Concluzii asupra particularitatilor ordinii juridice a Comunitatilor Europene
 

Corelatia normelor comunitare cu normele nationale
 

Relatiile dreptului comunitar cu dreptul national nu se reduc la un model unic, ci putem distinge 4 tipuri de situatii în functie de rolul atribuit dispozitiilor comunitare si de consecintele produse asupra existentei continutului dreptului national.
Punerea în aplicare a principiului subsidiaritatii ar trebui sa fie de natura a restabili intr-o anumita masura aceste diferente.

1. Substitutia

Substitutia corespunde ipotezei în care competentele fiind puse în comun, dreptul corespunzator nu mai poate emana de la autoritatile nationale private de exercitiul acestor competente, ci emana de la autoritatile comunitare detinatoare ale acestui exercitiu. Dreptul comunitar se va substitui deci, unui drept national pe care autoritatile statelor membre nu mai au dreptul de a îl elabora.
Intinderea substitutiei este variabila în functie de domeniul în care intervine. Ea poate fi totala, asa cum este cazul în materie vamala, tariful vamal comun substituindu-se diferitelor tarife nationale. Ea poate fi însa partiala în functie de domeniile reglementate de tratate, de continutul material al dispozitiilor lor si în special de repartitia competentelor pe care o opereaza.
În acest cadru, dreptul comunitar realizeaza o intgrare juridica, nu numei pentru ca se prezinta formal si material ca un drept uniform, ci si pentru ca, prin ipoteza, el nu are raporturi directe cu un drept national pe care autoritatile statelor membre nu mai sunt competente a edicta.
Se intelege prin aceasta ca aceasta parte a dreptului comunitar este direct aplicabila si ca aceasta calitate este atribuita de catre tratatele constitutive regulamentelor a caror similitudine materiala poate fi evidentiata fata de o lege. Acelasi principiu este valabil pentru aplicarea prioritara, consecinta a caracterului obligatoriu al acestor tipuri de acte.

2. Armonizarea

Corespunde celui de-al doilea tip de situatie în care spre deosebire de ipoteza precedenta, dreptul national continua sa existe dar este privat de posibilitatea de a determina insusi finalitatile. El trebuie sa se modifice si sa evolueze în functie de exigentele definite si impuse de dreptul comunitar, astfel încât diferitele sisteme nationale sa prezinte între ele un anumit grad de omogenitate si de coerenta decurgand din finalitatile comune.
Acestei operatiuni, tratatul CEE îi consacrase un capitol special intitulat “Apropierea legislatiilor" si care cuprindea trei articole.
Apare cu claritate ca aceasta apropiere si aceasta armonizare fusesera concepute pentru a insoti si a completa efectele dreptuluii direct aplicabil a carei generalizare era imposibila atat din punct de vedere tehnic cât si politic.
Nu este mai putin semnificativ faptul ca dreptul comunitar destinat reglementarii acestui gen de operatii a trebuit sa ia forma directivelor care, prin caracterele lor specifice sunt perfect adaptate unei functii care consta nu în elaborarea unui drept uniform, ci în determinarea obiectivelor comunitare pe care drepturile nationale vor trebui sa le atinga prin formele si mijloacele oferite de propriul sistem juridic.
Adaptarea drepturilor nationale este si ea susceptibila de diverse grade astfel încât incidenta dreptului comunitar de armonizare poate varia de la un sistem national la altul în functie de caracterele specifice fiecaruia dintre ele, de proximitatea sa sau, dimpotriva, departarea fata de modelul comun de realizat.¹
Armonizarea s-a dovedit a fi o operatiune lunga si dificila. Cu atat mai indelungata întrucât a trebuit sa se bazeze pe studii preparatorii de drept comparat, cu atat mai dificila cu cât trebuia sa se aplice unui numar sporit de regimuri juridice nationale diferite, multe dintre ele neprevazand dispozitii care sa reglementeze o anumita materie.
Aceasta explica faptul ca armonizarea a progresat mult mai lent în raport cu dezvoltarea pietei comune. Remediile care au fost aduse acestei situatii au terminat prin a denatura acest mod de relatii ale dreptului comunitar cu drepturile nationale care s-a sfarsit prin a se identifica cu precedentul mod.
Elaborarea directivelor care, în loc sa se margineasca sa prescrie rezultatul de atins, au impus reguli de fond din ce în ce mai detaliate si mai precise, reprezinta manifestarea cea mai generala.

