Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A DOUA

XI

Eram însă extrem de curios să aflu totuși ce se întîmplase între el și Matilda și dacă într-adevăr era ultima încercare prin care trecuse Petrică și aflînd ,să-mi dau seama dacă după o săptămînă n-aveam să-i văd iar figura "umanistă", cum îi spuneam în sinea mea, în dosul căreia domina indefinit Matilda, dominație al cărei secret îmi scăpa. Îi dădui un telefon după cîteva zile de la scena presupus decisivă la care asistasem fără să mă jenez cîtuși de puțin... "Ce s-a întîmplat, doamnă, o întrebai cu o veselie neîncrezătoare în glas, ce e cu Petrică?" "Petrică, îmi răspunse ea, a plecat..." Voce neutră, oare nu se ferea să-mi spună totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsită de orice dramatism. "Unde a plecat?!", insistai. Și atunci ea îmi răspunse într-un fel ciudat: "A plecat la tăticu` și la mămica!" "Unde, la București?" "Nu, părinții lui sînt din București, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat și în afara zonei seismice..." "Asta ce mai e?" "După cutremurul din 40 i-a spus lui un prieten, un specialist genial în chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni în serios), că în zona Vrancei, după nu știu ce calcule ale lui, după o anumită periodicitate a cutremurelor cu epicentrul acolo, distanța de la un cutremur la altul se va micșora din ce în ce mai mult și Bucureștiul va fi ras, pămîntul se va căsca, și un fluviu va țîșni peste ruinele lui... Cică a întocmit și un fel de hartă cu imobilele care se vor prăbuși la cutremurul apropiat (printre care și blocul în care domnul Nicolau poseda un vast apartament) și a depus acea hartă unde trebuie și unde bineînțeles că i s-a rîs în nas... Cică e un tînăr foarte înzestrat, dar că, așa cum se întîmplă adesea la noi în țară, e blocat în cercetările lui de mafia gerontocrației academice... Un nebun..." "Și de ce «la mămica și la tăticu`»? Ce, e fată mare, nu s-a înțeles cu bărbatul și a fugit la părinți?" "N-am spus-o cu ironie, e o istorie întreagă, răspunse ea cu un glas de astă dată confesiv. Unde ești dumneata, de unde vorbești?" "De la Telefoane!... Aș vrea să vă văd, adăugai, nu puteți să repetați vizita și să veniți pe la mine?" Răspunse afirmativ după o tăcere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe care mi-o fixă...
Veni spre seară. De astă dată apariția ei nu mă mai turbură ca întîia oară, începusem s-o văd cu ochii lui Petrică... Nu înțelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atît de nemiloasă, de înverșunată și adesea otrăvită pentru opinie. Ființa noastră e la discreția celorlalți, nu apari tu în ochii unuia așa cum ești, ci așa cum au reușit alții să sugereze o imagine despre tine. Și astfel viața noastră se scurge într-un efort permanent și adesea disperat de a demola această imagine (căci rar se întîmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că ești un inocent), acțiune de reușita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea și adesea evitarea primejdiilor mortale. Iată, pînă și frumusețea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ți-a transmis-o. Matilda îmi apărea de pildă acum în primul rînd ridicolă, pe lîngă faptul că nu îmi mai părea fascinantă fiindcă opinia ei, că un ticălos nu poate fi învinuit dacă e firesc în ticăloșia lui, îmi stăruia în amintire ca o mare stupiditate, care lăsa să se ghicească în spatele ei un șir nesfîrșit de alte stupidități, cum ar fi aceea că nu avem dreptul să învinuim un astfel de om ci, dimpotrivă, să ne purtăm frumos cu el... De aici și pînă la ideea culpabilității noastre eterne nu mai era decît un pas, fiindcă atîta timp cît existau pe lume ticăloși, noi trebuia să ne umilim mereu, crezînd că putem... Hm! Stupid! O lume ideală, după părerea ei, se putea realiza deci numai dacă fiecare, nici mai mult, nici mai puțin, ar fi gîndit ca ea... N-a exprimat atunci această convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea glasului, sau mai bine zis din lipsa de nuanțe, din refuzul detaliilor; atît, ideea și nimic mai mult, ca și cînd o idee singură nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, în cazul dat aceea că un ticălos trebuie silit să-și învingă pornirile, pus cu botul pe labe și nu să-i căutăm în coarne. M-am uitat în ziua aceea, în mijlocul ciocnirii ei cu Petrică, foarte atent la ea. Era rigidă (ținea pumnii strînșî!), făcea impresia că nu aude, semn că un dialog cu ea era dacă nu imposibil, în cele din urmă ineficient, cădea în apă. (La demonstrația strălucită a soțului ei că el trecuse în viața cu ea mult peste cifra nazarineanului, de a ierta de șaptezeci de ori cîte șapte, nu răspunsese nimic.)
Și acum o aveam în fața mea și mă simțeam stăpînit de o mare curiozitate: Ecuația ființei ei interioare îmi apărea simplă, de ce totuși se chinuise cu ea Petrică atîția ani? "Spuneți-mi, doamnă, începui eu, ce înțelegeți dumneavoastră prin ideea că firescul comportării noastre ne justifică și cele mai rele comportări?" "N-am spus că ne justifică, ci că nu ne justifică pe noi, ceilalți, să ne credem superiori și să devenim intoleranți cu cel care este împins în mod inconștient la cele mai rele comportări. Cina ne dă nouă dreptul să ne credem mai buni!?"
Zbang! Spusese totul pe un ton înalt agresiv și intolerant, adică exact cum afirmase că nu trebuie să fim. Izbucnit în rîs, mă dădui chiar pe spate, lucru care o derută cel puțin cîteva secunde, apoi redevenii tăcut, dar continuînd să zîmbesc, și îi spusei: "Cine ne dă dreptul? Cum, doamnă, chiar faptul că în mod firesc ne credem mai buni. Deci cei superiori, ca dumneavoastră, adăugai cu ironie, trebuie să închidă ochii și în fața celor care, crezîndu-se la rîndul lor mai buni (în mod firesc), vor să-i reprime pe cei răi. Sau la dumneavoastră firescul acesta e un blazon doar pentru cei detestabili?" "Nimeni nu e bun, răspunse ea cu același glas înalt și de astă dată mă privea de sus, și aerul acesta al ei deodată mă irită. Nimeni n-are dreptul să dea lecții altora, continuă ea și mai peremptoriu, și cei care în mod sincer se cred mai buni, cu atît mai puțin. Ei trebuie să dea dovadă de înțelegere, dacă vor să micșoreze răul din lume." "A, și dumneavoastră sînteți hiperbună, dacă vă arogați dreptul de a-i judeca și pe cei care se cred în mod firesc buni, dar care păcătuiesc prin intoleranță în fața răului.'" "Am spus că nimeni nu e bun, deci nici eu." ..Doamnă, asta o spuneți cu trufie, rînjii eu și adăugai batjocoritor: nu sînteți firească!"
Mă răcorii astfel de iritarea pe care o simțeam privindu-i chipul care pînă atunci mă turburase atît de tare. Stătea, ca și la prima vizită, pe scaun și eu pe pat, cu coatele pe genunchi. Și asta, gîndeam despre iritarea mea, numai după cîteva minute de conversație. Dar să stai cu ea
în casă permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care însă nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care îți șoptea: de fapt era firească, așa era ea, își trăia ideile cu toată ființa, nu vedea ce i se poate reproșa, concepția ei, ca să zic așa, despre lume era generoasă și nimeni nu te obliga să discuți sau să trăiești cu ea sub același acoperămînt dacă nu-ți plăcea. Nu era "scrîntită", cum ai fi fost tentat să crezi la prima vedere, și de acest lucru îmi dădui seama continuînd conversația, care, odată iritarea mea trecută, se mai potoli. Nu se supăra de replicile dure sau ironice și te ispitea să-i dai altele de-a dreptul grosolane (înțelegeam astfel verva în acest sens a lui Petrică). O întrebai dacă ideile ei îi veneau cumva din Biblie. "Nu, zise, Biblia e depășită." "În ce sens?" "Nu accept, dacă mi se trage o palmă, să întorc și obrazul celălalt." "Și ce faceți?"' "Nu știu, nu mi s-a întîmplat acest lucru niciodată!" "Și totuși?" "Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta atunci, după caz. Poate să-mi stîrnească ură, dar tot atît de bine și milă, compătimire sau poate rușine că am împins pe cineva s-o facă. În nici un caz n-aș întoarce și celălalt obraz". "Și de ce credeți dumneavoastră că nimeni nu e bun? E o idee disperată, cum ați ajuns la ea?" "N-am spus că nimeni nu poate deveni bun. Dacă n-am crede acest lucru, că putem să ne depășim pe noi înșine, atunci, da, ar fi o idee disperată." La întrebarea mea dacă și ce filozof a citit, răspunse că n-a citit nici unul. De-aici îi venea deci trufia, din credință că ideile ei erau o descoperire proprie...
