Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

PARTEA A CINCEA

XXVIII

Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. Sîntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, nu doar să gîndim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfîrşit, fiindcă altfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gîndim, dar această bună zi o să fie cîndva, nu acum, pînă atunci, ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.
Astfel gîndeam în timp ce medicul se uita zadarnic şi îndelung în gîtul meu, să vadă ce am. Curînd după întoarcerea Matildei de la Bucureşti şi scena de violentă desgolire care urmase, răguşisem cu totul, abia mai puteam rosti cuvinte. "Nu e răceală, mormăi specialistul, totul e curat, amigdalele, faringele, laringele... Trebuie să fie o infecţie, să facem nişte analize şi atunci, dacă va fi cazul, îi tragem cu penicilină." "Infecţie de la ce?" zisei. "De la nimic, răspunse el dînd din umeri. Chiar cînd nu detectăm un proces inflamator, infecţia poate fi prezentă." Sau cancer, gîndii. El apare astfel, fără dureri şi fără procese inflamatorii. "Aţi avut vreun sifilis?" zise medicul. "Nu!" "Lucraţi în mediul toxic?" "Da, am lucrat." "Unde?" "La Baia Sprie, în minele de plumb, zisei, dar sînt doi ani de-atunci... În ultima vreme am lucrat cîteva luni la deratizare." "N-are importanţă că a fost acum doi ani, zise el trecînd peste precizarea ultimă, iritările astea pot apărea şi după zece ani, de pildă în împrejurarea de care vorbiţi, o reintrare într-un mediu toxic... Cît aţi lucrat în mină?" "Un an..." "N-ar fi o cauză obligatorie, fiindcă ar însemna că majoritatea minerilor, sau în orice caz un procent mare, să... deşi... în sfîrşit, n-am auzit de îmbolnăviri alarmante în astfel de mediu... Vi se dădea lapte?" "La început, da, pe urmă a fost mai rău, dar am plecat..." "Unde?" "La canal..." "În copilărie aţi suferit de gît?" "Da, de amigdale, dar treceau singure..." "Altfel vă simţiţi bine?" "Nu prea, dacă mă uit fix într-un singur punct, cînd stau culcat, obiectul se dublează, îl văd cu ochii mei cum..." "Ar putea fi diplopie, dar mai sigur e o oboseală, o avitaminoză... Cîte ore stăteaţi în mină?" "Şi unsprezece!" "Nu mă pronunţ, o să vă vadă un specialist... Trebuie să vă internaţi..."
Iată ce simplu e, gîndii apoi ieşind în stradă. O să mă internez şi o să ies cu picioarele înainte. Nu, nu e bine! mă revoltai. Or să mă ducă la morgă şi cum să stau eu acolo, singur, în întuneric? Cine m-a părăsit? Unde e natura mamă? Extincţia vieţii (căci moartea nu există) trebuie să se petreacă simplu, undeva într-o pădure, la marginea unei ape, într-un ultim somn care să te facă să visezi, în timp ce auzi încă foşnetul etern al copacilor şi susurul undelor, şi să doreşti că trebuie să te trezeşti, da, de îndată, să te îmbraci şi... fiindcă te aşteaptă... minunata ei tîmplă desvelită sub pieptănătură, surîsul ei care...despre ce tîmplă şi despre ce surîs era vorba...? A, nu, nu ale Matildei, ale fetei care trecea. Da, iată, sînt în pericol şi fiinţa mea tot nu crede că aşi putea muri, mă uit după fete, chiar întorsesem capul... "Une passante..."
Dar nu dădui urmare acestor impulsuri, nu părăsii casa şi nu fugii într-o pădure, cu puţinul glas care îmi mai rămăsese îi spusei Matildei: "Mă internez! Am cancer." Ea ascultă fără să tresară această declaraţie, cu o răceală directă şi totală, exprimată printr-o uitătură dintr-o parte, cu pleoapele pe jumătate închise şi eu gura strîmbă, sub un rictus de infinit dispreţ, a cărui urîţenie mă făcu să mă întreb dacă mai văzusem vreodată în viaţa mea o femeie atît de pocită.
