Particularitati în elaborarea normelor apartinand ordinii juridice a U.E.

Elaborarea specifica a izvoarelor complementare ale dreptului comunitar.
 

Chiar daca ramane în exterior, dreptul complementar se afla intr-o stransa legatura cu ordinea juridica comunitara. Neavandu-si fundamentul în tratatele institutive cum este cazul izvoarelor derivate, dreptul complementar nu se afla într-un raport de subordonare cu acestea întrucât el vine sa completeze lacunele sale.¹

Finalitatea dreptului complementar impune un raport de compatibilitate. Este exact ceea ce prevede articolul 93 al Conventiei privind brevetul comunitar: “Nici o dispozitie a prezentei Conventii nu poate fi provocata pentru a face sa esueze aplicarea tratatului institutiv al CEE. Raporturile dintre dreptul complementar si dreptul derivat sunt mai diverse. Astfel ca în domeniile de competenta exclusiva a dreptului comunitar, dreptul complementar nu îsi are locul si orice ingerinta a statelor membre care nu a fost precis abilitata este o violare a tratatului.

In domeniile competentei concurente a comunitatii si a statelor membre, principiul este acela al prioritatii dreptului derivat asupra dreptului complementar, orice alta solutie putand aduce atingere competentei institutiilor si respectarii dublei obligatii de a facilita institutiilor indeplinirea misiunilor lor si de a se abtine de la orice masura susceptibila de a pune în pericol scopurile tratatului.

In domeniile competentei nationale exclusive, actele institutiilor comunitare nu pot interveni decat pe baza si pentru executarea actului de drept complementar, fiindu-i deci subordonate. Izvoarele complementare sunt: Conventia comunitara, deciziile si acordurile convenite prin reprezentantii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului, declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor Europene care sunt adoptate de comun acord de statele membre.

In ceea ce priveste Conventia comunitara, aceasta intervine pentru completarea tratatelor comunitare, interventia ei fiind expres prevazuta (articolul 220 al tratatului CEE enumera patru materii în domeniul dreptului international privat: protectia persoanelor si drepturile individuale, eliminarea dublei impuneri, recunoasterea mutuala a societatilor, recunoasterea si executarea deciziilor juridice).

In baza articolului 220, a fost pregatita Conventia pentru fuziunea internationala a societatilor anonime precum si Conventia relativa la faliment. De asemenea, au mai fost incheiate conventii pentru asistenta mutuala între administratiile vamale (Neapole, 7 septembrie 1967), relativa la brevetul comunitar pentru Piata comuna (Luxemburg, 15 decembrie 1975), si cea privind legea aplicabila obligatiilor contractuale (deschisa pentru semnare la Roma în iunie 1980).

Deciziile si acordurile din cadrul Consiliului au intervenit cu ocazia Conferintelor diplomatice pentru luarea anumitor masuri în domenii precum:
– cele rezervate de tratate statelor (stabilirea autonoma a regimului vamal si comercial de schimburi de produse CECA – decizia reprezentantilor guvernelor statelor membre ale CECA din 27 iulie 1981)
– in problemele care nu sunt guvernate de tratate (decizia din 18 decembrie 1978 relativa la suprimarea anumitor taxe postale de prezentare la vama)
– in problemele ce nu sunt guvernate decat partial prin tratat, cazul tipic fiind acela al acordurilor interne care intervin cu ocazia incheierii acordurilor externe mixte (acordul intern relativ la masurile de luat si la procedurile de urmat pentru aplicarea celei de-a doua Conventii de la Lome)

Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor Europene care sunt adoptate de comun acord de statele membre se deosebesc de cele precedente prin faptul ca nu comporta nici o procedura de angajament juridic, ci doar traduc vointa politica a actelor care le confera numai valoare de orientare pentru a programa actiunile lor.

Este vorba de dispozitiile adoptate în cadrul Consiliului sub foma actelor mixte emanand simultan de la Consiliu si de la reprezentantii guvernelor statelor membre si vizand sa programeze global o activitate relevanta pentru competenta statelor si a institutiilor (rezolutia Consiliului si a reprezentantilor guvernelor statelor membre din 23 martie 1971) privind realizarea pe etape a unei Uniuni Economice si Monetare.

Asemenea acte pot sa mai fie adoptate si în cadrul Consiliului european de catre sefii de stat si de guvern ai celor 15.

¹ J. Boulouis – op. cit., pagina 287

Material elaborat de Oana