Evolutia Comunitatilor Europene

Largirea Comunitatilor Europene

Înca de la început trebuie precizat ca nici Jean Monnet si nici Robert Schuman nu au conceput o Comunitate limitata la un anumit numar de state. Chiar daca s-au adresat Frantei si R.F.G., ei au declarat ca participarea este deschisa tuturor statelor care vor voi sa adere, noile adeziuni nefiind nu numai posibile, ci chiar dorite¹.

Conditiile aderarii erau însa certe: regimuri democratice; respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului; acceptarea fara rezerve a principiilor Pietei Comune, asadar acceptarea tratatelor si a scopurilor lor economice, politice si sociale.

Conform tratatetor institutive C.E.E. si Euratom, având în compunere sase state membre îsi încep activitatea la 1 ianuarie 1958. Celor sase state fondatoare ale Comunitatilor Europene li s-au adaugat, în trei valuri succesive, alte noua state, totalul lor ajungând astfel la 15.


A.Prima largire a Comunitatilor Europene

Prima largire a C.E. a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin aderarea Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii. La început Marea Britanie a refuzat participarea la comunitati.

Primul refuz al britanicilor de a adera la organizatia internationala în curs de formare a venit în 1950 din partea guvernului laburist, aflat sub presedintia lui Clement Attlee, acesta nedorind sa-si diminueze libertatea de actiune prin angajarea sa într-o operatie continentala. Este vorba de refuzul guvernului britanic de a participa la negocierile deschise la 2 iunie 1950, pentru crearea C.E.C.A.

A doua abtinere a britanicilor a venit sub guvernul conservator al lui Anthony Eden si apoi al lui Harold Macmillan (1955-1956) care au încercat sa împiedice chiar formarea Pietei Comune.

Marea Britanie vedea intrarea sa într-o astfel de comunitate ca o amenintare la adresa acordurilor speciale încheiate cu tarile din Commonwealth.Totodata Marea Britanie nu dorea nici sa-si piarda influenta pe continent unde Franta si Germania ar fi dobândit o putere politica si economica ce ar fi contribuit mult la cresterea prestigiului celor doua state.

Astfel Marea Britanie a propus crearea unei zone de liber schimb între statele membre ale O.E.C.E., propunerea esuând însa în fata împotrivirii "celor sase", sustinut si de S.U.A.
În contextul mentionat, Marea Britanie a initiat Conventia de la Stockholm, din 3 ianuarie 1960, prin care s-a înfiintat A.E.L.S.. Statele membre A.E.L.S. au intentionat sa creeze nu numai un model de cooperare economica, dar si o contrapondere la C.E.E.

Date fiind succesele C.E.E. si faptul ca economia Marii Britanii înregistra o stagnare, iar cea a "celor sase" se afla în plina dezvoltare, guvernul Macmillan a decis sa depuna candidatura tarii pentru aderare la 9 august 1961. Britanicii si-au depus candidatura cu conditia ca tratatelor de la Paris si Roma sa li se aduca anumite modificari.

Aceasta conditie a britanicilor nega practic o adevarata politica agricola comuna si totodata mentinea în interesul propriu avantajele existente în schimburile cu tarile din Commonwealth.

În mod practic, conditiile puse ar fi diminuat eficienta pietei comune. Negocierile purtate au fost dificile, britanicii refuzând sa faca concesii si prin urmare, la 14 ianuarie 1963, veto-ul generalului de Gaulle a blocat intrarea Marii Britanii în Comunitati.

Dupa înca o încercare nereusita de aderare, plecarea generalului de Gaulle de la presedintia Frantei a redeschis dosarul britanic si noul presedinte, Georges Pompidou, pentru motive de ordin intern si international s-a declarat de acord.

Negocierile au dus la semnarea tratatului de la Bruxelles care a consacrat adeziunea Marii Britanii (22 ianuarie 1972).

Odata cu aderarea britanicilor, au mai intrat în rândul statelor membre ale comunitatii Danemarca si Irlanda, ale caror candidaturi erau legate de Marea Britanie. Norvegia, care ar fi trebuit sa devina cel de-al zecelea membru, desi semnase Tratatul de aderare, s-a vazut respinsa printr-un referendum national prin care nu l-a ratificat.