Am observat această exaltare trufașă la mulți oameni, mai ales, desigur, la cei inculți, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenți, chiar superiori celor cultivați. La o privire superficială, cei cultivați păreau cei mai anonimi indivizi, blocați în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimînd idei despre care ei știau că nu sînt ale lor, și cum a avea idei proprii nu era o glumă, și în nici un caz să faci cu ele paradă în societate, ei discutau pașnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în față, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deșucheat, se înjurau de mamă și stîrneau nedumerire și desamăgire fiindcă se știa că sînt totuși mari specialiști în medicină, biologie, matematici ețetera... În timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînțeles amestecîndu-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe alții... Astfel mi s-a întîmplat o dată să aud cum cineva ar fi spus că de nenumărate ori s-a străduit el să-mi explice mie că Platon și Plotin nu e unul și același filozof, că sînt doi filozofi deosebiți... și că eu mă încăpățînam să nu înțeleg... Era un asistent de la Litere și filozofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, în orice caz foarte rapid, deși se știa că era un dandy superficial și ignorant... L-am pîndit și invitat în aceeași casă unde știam că o să vină și el, l-am întrebat, după ce i-am repetat ceea ce spusese despre mine, ce cărți scrisese Plotin? "N-o să ți le înșir acum pe toate", a zis el rîzînd batjocoritor și plin de sine. "Nu trebuie să le înșiri pe toate, i-am răspuns sarcastic, fiindcă n-a scris decît una singură... Dar acum am un lapsus, nu vrei să-mi spui dumneata cum se numește?" "Despre suflet", zice. "A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice că fiecare filozof a fost tentat să scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singură, nu despre suflet, are alt titlu..." S-a făcut o tăcere penibilă, fiindcă imbecilul nu știa cum se numește acea carte... știa însă că Platon e unul și Plotin altul, asta, ce e drept, era adevărat.
Matilda însă îmi declarase fără ocol: nu citise pe nimeni, adică nici un filozof... Dar mă înșelam cu ea. Aerul ei de sus dispăruse și văzui cu surprindere cum i se accentua pe chip o boare de tristețe, expresie parcă a unui regret acid, a unui secret al ei despre care se vedea că n-avea de gînd să vorbească, deși sugera că era strîns legat tocmai de discuția care avusese loc, discuție care nu mai putea continua. Își lăsă fruntea în jos și tăcu vreme îndelungată. "Doamnă, îi spusei, vroiam să vă întreb în legătură cu Petrică..." Ea clătină imediat din cap, semn că se așteptase să abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem să-și repete vizita. "Nu, zise, altă dată..."
Și se ridică și plecă și abia la ușă îmi spuse, dar cu un glas neașteptat, încărcat brusc de o tandrețe care venea parcă de la o altă Matildă, nebănuită și copleșită parcă de o tristă soartă: "Idei blestemate! Fără ele sîntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înșine! La revedere, domnule Petrini. Aștept telefonul dumitale...


 

XII

Nu mă grăbii însă s-o caut. Gîndul mi-era la Petrică. El mă însoți ca de obicei în drumul meu pînă acasă, dar se feri să-mi spună ceva de plecarea lui. Se pare însă că se produsese în el o armonie între starea de iritare universală care îl făcea atît de interesant și "umanismul" său de ultimă eră, care îl făcea total plicticos: era liniștit, ironia mai domoală, însoțită de un surîs care nu se ștergea, limbajul cu tresăriri caustice și adesea memorabile. În acele zile fusese găsit de către soția lui, spînzurat de plafonieră, un flautist al Filarmonicii din orașul nostru. Petrică îmi povesti cu lux de amănunte această dramă, dar fără să se înfioare de ea, ba chiar rîse de detaliul care o declanșase. Cică acest flautist era un om pasionat de meseria lui și avea și el un vis: ca orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un turneu în străinătate și să vadă și el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, ținea la familie ețetera. Și într-o zi se întîmplă cu el la o repetiție ceva ciudat. De atîția ani de cînd era flautist niciodată dirijorii nu avuseseră dificultăți cu el, era extrem de conștiincios, își studia atent partitura și rar i se întîmpla să i se spună, ei, flautul, mai accentuat, sau, flautul, ssss, piano. De astă dată însă flautul nu numai că era prea forte sau prea pianissimo, ci pur și simplu nu cînta partitura, ci cu totul altceva... Dirijorul bătu enervat în pupitru, crezînd că flautul fusese pur și simplu neatent, adică deschisese din greșeală la altă pagină. Și orchestra se pregăti să reia... a, a, a, și apoi începi atacă respectiva simfonie, flautistul însă aiurea, tot așa cînta. Atenție, flaut, strigă dirijorul oprind, flaut, ce-i acolo? Păi ce dirijez eu aici? Atunci flautistul ieși în fața orchestrei, își dădu pantalonii jos și se îndoi: mie, zise el, să-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, îl dădu afară (el era și director al Filarmonicii). Ce se întîmplase? Se află mai tîrziu, îl luaseră niște colegi, insistînd mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se închise în casă și într-o zi citi într-un ziar că Filarmonica avea să plece curînd la Paris. Fără el, bineînțeles, care visase o viață tocmai această clipă, ratînd-o chiar în preziua împlinirii ei. Și se spînzură. Am relatat această istorie gogoliană sau cehoviană nu pentru interesul ei, epuizat în literatură, ci pentru starea de spirit a lui Petrică. El o povesti cu o veselie care mă intrigă, cu acea superbă nepăsare pe care o avem, cînd sîntem foarte tineri, față de dramele altora, din care nu reținem finalul tragic, ci amănuntul declanșator, deraierea, grotescul psihologic; puțin ne pasă că această deraiere care în mod normal nu putea să aibă cine știe ce urmări, în cazul de față flautistul dat afară se putea angaja în altă parte, da, dar omul avusese și el un vis... Petrică mi se păru că povestise întîmplarea stăpînit de un sentiment de eliberare... Era liber, adică era el însuși, iată, putea rîde liniștit de o dramă, dacă avea chef... Știa el de ce rîsese, nu trebuia nici să-și explice cuiva reacția și mai ales nici să și-o reprime și cu atît mai puțin să fie pus sub acuzația, de pildă, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi putut s-o facă? Matilda, bineînțeles... Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrică, este acum hăt departe, și ce bine era fără ea, să simți cum întreaga ta ființă se poate manifesta în toată libertatea și complexitatea ei intimă, fără să te pliezi cuiva sau să lupți împotriva cuiva ca să te faci înțeles. Avea dreptate. Auzind povestirea dramei flautistului puteam eu însumi să ghicesc acum că Matilda ar fi spus: "nu e nimic de rîs aici". Bineînțeles că nu era, și totuși rîdea. "Mie să-mi dirijezi..." Nu totdeauna receptăm în primul rînd drama, ci în mod stupid declanșarea ei stupidă. Oricît te-ai strădui să ignori faptul evident că conștiința noastră are și o periferie (și la noi, la români, această periferie e mai întinsă ca la alții, și acolo, cred, se află cea mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei reuși să faci abstracție de ea. Matilda recepționa probabil faptele vieții direct în miezul conștiinței și confunda la alții periferia cu centrul. Dar anticipez. Acest adevăr al reacției ei fundamentale în fața existenței aveam să-l aflu pe de-a-ntregul ceva mai tîrziu, acum doar îl intuiam observînd schimbarea lui Petrică.