"De ce într-o pădure şi la marginea unei ape? mă mirai apoi după cîteva zile în spital. Trebuie să murim aşa cum trăim. Ne naştem în spital şi murim în spital, cum bine s-a zis." Era spre seară, orele de vizită se terminaseră şi nu simţeam nici o melancolie că pe mine nu mă vizitase nimeni. Deşi trăiam în acelaşi oraş, părinţii mei erau departe şi mai departe era Matilda, cu care trăiam în aceeaşi casă. Dar repede mă familiarizasem cu salonul de muribunzi în care fusesem internat. În stînga mea era un individ palid şi mai lung decît patul în care zăcea şi care mereu se plîngea că nu poate să-şi întindă şi el picioarele măcar acum cînd... "Cînd o să mor ce-o să-mi faci, o să-mi atîrne labele peste pat... Mai bine stăteam acasă..." Sora îi răspundea surîzînd că n-au alte paturi şi el mereu se văita, nu de ulcerul de care fusese operat, ci de acest inconvenient cu patu-acela. Şi sora de ce surîdea?... În dreapta un ins urît, cu o vie privire, căutînd de la mine o confirmare că nu va muri, deşi corpul lui era plin de ceva vopsit, pe burtă, pe braţe, pe picioare... Numai ochii îi erau curaţi. Pe rîndul celălalt era unul care în timpul nopţii băuse apa din rezervorul de la closet, fiindcă apa din robinete se oprise: un diabetic care intra mereu în comă... Iar eu eram unul care n-avea glas. Nu-mi făcea rău nicidecum faptul că mi se dăduse aci un pat printre aceşti condamnaţi: eram şi eu unul, deşi mi se spusese că era "provizoriu", pînă se va elibera un pat la secţia... Şi pronunţînd cuvîntul "provizoriu" sora avusese o clipire veselă din pleoape, parcă ar fi vrut să spună că totul e aşa, în general, provizoriu, şi binele şi răul, şi sănătatea şi boala, pînă murim, cînd totul devine definitiv. "Aşa mi-a spus şi mie, îmi şopti vopsitul, şi stau aici de trei luni de zile. Mă ţin pentru experienţe, vin cu studenţii şi discută pe pielea mea... îi interesează... într-o zi m-au şi fotografiat. De ce suferiţi?" îi făcusem un semn la gît şi gîjîisem: "n-am 'las..." "A, n-aveţi glas! Asta trece, văd că încolo vă simţiţi bine... Se poate trăi şi fără glas, îmi spuse el cu o intensă privire desnădăjdurtă, eu mi-aşi da şi urechile numai să scap de rîia asta care îmi mănîncă pielea..." Şi îşi desveli pijamaua să văd că nu era vopsit numai pe faţă. Îl întrebai cu o mişcare energică a capului: ce e? El înţelese imediat: "Nimeni nu ştie ce e, zise cu o bizară mîndrie, ca şi cînd asta constituia oricum un soi de compensaţie, nici un doctor..."
Sosirea unuia nou, am observat adesea, stîrneşte în cei care stau mai demult la un loc un fel de euforie generală. Tot astfel se petrecu în primele ore de la internare, prima mea zi de internare în spital. "Cum să nu ştie? zise palidul izbind furios cu piciorul în tăblia patului. Aşa cum eu ştiu că am fost operat de cancer la stomac şi nu de ulcer, şi că n-o s-o mai duc mult, aşa ştii şi tu ce ai: boală de piele şi că într-o zi o să ţi se urce la ficaţi şi o să te cărăbăneşti de-aici gata mort. De cîţi ani suferi? Ei?" "De vreo şapte ani!" zise vopsitul umil, sperînd parcă într-o revelaţie în favoarea sa din partea celuilalt, deşi furia aceluia nu-i promitea nimic bun. "Şi ce i-ai spus profesorului cînd le-a întrebat?" "Că mă ustură aici", răspunse acela arătînd cu mîna în dreptul corpului. "Ei, acolo sînt ficaţii. Înseamnă că boala a intrat înăuntru. Degeaba te vopsesc ei pe dinafară."
