problema daca el putea sa aiba reprezentarea rezultatului.

Toate aceste aspecte juridice ale problemei vinovatiei nu isi pot afla rezolvarea decit pe terenul probatiunii, in modul in care urmeaza sa fie stabilita existenta acestui element al raspunderii delictuale.

Aplicarea prezumtiilor extralegale. Dovada nemijlocita a starilor de constiinta, care caracterizeaza procesul psihic al faptuitorului, este prin firea lucrurilor, in cele mai multe cazuri, cu neputinta de administrat.

Starile psihice ce constituie continutul notiunii de vinovatie, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate- in cadrul prezumtiilor care nu sint stabilite de lege, ci sint lasate la lumina si intelepciunea judecatorului(art 1203 c. Civ) Stabilirea acestor prezumtii rezulta indirect din dovedirea nemijlocita a unor anumite fapte, a unor imprejurari, care au "puterea de a naste-in constiinta judecatorilor-probabilitatea" existentei starilior psihice respective.

Jocul prezumtiilor extralegale in stabilirea atitudinii psihice trebuie sa fie insa cercetat, in mod deosebit, in functie de ipotezele in care urmeaza sa se faca aplicarea lor, analiza care duce la individualizarea a doua categorii distincte de prezumtii.

Scutirea de orice dovada. In cadrul primei categorii, identitatea continutului vinovatiei civile cu acela care este propriu vinovatiei penale ne ingaduie sa folosim aceleasi solutii, sa precizam , in desfasurarea procesului civil, pe baza unor consideratii identice, posibilitatea aplicarii acelor prezumtii care sint permise in desfasurarea procesului penal.

In dreptul procesual penal nu este prezumat numai faptul volitiv, nu se considera ca s-a savirsit cu vointa numai activitatea ilicita, ci este prezumata deopotriva si existenta dolului in cele mai multe cazuri. Intentia cu care s-a savirsit fapta-dorinta faptuitorului ca anumite consecinte sa se produca sau numai acceptarea produceri lor- nu trebuie sa fie dovedita de cite ori asemenea stari launtrice sint manifestate in afara si rezulta, invederat, din anumite atitudini, din anumite activitati ale faptuitorului "care poarta in ele reflexele procesului psihic din care au purces... faptul contine in el insasi ideea de dol". Dovada activitatii fizice desfasurate face de prisos dovedirea insasi a intentiei si aceasta fara deosebire dupa cum problema existentei vinovatiei se pune in cadrul procesului penal ori a celui cu caracter civil.

Existenta vinovatiei, care nu a fost prezumata de lege, este astfel prezumata de catre judecator si faptuitorul va fi obligat sa repare paguba daca nu izbuteste sa inlature prezumtia administrind dovada contrara, si anume ca a savirsit totusi fapta fara intentie.
In aceste ipoteze, prezumtia de vinovatie scuteste, asadar, partea de administrare a oricarei dovezi privitoare la stabilirea dolului, ca element distinct al raspunderii.

Prin urmare, in aceste cazuri prezumtia este neconditionata, in sensul ca nu obliga la dovedirea in prealabil a unor anumite imprejurari care, prin existenta lor, ar fi de natura sa determine aplicarea ei; prezumtia respectiva nu necesita administrarea nici unei dovezi speciale, ea se desprinde ca un efect indirect al dovedirii unui alt element constitutiv al raspunderii delictuale. Se poate sustine ca in aceste ipoteze vinovatia este prezumata, in cadrul unei prezumtii extralegale, dar ca, in temeiul ei, raspunderea se stabileste, in realitate, ca si cum prezumtia ar rezulta din cuprinsul expres al textelor de lege, de vreme ce judecatorul este silit sa o aplice, el nefiind indreptatit sa refuze judecarea sub cuvint ca dovada starilor psihice nu poate fi administrata.

Cu totul diferit se pune problema stabilirii vinovatiei neintentionale, propriu-zise, adica a imprudentei si neglijentei. In ambele cazuri intervin anumite “deficiente" in cadrul factorului intelectiv; la imprudenta, faptuitorul crede "usuratic" ca urmarile nu se vor produce; la neglijenta, faptuitorul nu prevede urmarile conduitei sale, desi trebuia si putea sa le prevada. Ba mai mult, in cazul neglijentei ,elementul volitiv lipseste.²

Desigur ca omul, traind in societate, trebuie sa fie prudent si diligent. De aceea, se pune intrebarea cum poate fi delimitata prudenta de imprudenta si diligenta de neglijenta?

In incercarea de a da raspuns la aceasta intrebare s-au conturat trei puncte de vedere:
Unii autori au considerat ca imprudenta si neglijenta trebuie apreciate dupa un criteriu subiectiv, concret, adica in functie de insusirile si capacitatea fiecaruia, tinind seama de virsta, sex, nivel de instruire, caracter, temperament, pentru a se putea determina daca putea si trebuia sa prevada urmarile faptei sale. In acest sens, se va compara comportamentul autorului pagubei cu conduita sa obisnuita.

Alti autori si practica noastra judiciara au optat pentru un criteriu obiectiv, abstract. Astfel, este in culpa acea persoana care nu a dat dovada de prudenta si diligenta cu care ar fi lucrat, in acele imprejurari, un tip uman abstract, un om cu o capacitate medie, normala, apreciata in functie de nivelul general al raspunderii sociale. In aceasta opinie, nu se au in vedere insusirile concrete si capacitatea autorului pagubei: este imprudent cel care, prevazind urmarile faptei sale, nu a procedat cu prudenta de care ar fi putut da dovada un tip uman abstract, stabilit de o societate ca etalon, si a ales conduita antisociala; este neglijent acela care, desi un om cu o capacitate si diligenta medie ar fi putut sa prevada urmarile negative ale conduitei si s-ar fi abtinut s-o adopte, nu a depus eforturi sa cunoasca aceste urmari, ceea ce putea sa faca, si prin urmare a savirsit fapta pagubitoare.

In ultimul timp, s-a exprimat o parere intermediara, potrivit careia aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, adica prin referire la comportamentul unui om normal, abstract, care actioneaza cu grija fata de interesele societatii si ale semenilor sai si care s-ar fi alat in aceleasi imprejurari exterioare cu autorul faptei. Acest criteriu trebuie insa completat cu unele elemente sau circumstante concrete cum sunt infirmitatile fizice grave,
conditiile specifice de timp si loc in care se actioneaza, felul activitatii in cursul careia a intervenit fapta pagubitoare etc. In schimb, nu trebuie sa se tina seama de circumstantele interne subiective psihice si fizice ale faptuitorului, asa cum rezulta din comportarea lui obisnuita, cum ar fi: temperamentul, caracterul, deoarece in caz contrar ne-am intoarce la criteriul concret si subiectv.

Asadar, stabilirea culpei este necesar sa fie facuta in functie de conduita unui model uman abstract, cu luarea in considerare a conditiilor si circumstantelor externe in care a fost savirsita fapta ilicita si prejudiciabila.
 

¹ M.Eliescu, op.cit., p.190-192
² L.Pop, op.cit., p.222
 

Material elaborat de Ilie Filofteia Claudia