Astfel, totul se terminase între ei? îi dădui un telefon.
"Am iubit la el încă din primele clipe cînd ne-am cunoscut sensibilitatea și delicatețea sufletului lui, începu Matilda cînd ne văzurăm iarăși fără altă introducere. Știu, continuă ea, eu am în mine și ceva grosolan și cred că această trăsătură de care nu eram pe atunci conștientă s-a agățat de Petrică, asta a fost greșeala mea, fiindcă să vezi ce s-a întîmplat..."
De îndată ce intrase în odaia mea înțelesesem de ce data trecută dăduse din cap cînd venise vorba de Petrică și după aceea și plecase! Nu-și dăduse seama de la început că eu o judecam cu ochii bărbatului ei și că o destăinuire în astfel de condiții era imposibilă. Iar a doua greșeală era că acceptase o discuție cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai tîrziu aveam să aflu că discuțiile pur și simplu o îndîrjeau, nu le putea birui, adică nu-și putea birui nici adversarul, nici pe sine, care, zicea ea, era conștientă că produceau o stranie surpare în simpatia celuilalt; nu știa de ce, dar era un fapt, după cum tot un fapt era și acela că le declanșa, aceste discuții, uneori doar printr-un singur cuvînt rostit sau o simplă remarcă.) Acum venise așa cum plecase, ca și cînd tot timpul ar fi trăit în aceeași stare, cu tandrețe pentru mine, nu atît de rece și de străină ca atunci, și cu aceeași boare de tristețe pe chip și fără acel aer de sus pe care îl avusese, iritîndu-mă, în tot timpul discuției. Începuse fără introduceri să-mi povestească istoria căsniciei ei cu Petrică.
"...Primul meu bărbat era de o grosolănie inimaginabilă, și cînd nu rezistam, și grosolănia lui se întîlnea cu a mea, parcă eram paralizată. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, fiindcă altfel era plin de atenție și mă iubea, eram foarte neliniștită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era rău în mine; mă împingea spre această zonă, spunîndu-mi că e mai bine să trăiesc de pe acum așa cum sînt, și voi fi fericită, decît să fac din viața mea o luptă, al cărei sfîrșit e tot acolo, unde mă tem să nu fie... Or, cu știam că nu e adevărat, în realitate eram dominată, fiindcă nu grosolănia lui mă atrăsese, ci momentele de extraordinară puritate, pe care însă el repede și le alunga, spunîn-du-mi că așa ceva nu se arată... Cît de surprinsă am fost cînd l-am cunoscut pe Petrică! Nu spun că nu-l iubeam pe fostul meu bărbat și dacă n-ar fi trebuit să plece nu m-aș fi despărțit de el niciodată, dar Petrică era un om a cărui fire îmi apărea cu totul opusă lui. Trăia cu ceea ce avea mai bun în el și ai fi zis că întreaga lui ființă vibra de sensibilitate și puritate. («Aha, am gîndit, te obsedează puritatea, Matilda, ca și cînd n-ai ști că puritatea nu există, ca să zic așa, în stare pură... Dar să vedem ce-a urmat, m-ai făcut curios...) Nu-mi venea să cred că poate să existe un astfel de om și căutam zadarnic să provoc în el ceea ce credeam că ascundea... Am fost turbulentă o lungă perioadă, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, îl jigneam fără motiv, rîdeam cu răutate cînd îmi spunea că mă iubește... Petrică, tu te iubești pe tine și îți închipui că te dăruiești (dar el chiar se dăruia, asta e), nu mă cunoști, ce știi tu cum sînt eu?! Avea un surîs de copil, care mă desarma. Da, fără să mă cunoască, mă iubea, se dăruia... (<Aoleo, Matilda, am gîndit iar, ce mai limbaj folosești fără să clipești din ochi, ridicolul nu te vizitează, dăruire, puritate...> Îmi venea să rîd, dar mă stăpîneam, o ascultam cu o gravitate forțată, fiindcă îmi dădeam seama că altfel n-aș mai fi aflat nimic.) Am încetat să mai fiu turbulentă și era pentru mine o bucurie să-l văd cu fruntea sus, puțin ironic cum îl știi, stăpîn pe el, degajat și... fericit, trebuie s-o spun. Am hotărît să ne căsătorim și el s-a mutat la mine. Tatăl său mi-a pus o singură condiție, care m-a uluit: să trec apartamentul pe numele lui... Nu, nu al lui Petrică, ci al lui, al tatălui. Cum adică, am sărit, dar e apartamentul meu! Tot al vostru rămîne, mi-a răspuns el, nu-ți închipui că o să vă dau afară, dar a fost al unui evreu și s-ar putea să-l pierdeți. Războiul nu merge bine pentru nemți, nu l-au cîștigat în cîteva luni și se vor încleia în Rusia; or să fie învinși și se vor întoarce jidanii și vor reclama bunurile care le-au aparținut. Dar apartamentul a fost al meu de la bun început, i-am răspuns, fostul meu soț mi l-a cumpărat înainte să ne căsătorim, pe numele meu... N-are importanță, zice, toată lumea știe că ți l-a dăruit și cînd o sa se întoarcă și o să te vadă căsătorită cu altul, o să ți-l ia. Vor veni la putere, n-o să poți face nimic. Foarte bine, am zis, dacă o dori să i-l dau înapoi, i-l dau și gata. Tocmai asta e, a zis el, dacă îl treci pe numele meu, n-o să mai poți face acest lucru și apartamentul vă rămîne. Eu sînt avocat, o să cer în cel mai rău caz să mi se dea banii pe care i-am dat pe el, trecem în act o sumă mare. Facem și-o clauză: în caz de divorț, ți-l dau înapoi. Nici nu mă gîndesc, i-am spus, nu văd rostul acestei mașinații. Asta l-a jignit, cuvîntul mașinație. S-a uitat la mine cu o privire de oțel, a tăcut o vreme, pe urmă a revenit: că dacă refuzam să-l trec pe numele lui, să-l trec atunci pe numele lui Petrică. M-am uitat la Petrică: tăcea. N-am înțeles de ce tăcea, ar fi trebuit să protesteze. Petrică, i-am spus, dacă tu dorești acest lucru, eu îl fac. Nu, a zis. S-a lăsat o tăcere de gheață. Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat să plec. M-au lăsat. Petrică m-a condus o sută de metri și s-a întors înapoi. Mi-a spus că vrea să-l convingă pe taică-său să renunțe la ideea lui. Ce idee, i-am spus, și dacă îl lași neconvins ce-o să se întîmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ți poarte pică. Dar n-are decît, zic, auzi ce i-a trecut prin cap! Nu cumva e țicnit? Cum o să-i dau eu lui apartamentul meu? Ca ce chilipir? Te rog, zice el ofensat, să nu-l faci țicnit. E tatăl meu! O fi, zic, dar trebuie să-ți dai și tu seama că e sărit de pe șină. Ce, te crede o comoară, să-ți dăruiesc eu, chiar și ție, apartamentul? Nu cumva vrea să te înzestrez? Eram grosolană, dar mă scotea și el din sărite; în loc să vină cu mine, mă lăsa singură, să-l
«convingă» pe taică-său. Ca și cînd, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie că o să-mi poarte pică! Am avut bănuiala că discutaseră între ei acest subiect și că în ultima instanță, adică în fața mea, Petrică își retrăsese acordul. Probabil că mai degrabă asta îl trăgea acum înapoi, să dea socoteală că nu s-a ținut ferm pe poziție. Am plecat nedumerită. Îmi scăpa ceva, dar nu-mi dădeam seama ce. Nu, nu-mi scăpa doar ceva, îmi scăpa totul, acum cînd îți povestesc e foarte clar, ar fi trebuit să lămuresc scena care avusese loc acasă la Petrică pînă în pînzele albe și să văd adevărul în față, fără să-mi fie frică de ceea ce o să descopăr. Dar așa se întîmplă, adevărul nu e ușor de suportat. Puteam să descopăr că nu trebuia să ne căsătorim așa curînd, să mai fi așteptat un timp, dar mie mi-era frică (o frică nelămurită) că Petrică... să nu pună alta mîna pe el... Orice s-ar zice, un bărbat care să-ți placă, să te simți cu adevărat bine cu el, să ai ce vorbi și nu să fii numai rob al naturii, să faci copii și să descoperi curînd că totul s-a sfîrșit și să înceapă istoria cu divorțul, cu tot alaiul, copiii să vadă pe urmă în casa mamei un alt bărbat, în casa tatălui o altă femeie, un astfel de bărbat, care să-ți dea sentimentul plenar că e pentru totdeauna, e greu de găsit... O femeie e mai ușor, ea cunoaște de mult arta de a se ascunde, care a devenit la ea a doua natură și îți dă acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui bărbat cît e el de inteligent, cît de bine îi vine