Dar de ce era el furios? Şi din pricina patului, în care din cînd în cînd izbea cu piciorul, dar şi din altceva, cum aflai de îndată. "Şi tu care credeai că o să te faci bine, că o să ieşi de aici şi o să te bucuri de ceasul meu!"
Palidul mi se uită în ochi şi îmi povesti cu un glas ca de avertisment, să mă feresc de vopsitu-ăla: "Cu o zi înainte să fiu operat a venit la mine şi mi-a cerut ceasul." Şi trase cutia noptierei şi îmi arătă un fel de ceapă şi la formă şi la culoare, cu un lanţ mare de alamă sau de argint. "Ceasul meu, pe care îl am de la bunicul, merge cu o precizie fixă, nu-l dau eu pe unul de-astea, extraplate, care merg după fabrica de iaurt şi nu durează mai mult de trei ani şi încep s-o ia razna. Ei, şi vine el la mine şi-mi zice: dă-mi mie ceasul să ţi-l ţiu! Să mi-l ţină, aşa a zis, dar s-a gîndit că dacă muream sub cuţit să şi-l păstreze pentru el! Mă vopsitule, eu am să mor peste trei zile, dar nici tu nu apuci toamna."
Între timp se aşezase lîngă mine pe pat un ţigan sau mai bine zis un om care se vedea că îşi petrecuse începutul verii undeva la mare, fiindcă era foarte frumos bronzat, nu avea trăsături de ţigan. "Şi tu, de ce rîzi? îl luă şi pe el în primire palidul. Tu o să te faci de la o zi la alta şi mai negru şi... tu o să mori în trei săptămîni! îi prooroci el. Ai venit prea tîrziu, boala ta e înaintată." "Ba o să se vindece, la început era şi mai bronzat ca acum şi nici nu putea să umble", "zise vopsitul. "Şi dacă scapă ce viaţă e aia, să-ţi facă cîte trei injecţii pe zi? se răsti cancerosul. O să moară în somn, o să vedeţi." Ăsta ce i-o fi făcut? mă întrebai. "Dumneata, zise vopsitul cu obidă, fiindcă situaţia în care te afli e destul de gravă, ai vrea să murim noi toţi şi singur să te faci bine!" "Nu se face nimeni bine, răspunse palidul mai potolit. Uite, ăla de colo, care bea la apă cu căldarea, într-o zi n-o să mai iasă din comă şi adio viaţă!" "Ba se echilibrează, răspunse acela cu un glas ştiinţific, ca al lui Vaintrub, ca şi cînd ar fi fost vorba de altul. Am mai avut eu dereglări de-astea şi le-am stopat." "Da?! se miră palidul cu dispreţ. Şi atunci de ce te-au adus aci?" "Provizoriu, din lipsă de paturi!" "O să vedeţi voi provizoriu! continuă operatul cu humor. Singurul care o să scape e domnul care a venit acum. E voinic, e tunar, moartea nu recoltează victime printre tineri decît în mod excepţional. Voi toţi credeţi că sînteţi bolnavi! Trebuie să muriţi, asta e, sînteţi bătrîni, aţi trăit destul, şi nu că... El n-are glas! Ei, n-are, o să înveţe alfabetul-ăla cu degetele şi o să se descurce. O să gîndească mai mult şi o să fie mai inteligent decît alţii neavînd posibilitatea să spună prostii...'" Toţi începură să rîdă, privirile li se eliberară parcă de acea nelinişte care fără ştirea lor le licărea în fracţiuni de secundă în ochi în timpul peroraţiei palidului. Da, vorbe, glume, moartea e un mister, nimeni nu ştie cînd vine şi asupra cui. Uneori scapă cel mai grav atins şi dimpotrivă este luat unul care... Cîte nu s-au văzut...