3. Coordonarea.

Un al treilea tip de relatii între dreptul comunitar si dreptul national este coordonarea. Întrucât acesttermen a fost utilizat ca sinonim al armonizarii este necesara precizarea diferentelor între cele doua situatii. în timp ce armonizarea, în conceptia originala implica adaptarea drepturilor nationala în functie de obiectivele si de rezultatele definite si impuse de dreptul comunitar, coordonarea corespunde ipotezei în care drepturile nationale ramanand ceea ce sunt, dreptul comunitar nu intervine decat pe planul efectelor lor pentru a le coordona în beneficiul subiectelor de drept susceptibile de a apartine mai multora dintre ele.
Dreptul comunitar se prezinta de aceasta data ca un drept de suprapunere si pentru a avea acest rol el trebuie sa imbrace caracterele unui drept uniform. Cu toate acestea, el nu se substituie drepturilor nationale care îsi pastreaza integritatea, ci actioneaza ca un factor de inlaturare a disparitatilor efectelor lor.
Regulamentul comunitar asupra securitatii sociale ilustreaza prfect aceasta ipoteza. Acest regulament nu modifica cu nimic dispozitiile diferitelor regimuri de securitate sociala care raman ceea ce sunt, continua sa evolueze, urmand menirea lor proprie, si carora acest regulament nu se substituie. Conform dispozitiilor articolului 51 al tratatului pe baza caruia a fost luat, acest regulament vizeaza sa asigure muncitorilor mentinerea drepturilor la prestatii si pentru calcularea acestora, beneficiul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislatii nationale carora acesti muncitori ar fi putut sa fie supusi în timpul carierei lor. Daca în aceasta ipoteza integritatea dreptului national nu este alterata de dreptul comunitar, totusi, acesta, prin notiunile pe care le utilizeaza, prin definitiile pe care le edicteaza în scopul propriei aplicari, prin comparatiile pe care le sugereaza si prin arbitrajul pe care-l opereaza între diferite efecte, exercita o influenta indirecta asupra drepturilor nationale si contribuie astfel la evolutia lor.

4. Coexistenta.

Un ultim tip de relatii este constituit printr-o situatie de coexistenta. Aceasta rezulta din faptul ca cele doua drepturi, cel comunitar si cel national, reglementeaza acelasi obiect, dar în ipoteze diferite si în scopuri care nu pot fi pe deplin identice astfel încât fiecare indeplineste o functie proprie.
O ilustrare caracteristica a acestei ipoteze ar putea fi dat de catre legislatia concurentei C.E.E. Daca tratatul de la Roma în articolele sale, 85 si 86, defineste un drept comunitar al concurentei aplicabil intreprinderilor si dezvoltat prin regulamente, acesta nu are vocatie sa se substitue dispozitiilor nationale care reglementeaza si ele concurenta.
Ca în toate situatiile de acest tip, si aceasta este de natura sa provoace dificultati.
Textele astfel prevazute neintervenind, jurisprudenta a reglementat problemele coexistentei prin aplicarea principiului prioritatii materiale a dreptului comunitar. în mod paradoxal, nu este sigur ca aceasta situatie a fost cea mai buna în masura în care a ajuns sa impuna conceptia comunitara a concurentei unui drept national care dispunea de o concurenta mai exigenta.
 

 ¹ J. Boulouis – op. cit., pagina 243
 

Material elaborat de Oana