costumul, cum nu seamănă el cu nimeni altul, și dacă nimerești peste unul care tocmai vrea să se însoare, gata, nu rezistă, în timp ce o femeie e mai puțin dispusă să-și piardă capul la astfel de trucuri, chiar dacă sînt sincere. În paranteză, de aceea am fost eu turbulentă cu Petrică și n-am folosit nici un fel de trucuri, tocmai fiindcă vedeam că se îndrăgostise foarte tare de mine și vroiam să-l trezesc puțin, să mă vadă așa cum sînt și să se gîndească: chiar e bună această femeie pentru mine? În ceea ce mă privește, Petrică îmi plăcea, fiindcă simțeam o mare liniște lîngă el, și asta nu pentru că aș fi dus înainte o viață furtunoasă, ci pentru că fostul meu bărbat rar mă lăsa liniștită o zi întreagă. Alternau în firea lui cînd nepăsarea (dar ce nepăsare, se uita la mine ca la un obiect pe lîngă care trecea), nepăsare care mă rănea, cînd gelozia furibundă, gelozie pe tot, pe un telefon pe care îl dădeam sau primeam, pe toaleta mea (pentru cine te îmbraci cu atîta grijă? - și îmi smulgea rochia de pe mine), pe tăcerile mele (la ce te gîndești, spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresată... Cînd grosolănia, care mă exaspera, pur și simplu nu puteam s-o mai suport, îmi pierea glasul, parcă mă sufocam... («Ei bine, am gîndit, cum se manifesta, Matilda, această grosolănie?» Ea îmi ghici gîndul și continuă.) Erau întîi înjurăturile, în special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispreț, sau furios, sau cînd nu mai avea replică, sau cînd eram exaltată de ceva frumos, și mai ales atunci mă șoca foarte tare: du-te în p... mă-tii! Nu mă puteam obișnui, era peste puterile mele. Într-o vreme parcă mă îngrășasem puțin. Vezi, Matilda, mi-a spus, că ai făcut un fund cît o baniță. Nici nu știam ce e aia baniță, am întrebat pe cineva și am înțeles de unde știa el. Taică-său, din Brăila, fusese negustor de cereale. M-am desbrăcat, m-am uitat în oglindă și m-a apucat furia. Nu mă îngrășasem nicidecum, dar ăsta era limbajul lui...'' "Era o grosolănie de fond sau de formă?" o întrebai. "Cum să nu fie de fond?!" se miră ea. "Se poate întîmpla, răspunsei. Spuneai că era profesor universitar. Un intelectual se poate distra înjurînd, ca să pună în oarecare armonie gîndirea, sătulă de abstracțiuni, cu sentimentele, care nu sînt tot timpul la înălțimea gîndirii." "Nu văd întrucît o înjurătură poate să-ți aducă armonia. E absurd, mai ales cînd vezi cum, cineva, propria ta soție, suferă din pricina lor..." Am tăcut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie să fi fost un tip încîntător. "...M-am grăbit să mă căsătoresc cu Petrică, deși acum, îmi dau seama că de fapt chiar dacă mai așteptam, tot n-aveam cum să descopăr din scena aceea ceea ce am descoperit îndată după căsătorie, continuă Matilda. Da, repetă ea, îndată . Adică după două săptămîni. Era într-o seară, cînd cineva sună. Am ieșit eu, crezînd că e doamna Cheresteșiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dădu bună seara și-mi spuse că ar vrea să vorbească trei minute cu fiul său... Glas mieros, dar extrem de prevenitor și distins, îmi făcuse o plecăciune cînd mă văzuse și îmi mai făcu una după ce își debită frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiți înăuntru, fiindcă rigiditatea cu care stătea pe loc mă făcu de îndată să înțeleg că ori avea nevoie de invitație specială, ori nu vroia să intre, cine știe de ce. Într-adevăr, nu vroia. Nu, zise, nu e oră de vizite... Dar ce importanță are, poftiți înăuntru... Nu, zice cu un glas dulceag de Iudă înșelătoare, mereu zîmbăreț, numai cinci minute vreau să fac o plimbare și să vorbesc cu fiul meu... Era a doua oară cînd nu spunea Petrică, ci fiul meu. M-am întors, i-am spus soțului meu despre ce e vorba, el și-a îmbrăcat haina și a ieșit... După un timp observ că plimbarea tatălui și a fiului se prelungise de la cinci minute la o oră. Sonerie. Cine putea fi? Petrică avea chei... Cobor, tot el, socru-meu, care îmi spuse, tot așa, fără să intre, de astă dată vag ofensat, că Petrică s-a întors singur la părinți, că fiul lui se simte cam prost cu ficatul și că «îl găsește» cam palid și cam obosit, și că el, tatăl, de mic a avut grijă de el cu ficatul... Ce ficat, zic, de cînd îl cunosc nu mi-a spus nimic niciodată că ar suferi de... Am tăcut deodată, înțelegînd: Petrică fugise de-acasă, fără un cuvînt, fără o explicație. În fața muțeniei mele, Iuda reluă că nimeni nu poate să îngrijească de un băiat mai bine ca tatăl său, propriul lui părinte, că o să revină, să nu iau lucrurile în tragic, și acestea zise s-a înclinat și s-a cărat... (<Bravo, Matilda, "s-a cărat" e un limbaj cam incongruent, dacă mă pot exprima astfel, dar văd că ți se potrivește perfect.>) Într-adevăr, eram dispusă să iau lucrurile în tragic, continuă ea, nu știam ce e, era o despărțire...? Ce se întîmplase? Cele două săptămîni de miere fuseseră chiar așa cum visasem, o bucurie întreagă, o dăruire, și deodată, hop, această scenă inexplicabilă. Am pus mîna pe telefon... Sînt lucruri care, cînd ni se întîmplă, ne fac să ne dispară orgoliul, umilința nu ne mai umilește, adevărul, oricare ar fi el, e singurul care ne poate liniști. Auzisem și eu de căsătorii care se desfăceau a doua zi după încheierea lor și iată-mă și pe mine, îmi ziceam, în această situație incredibilă. Cu Petrică, vă rog, am cerut (era la telefon chiar Iuda). Cine îl caută? Matilda! Nu e acasă! Și, pac, îmi închide telefonul în nas. Am sunat din nou. Trebuia să reacționez. Știu sigur, i-am spus domnului avocat, că Petrică e acasă. Transmiteți-i că nu accept comportarea lui și fără să iau lucrurile în tragic, fiindcă ceea ce s-a întîmplat nu e o tragedie, este în primul rînd din partea dumitale o necuviință că ai refuzat să intri la noi în casă, iar din partea lui un lucru pe care dacă nu-l explică imediat, să poftească totuși mîine dimineață, dacă nu chiar acum, să-și ia lucrurile, fiindcă eu chem chiar în seara asta avocatul și introduc divorț. Nu accept să fiu eroină ridicolă de comedie. Și pac, i-am închis și eu telefonul în nas. Îmi spuneam că dacă nu telefonează într-un ceas îi strîng eu însămi lucrurile, îl chem pe Boris și pe Mitia să facă rost de o furgonetă și i le trimit să i le descarce în fața casei. A telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot să-mi vizitez și eu părinții într-o stare de urgență? Cine e într-o stare de urgență, tu sau părinții? Tatăl meu, răspunde el, și cînd a spus «tatăl meu» a spus-o cu uimire și evlavie, că eu nu înțeleg ce înseamnă un tată, parcă ar fi zis că e Dumnezeu din cer. De acord, i-am răspuns, dacă ar fi intrat în casă, dacă s-ar fi comportat într-adevăr ca un tată care știe că fiul său s-a căsătorit, că are o soție care trebuie, dacă nu iubită, cel puțin respectată, și ar fi explicat, fără amănunte, că are nevoie de tine pentru o noapte sau mai multe, aș fi acceptat, deși el mi-a spus că într-o stare de urgență ești tu, că <te găsește cam palid> și că vrea să te îngrijească de ficat. Dar așa, vine la ușă, nu intră, te cheamă, tu te duci și nu te mai întorci, măcar să-mi invoci un pretext, fiindcă adevăratul motiv văd că mi-l ascunzi... Petrică, ce e cu tine? Nu pot, zice, să-ți explic la telefon... M-am gîndit cîteva clipe. Bine, zic, rămîi acolo pînă mîine, dar nu uita că îmi oferi o noapte întreagă în care o să mă gîndesc că taică-tău e un om necuviincios, iar comportarea ta anormală. Te rog, zice, să nu vorbești astfel despre tatăl meu. Indignat. Iar eu îți spun, zic, că vorbesc despre el așa cum merită. Și, la răspunsul meu, pac, îmi trîntește și el telefonul în nas. Am gîndit liniștită: am intrat într-o casă de străini, care mă tratează ca pe-o străină. Am să mă retrag, mi-am spus, fiindcă oricît încercam să ghicesc <starea de urgență> care