Şi totuşi, în ceea ce îl privea pe el cel puţin, palidul avusese o stranie previziune. Se făcuse linişte după ce orele de vizită se terminaseră. Bolnavii îşi ronţăiau biscuiţii, aduşi de rude, fursecurile, toate acele preparate permise de direcţia spitalului, în afară de mîncarea gătită. Cei apropiaţi erau mai împăcaţi, acuma fie ce-o fi, mori tu, dar îţi trăiesc copiii, vorba ăluia cu picioarele lungi, ai îmbătrînit, e rîndul altora... Palidul însă avusese o zi grea, veniseră la el nevasta şi feciorul, un băiat de vreo douăzeci de ani care nu se apropiase de pat de la început... "Nici n-ar fi trebuit să viu", începuse ea aşezîndu-se pe pat. Era grasă, nici ea prea tînără, dar cu o privire în care pofta de viaţă şi bucuria de a trăi aveau ceva animalic şi dur care îţi stîrneau invidia şi neliniştea: pe ea n-o speria nimic, iar propria-i moarte o sfida nu prin vreo gîndire, ci printr-un impuls vital cinic şi nestăpînit. "Nici nu trebuia să vii, îi şopti el cu o silă nemăsurată. Am uitat să spun sorei să te oprească la poartă." "Pe mine să mă opreşti tu la poartă!! zise ea. Mai poţi tu să opreşti pe cineva? Ia încearcă! Nu ţi-a ajuns cît ai trăit, cîte ai făcut, credeai că n-o să vie ceasul să-ţi iei adio de la curve şi beţii cu care ai tocat tot ce-am avut şi m-ai lăsat cu casa goală şi singură cu un copil de crescut. Uite-l colo! Nu tu l-ai făcut mare! Nici nu vrea să te vadă! cum nici tu n-ai vrut!" "Nici eu nu vreau să-l văd, zise palidul. E pe modelul tău!" "A, nu vrei să-l vezi! exclamă ea sarcastică. Ia vino încoace, Puiule, îl chemă ea cu un glas din care se înţelegea că scena fusese gîndită şi bine pregătită dinainte şi calculată şi această ipoteză. Nu vrei să-l vezi, lasă că vrea să te vadă el pe tine."
Tînărul se apropie şi rămase ţeapăn înaintea omului lung şi bolnav, care n-avea loc în pat şi se pare nici pe lumea aceasta, şi nici măcar gîndul că lăsa în urmă un băiat. "Uită-te la el, porunci mama. Uită-te tu, că el n-a avut timp ! N-a ştiut ce înseamnă să aibă un băiat. Uite, ăsta e taică-tău, care te-a părăsit de la şapte ani!" Vorbea cu o claritate din care puteai să-ţi dai seama că gîndirea ei n-avea şovăieli şi puncte de suspensie, o gîndire distilată şi pură ca un cristal, fără îndoieli că între un muribund şi un om sănătos ar putea exista vreo deosebire şi că vechi adevăruri "ar putea fi cumva uitate. "E galben, nu mai are mult de trăit, continuă ea ca şi cînd ar fi spus: e obosit, să-l lăsăm să se odihnească, a muncit mult. Uită-te! Uite în ce hal a ajuns! Blestemul de copil terţă. Mamă, mi-a spus (ascultă aici!, făcu ea o paranteză
ameninţătoare), care e boala cea mai grea pentru un om? Cancerul, mamă! Ei, pe tata să-l lovească un cancer! Aşa a zis! Şi uite că aşa s-a şi întîmplat!" De unde o fi ştiut? Pesemne se interesase: sînt soţia lui cutare, ce boală are bărbatu-meu? Şi medicii i-or fi spus, căci familiilor li se spune...