B. A doua largire

Cei 9 au înregistrat trei candidaturi: Grecia, Portugalia si Spania. Dupa negocierile de rigoare, Europa a devenit a celor 12. Grecia a aderat la 1 ianuarie 1981, Spania si Portugalia la 1 ianuarie 1986.
Cererile de adeziune au avut loc dupa ce în tarile respective se instalasera regimuri democratice, pluraliste, intrarea lor în Comunitate fiind apreciata ca necesara consolidarii democratiei si dezvoltarii economice. Venirea la putere a unor regimuri democratice în Grecia, Portugalia si Spania a înlaturat obstacolele majore în calea adeziunii lor la Comunitate.
Prin aderarea acestor trei state, Comunitatile s-au vazut cofruntate cu noi probleme: mai întâi de ordin economic, avându-se în vedere ca nivelul de dezvoltare al statelor respective era inferior fata de nivelul atins de "cei noua"; în al doilea rând, de ordinul functionarii procedurilor de decizie ale institutiilor comunitare. Prin negocieri si aranjamente speciale, aceste doua inconveniente au fost înlaturate.
Mai trebuie precizat ca, în legatura cu cererea de aderare a Greciei, a aparut si perioada de "pre aderare"cu o durata nedeterminata, necesara realizarii reformelor.

C. A treia largire

Cea de-a treia largire a avut loc în ianuarie 1995, prin adeziunea Austriei, Finlandei si Suediei. Cererea de aderare a fost depusa de Austria la 17 iulie 1989, de Suedia la 1 iulie 1991 si de Finlanda la 18 martie 1992.

Cerere de adeziune a depus si Elvetia la 20 martie 1992, însa cererea a fost retrasa ulterior. De asemenea, depusese cerere de adeziune si Norvegia, la 25 noiembrie 1992, dar aderarea Norvegiei a fost respinsa prin referendum national.

Bineînteles ca, prin aderarea la C.E., statele aderante urmareau realizarea unor interese proprii, astfel: ²
- Marea Britanie a vazut în aderarea la Comunitati mijlocul de a evita izolarea sa politica în Europa si de a oferi întreprinderilor sale noi piete de desfacere.
- Danemarca, tara de traditie de liber schimb, vedea în participarea la Comunitati posibilitatea de a profita de liberul acces la piata comuna si de a valorifica la preturi garantate productia sa agricola excedentara.
- Irlanda spera ca piata interna europeana va ajunge sa absoarba imensul potential de productie al agriculturii irlandeze si sa ofere noi piete de desfacere industriei sale, la vremea aceea în plina expansiune. De asemenea, Irlanda spera sa beneficieze de politica regionala a Comunitatilor.
- Grecia tocmai dobândise structuri democratice si dorea sa le consolideze participând la Comunitatile Europene. Aderarea sa trebuia sa îi permita sa-si amelioreze imaginea pe scena internationala si sa-si însanatoseasca economia.
- Spania a vazut în aderarea sa la C.E. mijlocul de a stimula agricultura sa deja destul de competitiva si de a reduce diferentele de dezvoltare între diferitele regiuni ale tarii, gratie creditelor comunitare destinate politicii regionale.
- Portugalia a aderat la C.E. pentru a iesi definitiv din izolarea sa politica si pentru a gasi modalitatile de restructurare a economiei sale în special în sectorul agricol.
- Austria a dorit sa participe la C.E. pentru a-si mari pietele de desfacere a productiei, favorizându-si astfel interesele economice si comerciale.
- Suedia a fost mult timp o tara nealiniata. Caderea "zidului Berlinului" si dislocarea blocului comunist la începutul anilor 1990 au determinat Suedia sa-si reconsidere strategia de nealiniere, prefigurându-se astfel aderarea ei la C.E.
- Finlanda a fost determinata si ea de evenimentele mai sus aratate sa-si repuna în discutie politica sa de neutralitate. Aderarea sa avea drept scop si beneficierea de politicile comune precum si asigurarea dezvoltarii economiei sale în aceleasi conditii ca economiile concurente.

¹ Philip Manin – op. cit. pagina 25
² Jean Marc Favret – op. cit., pagina 21
 

Material elaborat de Oana