mi se invocase, ceea ce văzusem eu cu propriii mei ochi îmi spunea altceva, că nu era vorba despre nici o stare de urgență. Atunci ce era? Am rămas doar curioasă, fiindcă hotărîrea mea era luată: orice-ar fi fost, purtarea lui Petrică nu era de înghițit... A tatălui său mai degrabă, dar asta îl privea, nu trăiam cu el, ci cu Petrică... N-a venit a doua zi, ci peste două zile, cu aerul că nu s-a întîmplat nimic (și aerul ăsta, cînd îl vezi la cineva, e un semn că lucrurile pe care ai de gînd să i le reproșezi nu numai că el le va respinge, dar consideră normal să le repete și în viitor). Ei, Petrică, zic, ce s-a întîmplat? Mă uitam la el cu adevărat curioasă și, curios lucru, dispus să trec peste cele întîmplate... Cine știe, îmi spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudățenii, un bărbat, pînă se formează, îti oferă tot felul de surprize, chiar comice. Ne lăudăm cu inteligența, dar ce se petrece la noi, acolo unde spunea Petrică, în subconștient și în biologic (cînd vorbea de Zola)... O colegă a avut ambiția țărănească să nu facă dragoste cu iubitul ei decît în noaptea nunții. Dar în noaptea nunții, pe la patru dimineața, tinerii căsătoriți au chemat Salvarea... care i-a găsit stînd unul lîngă altul disperați și caști! Ce să le facă salvarea? Medicul le-a rîs în nas și le-a recomandat batjocoritor să bea și ei un pahar de vin... Pînă la urmă, deși se iubeau, s-au despărțit și au fiecare, el cu altă soție și ea cu alt bărbat, copii... Și tot se mai iubesc, dar..."
Matilda se opri. Era veselă, îi sticlea privirea, parcă uitase că ajunsese cu povestirea ei într-un moment culminant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem și retrospectiv pe care o avem totdeauna cînd relatăm ceva din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaște și ne e greu să-l evocăm, fiindcă am făcut-o de-atîtea ori... Pesemne că se distraseră mult pe socoteala celor doi și desigur, mai ales, chemarea Salvării îi înveselise copios. Bravo, Matilda, am gîndit, va să zică rîzi de nefericirea altora...
"Petrică îmi oferise și el o surpriză, continuă ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat în legătură cu taică-său. La întrebarea mea îmi răspunse foarte grav că tatăl lui e un om sensibil și că însurătoarea fiului său a fost pentru el un șoc pe care nu l-a suportat. Că era, în seara aceea, foarte agitat și că trebuia să se ducă și să stea cu el cîteva zile ca să-l liniștească. Și de ce, mă rog, era agitat? am zis eu. Din contră, mie mi s-a părut foarte calm și refuzul lui de a intra în casă premeditat... Parcă venise să te fure, parcă erai fată mare care căzuseși pe mîinile unui căpcăun și venise să te salveze... Toate astea puteau fi de înțeles, nu era nevoie de o astfel de punere in scenă. Bine! Răspunde-mi: de ce n-a vrut să intre în casă? Tăcere. Repet, am repetat, că tatăl tău nu arăta nicidecum agitat, dimpotrivă, îi flutura pe figură un surîs subțire, cum au oamenii în vîrstă cînd te ucid cu acest surîs în care se distilează ironia, batjocura fină, sfidarea, protejați cum se cred de anii și părul lor alb, care i-ar face intangibili. Ți-o spun ca s-o știi, pentru mine cineva care jignește nu e intangibil și în casa lui n-o să calc, și nici el într-a mea, pînă nu-și cere scuze. Petrică se plimba îndîrjit prin fața mea. A tăcut. Bine! Am tăcut și eu... Nu știu însă pentru cine căsătoria aceasta fusese un șoc, pentru tată sau pentru fiu? Peste două luni, de sărbătorile Crăciunului, surpriză, chiar în seara de Ajun cînd îl așteptam să aducă vin, n-a mai adus nici un vin... M-a lăsat singură, cu toate că pregătisem și eu, stînd pe la cozi, tot ce era nevoie ca să ne simțim bine. Asta e, cine cedează prima oară, cedează pe urmă mereu, a pornit-o greșit, trebuie să se întoarcă îndărăt... Drumul parcurs de mine cu Petrică nu era lung, m-am gîndit să fac acum ceea ce nu făcusem prima oară, dar m-am trezit că n-aveam împotriva lui Petrică un sentiment suficient de puternic ca să pot rupe această căsătorie... Ba nu, ceea ce făcea el acum mi se părea incredibil, un alt Petrică, nu înțelegeam acest infantilism care în conviețuirea cu mine nu se manifesta, ca să-l pot ajuta să scape de el, era normal, stăpîn pe sine, orgolios, bățos și deodată clic! din nou fuga acasă, fără să mă prevină, fără să-mi explice... (<Bravo, Matilda! Pac! Clic!>) Bineînțeles că am pus iar mîna pe telefon. Bineînțeles îmi răspunde taică-său, care îmi șoptește la aparat, cu imensă satisfacție, l-am ghicit rînjind: îl despart eu de tine, n-ai nici o grijă. Știu că lupta e mai grea, îmi dau seama, ești frumoasă, te iubește, dar pînă la urmă tot te despart. Lupta e mai grea! Nu mi-a scăpat această nuanță revelatoare. Însemna că îl mai despărțise și de alta și că lupta fusese ușoară, acum era mai grea. Uite, îi spun și eu, să vedem care pe care. Nu știu dacă o să mă înțeleg cu Petrică în viitor, dacă o să pot să-l iert pentru ceea ce mi-a făcut, dar mai întîi îl despart eu de dumneata și te asigur că lupta va fi ușoară și pe urmă mai vedem. Ești un bătrîn inconștient, care nu-ți iubești copilul, abuzezi probabil de afecțiunea pe care ți-o poartă și îl împiedici, dar pentru cît timp?, să-și întemeieze o familie, fără să-ți dai seama că pînă la urmă tot te va părăsi și nu se știe dacă nu te va detesta. Mi-a răspuns printr-un hi, hi, hi și a închis. M-am îmbrăcat și m-am dus la ei. Am sunat. M-au ținut la ușă crezînd că o să plec. Am sunat insistent și n-am plecat deloc. Mi-a deschis bătrînul după o jumătate de oră, parcă aș fi venit la Canossa să-mi pun cenușă în cap și mi-a spus din prag că Petrică nu e acasă. Dar eu am intrat în hol, și de-acolo l-am zărit pe bărbatul meu prin glasvandul care despărțea holul, probabil de sufragerie, umbra i se plimba nervos încoace și încolo. M-am așezat fără să mă dezbrac și i-am spus bătrî-nului (care de fapt nu era chiar atît de bătrîn) că am fost furioasă la telefon și îmi cer scuze, n-am nici un drept asupra nimănui, căsătoria e un petic de hîrtie care se poate anula în două săptămîni. Ar fi fost însă corect ca Petrică să-mi spună că de fapt el nu-și iubește soția și că regretă pasul făcut, ne despărțeam în mod civilizat, fără să fie nevoie să mă lase singură de sărbători, putea în orice caz să mă prevină... Umbra agitată de după glasvand se oprise și asculta. Poate că el nu știe ce înseamnă să te însori, am continuat, se întîmplă, se pare că și însurătoarea se învață, dar dumneata, ca tată, poate ai auzit mai bine decît el ce-a spus preotul la cununie în biserică: îți lași părinții, pe mămica și pe tăticu`, și te unești cu bărbatul sau femeia ta, ar fi trebuit să i-o spui... Tu, zice bătrînul rînjind, care te-ai măritat cu un jidan, n-ai dreptul să ne dai lecții. Ticăloșia dumitale, i-am răspuns, nu mă jignește. Pentru mine un om nu e mai prejos decît altul, fiindcă e evreu sau de altă nație. Numai troglodiții din Africa se ucid între ei fiindcă fac parte din triburi diferite. Da, zice el, fiindcă și tu ești troglodită. O... (făcea aluzie la familia mea). Atunci a apărut Petrică, a deschis ușa glasvandului, palid, și a strigat la mine: îți interzic să-l insulți pe tatăl meu. M-am uitat la el zîmbind și i-am răspuns: Petrică, ar fi trebuit să te exprimi invers: tată, îți interzic s-o insulți pe soția mea. Da, da, am insistat, sînt soția ta, trebuie să mă aperi, chiar dacă sînt jignită de tatăl tău. El a scos atunci un strigăt, și-a dus mîinile la cap și a dispărut din hol într-una din odăi. M-am ridicat și m-am dus după el. Cînd m-a văzut s-a precipitat spre șifonier, a deschis ușa și s-a vîrît în el. Ăsta nu e bărbat, am gîndit uluită, e încă în scutece. Are dreptate taică-său... Și m-am întors în hol. Ai dreptate, i-am spus, lui Petrică îi e frică de mine, s-a vîrît într-un dulap. Să veniți după sărbători și să-i luați lucrurile. Dar în aceeași clipă a reapărut Petrică. Mă întorc, zice, cu condiția să nu-mi mai insulți niciodată părinții. Am tăcut. M-am gîndit că Petrică era un bărbat admirabil, în afară de cultul acesta al lui anormal pentru taică-său. Ar putea să se schimbe. Bine, i-am spus, sper să nu mai am ocazia să-l văd sau să-l aud pe socru-meu. O să-l evit. Și ne-am întors acasă... Cu mine Petrică era absolut natural, așa cum îl cunoscusem, dar eu știam acum că în mintea lui există un tabu, despre care nici măcar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o să-i treacă în clipa cînd o să devină el însuși tată și la urma urmelor alți bărbați au păcate mai grave, sînt superficiali, muieratici, bețivi, hahalere, mediocri în profesiune, ca să nu mai vorbim de alte trăsături de caracter oribile, de pildă, să se spună, și să fie și adevărat, că bărbatul tău e un mincinos. N-aș suporta!... Prin martie, a plecat iar de-acasă. L-am lăsat în pace. De astă dată a stat vreo două luni, s-a întors prin mai, cînd n-am mai trăit împreună decît o săptămînă, fiindcă a fost concentrat... A plecat direct pe front. Iată o catastrofă, am gîndit cînd am primit întîia scrisoare... Citeam tremurînd listele de morți și răniți care apăreau în jurnale. Gîndul că Petrică putea să moară (era ofițer de rezervă la transmisiuni) mă făcea să-mi dau seama cît de tare mă legasem de sufletul lui, așa cum i-l cunoșteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glonț îl putea stinge pentru totdeauna... Mă simțeam rătăcită la gîndul că îl puteam pierde și îl înțelegeam mai bine și pe taică-său, că nici el nu vroise să-l piardă de lîngă el prin căsătorie. Ce era? Ce mă turbura în amintire? Amestecul de bărbat și copil, cînd indignat de oameni, și atunci vorbea mult și te pasionau ideile, gîndurile lui, puritatea spre care nu numai că aspira, dar o și avea și îți cucerea sufletul, cînd duios, renunțind la orice înverșunare, retras între cărțile și manuscrisele lui, și atunci era blînd, tăcut, generos, gata de dăruire, cu acel farmec al ființei neatinsă de orgoliu și care nu știe ce dăruiește, asemeni florilor... (<Gata, Petrică, iată-te floare, pesemne asta numește ea starea ta de blegeală, "umanismul'' tău, care pe mine mă plictisește total.>) Prinsă de aceste sentimente am sunat într-o zi la ușa socrilor mei. Le-am spus că mi-e greu fără Petrică și că tremur de teamă să nu-l găsim într-o zi pe lungile liste de morți sau dispăruți... Rămîi la noi, mi-a spus soacră-mea, și noi tremurăm și ne gîndim că scrisorile lui pot veni în urmă și noi să tot credem că trăiește... Da, a zis și bătrînul, numai să se întoarcă... Vroia să spună că să-l vadă iar viu printre noi, că vechiul conflict nu va mai exista între mine și el... Cîteva zile a fost bine... Pînă ce socru-meu mi-a cerut să-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea și fusesem angajată de eforia spitalelor, să construim niște clădiri noi... Aveam datorii față de rude, care mă ajutaseră în timpul studenției și acum așteptau să-i ajut și eu pe ei, fiindcă le era și lor greu... Dimpotrivă, domnul avocat Nicolau cîștiga bine, era șeful unui contencios și avea și procese, dar m-am gîndit că după ce împăcarea noastră se va consolida, o să-i explic care era situația mea față de rude și... Curînd însă a trebuit să plec. Omul era de o zgîrcenie insuportabilă: întîi că la ei în casă totul era încuiat și cheile erau la el, dormea cu ele sub pernă, și-un morcov, dacă rămînea de la masă, îl lua și îl încuia în dulap cu cheia, ca să nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dădea el, mie și soacră-mii, să gătim și cum chiar și după aia mi se uita în farfuria în care îmi punea trei fire de macaroane fără unt, ca și cînd ar fi suferit că acele macaroane vor fi totuși înghițite și va rămîne fără ele. Scîrbită, dădeam farfuria la o parte și rămîneam dusă pe gînduri. Ce să fac? Unde să mă duc să mănînc? Fiindcă îi dădusem toată chenzina și economii nu aveam. Fără să clipească, îmi lua farfuria dinainte și mi-o servea seara din nou, cu vădită încîntare că făcuse o economie. Soția lui, am surprins-o cu un furou cîrpit... Se tot urca și cobora pe scara podului și într-o zi cînd lipsea de-acasă m-am urcat să văd ce e acolo... N-avea capacul încuiat, în sfîrșit... o mizerie... colecții de ziare foarte vechi, roase de șoareci, cutii pline cu pantofi scîlciați și descompletați, nasturi de toate mărimile și culorile, rufărie zdrențuită, broaște, lacăte, sîrme ruginite, toate în lăzi și cutii... Era clar pentru mine, le adusese de la București cînd se mutase, nu le putuse strînge aici într-un an... Mă întrebam cum trăise Petrică toată copilăria și adolescența lîngă acest tată sordid și în ce consta fascinația pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar în ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? I-am spus că trebuie să fac curățenie acasă, am plecat și n-am mai revenit. După un an Petrică s-a întors de pe front, detașat în interior, la un batalion de instrucție. Nu pățise nimic. Era însă mai tăcut și mai dur, dormea puțin și momentele de duioșie erau rare și scurte, dar și cele de revoltă erau la fel de rare. Nu știu cum, dar parcă aveam sentimentul că regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viața era ca înainte, i se părea searbădă și cu sensul micșorat. Luna de permisie și-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decît o singură zi pe la părinți, unde n-a stat decît cîteva ceasuri. Batalionul lui de instrucție unde fusese detașat se afla la Bîrlad. O dată pe lună luam trenul și mă duceam la el, ieșeam undeva la marginea unei păduri și puneam masa la iarbă verde, destupam o sticlă de șampanie. Odată a trecut pe lîngă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit mașina, s-a apropiat și a început să-i facă lui Petrică reproșuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? Cum, un ofițer să n-aibă și el unde să stea în asemenea situație și să iasă la cîmp, ca orice soldat? Și ne-a poftit la el, unde am rămas pînă a doua zi... 23 August, cu întoarcerea armelor, l-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat în munții Tatra pînă la încheierea păcii. Ba, mi-a spus că și după ce nemții fuseseră înfrînți la Berlin, ei tot mai rezistau în acei munți și că ar fi fost caraghios să mori tocmai atunci cînd toate armatele încetaseră focul. Popor smintit, nemții ăștia. Cică în acele zile l-au cuprins pe Petrică lașitatea și furia. S-a întors cu această furie în el, care i-a trecut greu. Numai că la nici o lună după, a plecat iar la părinți, unde a stat și a tot stat... Va să zică bărbatul meu trecuse printr-un război în care luptase o dată la răsărit și a doua oară spre apus, văzuse moartea cu ochii, anii trecuseră peste el și îl întăriseră, devenise bărbat întreg, făcuse crețuri la ochi, avea acel ten bătut de vînturi și ploi și ars de soare care mă făcuse să mă îndrăgostesc de el a doua oară, și el deodată reîncepea istoria cu taică-său. Atunci m-am simțit eu de fapt lovită... Nu m-am despărțit de el, dar ceva s-a închis în mine, m-a cuprins un fel de nepăsare. Bine, Petrică! Fă ce vrei!..." (Și atunci ai început să stai cu fundul spre ușă cînd intra el în dormitor, am gîndit, nu e bine, Petrică, ai omis în relatările și indignările al căror martor am fost, acest aspect esențial al vieții tale cu Matilda.) "Și aceste plecări au continuat?" "Da, zise Matilda, exact ca înainte... Războaiele nu schimbă nimic într-un om, sînt ca niște furtuni pe care, odată trecute, le uităm ca și cînd n-am fi fost prinși chiar în mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam... Dar uite că n-am murit și ne întoarcem la vechile...''
Dar Matilda nu-și mai termină fraza. Cu o expresie vie de oboseală pe chipul ei frumos se ridică și plecă.

 

XIII

Totuși eu știam că de astă dată Petrică nu se va mai întoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur că va divorța curînd. Îi spusei acest lucru Matildei, la telefon. Ea tăcu cîteva clipe lungi, apoi îmi spuse că pot să am dreptate, "oricum, adăugă ea, dacă n-o s-o facă el, atunci voi intenta eu acțiunea".
În acele zile primii ordin de chemare. N-aș putea să-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zi cu ce sentiment i-am scris apoi după o lună Matildei și am întrebat-o în ce stadiu se află despărțirea. În nici un stadiu, mi-a răspuns ea imediat. Petrică stă mai departe la părinții lui, dar de divorțat nici gînd. Atunci am luat-o la rost. Bine, și cît are de gînd să-l mai aștepte? Ea se arăta mai degrabă împăciuitoare, lucru care mă scoase din sărite. "...Nu trebuie, îmi scrise ea, făcut nimic cu violență''... "Ce violență? îi răspunsei, ce e violent în faptul că divorțezi de un bărbat care a fugit de-acasă?"' "Nu e așa simplu, îmi răspunse ea laconică, nu fi impulsiv, un proces dacă nu-l cîștigi, dacă una din părți se opune, întîi că poate să dureze și doi ani, și al doilea te poți trezi cu o hotărîre care respinge acțiunea și atunci... Ei? Ce-i mai faci? Lasă-mă pe mine că mă descurc eu..."
Așadar ea nu credea totuși că Petrică se va decide ușor și că trebuia lăsat s-o facă el, să nu reacționeze ca o pisică, adică să se întoarcă acasă și să nu mai vrea, de îndată ce Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea să dureze cine știe cît... După trei luni începui să-i trimit Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrică, pline de înjurături și insulte. "Cum, idiotu-ăsta credea că are dreptul să țină astfel încurcată o femeie? Cu moaca lui stupidă de poet minor se crede sultan, să te țină închisă în casă, stăpîn atotputernic, cu gîndire medievală? Trimite-i lucrurile, schimbă cheile apartamentului și intentează imediat acțiunea de divorț..."
Nici vorbă! Matilda încerca să-mi explice cu răbdare că există mari pericole pentru că dacă face pasul, răsuceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit... Gîndul că în realitate nici ea nu vroia să divorțeze nu-mi trecea prin cap... Matilda era a mea, o simțeam pînă în adîncul ființei mele și nu mai exista nicăieri în conștiință loc pentru îndoieli. Eram pur și simplu scos din pepeni că femeia mea își avea numele legat de un altul și că acest altul nu se grăbea cîtuși de puțin să ia o decizie. Lasă că te grăbesc eu, gîndeam, o să-ți placă. Nu mai am mult și mă întorc în orașul nostru. Și deodată primesc o telegramă: "Nu-mi mai scrie, Petrică s-a întors acasă". Numai că o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gîndit, lasă-l s-o prindă, s-o citească și să vadă. De astă dată nu mai erau referințe brutale, la el, totuși erau.
Tocmai îmi făceam planul să ies la raportul generalului și să-i spun că o chestiune urgentă mă chema pentru trei zile acasă, cînd chiar generalul ne anunță că școala de ofițeri ne dă o permisie de zece zile. Cînd ajunsei îi dădui, chiar din gară, un telefon Matildei. "Așteaptă-mă acasă, îmi șopti ea, viu îndată."
Acasă avui timp să-mi schimb uniforma și să mă rad. Era spre seară. Acest ras, precum și odaia, cărțile și lucrurile mele parcă mă treziră dintr-un vis. Îmi dădui seama, avui o bruscă iluminare că mai aveam încă timp să dau înapoi, că timp de cîteva luni săvîrșisem un lucru foarte urît înjurîndu-mi prietenul, că poate ei doi se iubesc așa cum sînt și că intrusiunea mea brutală în viața lor n-avea nici o justificare. Ce mă apucase? Dar o boare de fericire se abătu asupra acestor gînduri, care se spulberară și îmi rămase numai bătaia inimii, pulsația ei înaltă și nebună... Cum, dar o iubeam demult, încă din clipa cînd o întîlnisem pe stradă sub ninsoare, și apoi scena din birou, cînd devenisem sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe soțul ei, și privirile pe care mi le aruncase ea tot timpul, și vizitele, și plimbarea... Rupt de ea uitasem că niciodată nu-i spusesem că o iubesc, dar ca știa, dovadă răspunsurile ei la scrisorile mele, puțin speriată de violența lor, violență care în fond conținea declarația mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin răspunsuri cu mult mai turburătoare decît dacă mi-ar fi desvăluit direct sentimentele pe care le avea pentru mine... era complice cu ceea ce nu-i spuneam... lasă-mă pe mine că mă descurc eu... Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, între noi nu e nimic... Era, scrisorile ei semănau cu o șoaptă, te iubesc și eu, parcă îmi spunea, dar fii cu grijă, o greșeală se îndreaptă greu, lasă-mă pe mine s-o îndrept, eu care am făcut-o...
Soneria sbîrnîi. În prag era Matilda, îmbrăcată de vară, cum n-o văzusem și cum nu mi-o puteam închipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un fluture mare; aducea cu ea pajiștea, grădina, cîmpul plin de iarbă, soarele de primăvară. Matilda strălucea ca o floare și nici urmă de dramă pe chipul ei și simții de îndată că această strălucire care iradia din întreaga ei ființă era în legătură cu mine. O luai în brațe și îmi lipii fața de a ei, cu sufletul la gură. Ea îmi răspunse la îmbrățișare, ceva îi căzu din mînă și rochia ei pîrîi, pe undeva pe la spate. De cîteva ori întoarse capul, de cîteva ori își feri gura, corpul ei voinic se întări, se împotrivi fără să se retragă, îmi primi sărutul încleștat și în cele din urmă îi simții palmele în piept; nu mă respingea, dar era vădit că nu-i plăcea asaltul meu, răsuflarea mea nestăpînită, sărutările mele pe gură reînnoite, strînsoarea brațelor care o înlănțuiseră. Mă cuprinse o furie, stîrnită de un presentiment obscur: nu venise să-mi dăruiască iubire, venise cine știe pentru ce... Mă așezai pe pat tăcut și sumbru, hotărît la orice, să rup chiar cu ea și să mă smulg din această istorie și să nu-mi mai amintesc de ea. Îmi simțeam spinarea străbătută de fulgerări scurte, descărcări electrice tot mai adînci, pînă în mațe. Niciodată nu mai simțisem o astfel de violență care venea din mine însumi și mă amenința tot pe mine.
Matilda însă era veselă. Își ridică poșeta de pe jos, se așeză pe scaun și îmi spuse dînd și din cap, subliniind cu un reproș amuzat sensul cuvintelor:

Fire-ai să fii, măi băiete.
Că mă sărutași cu sete
De-mi rupseși rochița în spete
Și trei nasturi de la ghete...

Stupiditatea acestor versuri (probabil un cîntec) și mai ales datul ei din cap mi se părură incredibile. Mă uitai la ea în sfîrșit stăpîn pe mine, trezit din șocul prin care trecusem. "Da, da, continuă ea dînd din cap, de astă dată cu alt înțeles (adică nu mă înșelam în gîndurile mele), e cam stupid, dar așa este, din contră, am crezut că ești un bărbat puternic și stăpîn pe tine, ca să mă pomenesc că Petrică a pus mîna pe scrisori și mi-a declarat că nici gînd să divorțeze și că se va opune la proces dacă divorțez eu. Ai văzut ce-ai făcut? Și doar te-am sfătuit, ți-am scris..." "Cum a pus mîna pe scrisori?'Tu unde-ai fost?" "A venit acasă fără veste, cînd eu lipseam, a lipsit și el de la școală, a scotocit, peste tot și a dat de ele. Și te asigur că le ascunsesem bine. Se pare că l-a avertizat cineva sau a bănuit, în privința asta intuiția celor aflați în situația lui este extraordinară. Dar fii liniștit, nu e supărat pe tine (ține la tine!) și nici pe mine nu e, a zis doar atît: <...gata, Matilda, mi-am plătit datoria față de tatăl meu, de-aici înainte nu mai plec... Aveam eu o datorie de plătit față de el, o să-ți povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sînt liber...> Vezi ce-ai făcut? repetă ea parcă bucuroasă de ceea ce făcusem. Și acum nu pot să mai stau, nu e exclus să vină
aici, știe unde am plecat... N-a auzit telefonul tău, dar cînd am plecat (stătea la biroul lui și citea) s-a uitat la mine, a zîmbit cu blîndețe și m-a întrebat: a venit? Transmite-i salutări și invită-l duminică pe la noi... Ți-am spus, intuiția... Așa că ești invitat duminică... Vino!"
Și Matilda își scutură părul. În tăcerea care se lăsă cînd mă trezii, mă pomenii singur... Ce să fac eu acuma cu mine însumi? mă întrebai. Începui să mă plimb prin odaie, mă uitai la cărți, mă așezai la birou... Gîndul îmi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viața mea, o cantitate uriașă de ani... Acest gînd îmi umplea sufletul și multă vreme uitai ce mi se întîmplase, apoi sufletul mi se goli și scena al cărei erou fusesem reînvie cu toate amănuntele. Ce mi se întîmplase?
Cînd iubești și te stăpînește un sentiment de triumf, are grijă femeia să te facă să te simți ridicol. Astfel mă simțeam ridicol... Pentru a da un răspuns care să-l salveze, un bărbat are nevoie de ani de meditație asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu răspuns, nu vă mirați, cîteva cuvinte... Ei da, dar cuvintele acelea dacă nu le știi, nu le spui, și rămîi singur și înregistrezi la partida ta: sînt ridicol! Ce era ridicol în postura mea? Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte că în timpul îmbrățișării simțisem mirosul rochiei și al părului ei, miros turburător de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el și al părului spălat cu un săpun bun, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, și acea dulce moliciune a buzelor, ca și cînd aș fi sărutat un trandafir cu învăluitoare catifelări... Ce catifelări? Ceea ce făcusem scriindu-i era bine, o astfel de declarație de dragoste era singura potrivită, calci peste tot ceea ce îți stă în cale și mergi drept la țintă, dar nu te împiedici de un Petrică... Ea nu numai că se împiedicase, dar se îmbrăcase bine, se parfumase să vină cu el la mine în proțap. Da, asta era imaginea, în proțap... Că Petrică dăduse de scrisori... Cum, dar asta fusese și intenția mea ascunsă, să dea peste ele, și cînd colo mă trezisem spunîndu-i că de ce n-a avut grijă... Cînd iubești, iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se știe dacă te vei mai întîlni vreodată cu clipele acelea. Matilda însă nu mă iubea și altfel trebuia primită... O variantă: venise sau nu pentru mine? Trebuie lăsată să arate ce însemnam eu pentru ea, pînă la capăt, și nu ce însemna ea pentru mine. Altă variantă: venise să vadă ce însemnam eu pentru ea, prevăzută în același timp cu toate armele seducției. Dar ducă-se dracului toate aceste arme de seducție. Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe șolduri, cu bustul gol și cu crema de ras pe față. Și să aștepte... Apoi intrarea într-un halat elegant... dar totul era neverosimil, Matilda nu era o fetiță sedusă, care putea fi primită în timp ce îmi rădeam barba, între noi nu se petrecuse nimic... A treia variantă putea fi și cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia s-o fac să-mi audă răspunsul și să nu mă trezesc singur cu o invitație care mă făcea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevărat? E un om fără soluție, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate și a-l urma. Rece, liniștit, răsucit asupra adevărurilor tale, necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tău, care ți-e dat, fără să-l cunoști, să-l parcurgi pînă la mormîntul de care ai parte: "Doamnă, resping invitația dumneavoastră, nu doresc să vă mai văd, mă bucur că prietenul meu nu-mi poartă pică, e cu atît mai bine, ardeți scrisorile pe care vi le-am trimis, nu așteptați să vă salut dacă vă întîlnesc pe stradă, nu aveți teamă că adevărurile intime pe care mi le-ați desvăluit vor fi aflate de alții... Complicitatea dumneavoastră la violența mea rămîne un vag secret pe care vi-l înmîn, scrisorile primite de mine, iată-le..." O consecință: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce minune, să lichidezi o eroare într-o clipă și nu să trăiești cu ea ani .Dar se insinuează întrebarea dacă la acei ani ai vieții mele n-aș fi trăit săvîrșind altă eroare. Cine poate să știe? Filozofia comună răspunde că viata unui om e un nesfîrșit șir de erori. Un cîntec imbecil spune că "de-ar fi să mă mai nasc odată, același om aș fi, pe tine te-aș iubi"' și se încheie cu un oftat înecat în aplauzele publicului: "măi tată, mă!", înseamnă că ăsta a trăit în adevăr, dacă același om ar fi și tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Cînd scriu aceste rînduri am sentimentul că dacă aș fi, printr-o minune, eliberat, aș putea trăi în sfîrșit în afara erorii, uitînd că acest lucru se și întîmplase, că trăisem mulți ani eu acest sentiment, pînă într-o zi, cînd o fată a pus pe biroul meu o floare... Dar mai e pînă acolo... Să revin la Matilda. Altă consecință: nimic nu s-ar fi terminat între noi, și ea m-ar fi urmat; poate că eroarea ar fi fost eliminată, în orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care îl aveam de trăit urmînd poteca ei sinuoasă. Expresia m-ar fi urmat e plină de grele înțelesuri. Țăranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic muierea să-i urmeze, el merge înainte și muierea vine cu o jumătate de pas în urma țăranului. De aceea au și reușit țăranii să ne aducă pînă aici, posesori ai unei morale severe al cărei cod ar trebui să-l preluăm și să-l descifrăm, acum cînd în acest secol misiunea lor va înceta.
Bineînțeles că. m-am dus, adică am acceptat invitația soților Nicolau. Trebuie să spun că n-au fost deloc ridicole întîlnirea și orele petrecute cu ei în acea duminică memorabilă și decisivă. Cel puțin atunci nu mi s-a părut...


<Pagina anterioara                                                                                                                                                       Pagina urmatoare>