În clipa aceea palidul îşi duse fulgerător braţul la ochi şi, pînă ce individa plecă, nu şi-l mai luă. Dar putea auzi! "Nu-i nimic, reluă ea, nu vrei să-l vezi, te vede el. O! Oi fi crezînd că îl impresionezi în ultimele clipe? Spune-i, Puiule, să audă ce gîndeşti tu despre el, să culeagă roadele, poate se face bine şi o să-i treacă prin cap să vină să te vadă, să-ţi aducă şi el ţie o jucărie de pomul de Crăciun." "Mamă, zise băiatul cu o voce iritată şi cu o expresie străină atît de maică-sa cît şi de omul lungit în pat, hai să plecăm!" "Auzi, vrea să plece, nu-i pasă de tine, reluă ea fără intenţia de a se ridica şi să-l cruţe. Nici n-are de ce să-i pese." "Ieşiţi afară că vă omor", şopti palidul. "Tu pe noi! exclamă ea parcă reflectînd. Adică n-ajunge cîte ne-ai făcut, vrei acum să ne omori!... Auzi, Puiule!"
Devenise visătoare. Întinse mîna spre noptieră şi trase încet sertarul. Vru să-l închidă la loc, dar se răzgîndi, luă de-acolo ceasul, îşi desfăcu poşeta şi îl aruncă înăuntru, după care o închise cu o puternică trosnitură. Fiindcă în clipele acelea nu mă gîndeam că Matilda ar fi putut să mă viziteze şi scena îmi devenise insuportabilă, mă ridicai de pe pat şi ieşii în curte. Cînd revenii spre seară, după vreo două ore, palidul era singur şi continua să-şi ţină braţul la ochi. Mă apropiai cu gîndul să-i spun ceva. Îi vorbii, dar nu-mi răspunse. Îl apucai de braţ şi i-l dădui uşor la o parte. Braţul căzu moale cu acea mişcare nefirească din care flexibilitatea controlată a unui braţ viu dispăruse. Ochii pe jumătate deschişi aveau globul alb şi asimetric, iar pupila revulsată. Murise...

XXIX

A doua zi m-au mutat într-o rezervă de trei paturi şi veni şi medicul cu rezultatul analizelor. Se aşeză alături de mine pe pat şi cu o voce blîndă şi protectoare îmi spuse că n-am nimic, nici un proces infecţios nu s-a depistat în organism. "Chestia aia din gît e o ciudăţenie, poate să treacă în cîteva săptămîni, dar poate să şi dureze, sînt fenomene care ne scapă. Există atrofieri inexplicabile, la un ochi, la o ureche! Te pomeneşti că nu mai auzi şi uneori noi aflăm de ce. Alteori nu. Şi chiar cînd aflăm, se întîmplă să nu putem face nimic. Nu se mai hrăneşte un ţesut şi se usucă, ca la un pom o creangă. Dacă ţesutul e o porţiune de muşchi la un braţ sau la un picior, faptul n-are nici o importanţă (dacă atrofia nu e progresivă). Dacă e la epiglotă, cum e cazul dumneavoastră, chestiunea pare dramatică, dar nu trebuie s-o luaţi în tragic, s-ar putea să aveţi o carenţă a unor vitamine din pricina anilor pe care i-aţi petrecut pe unde aţi fost. Încercăm întîi aşa să vă administrăm puternice doze de vitamina A şi C şi, dacă observăm cea mai mică ameliorare, înseamnă că asta e cauza şi o să vă faceţi bine. Şi mai avem noi şi alte mijloace! Ar trebui să mîncaţi zdravăn... O să vă permitem să vi se aducă de-acasă, fiindcă la noi, din păcate..." ("Nici vorbă, gîndii, o să anunţ la poartă că dacă se va întîmpla să vrea să mă viziteze soţia mea, să nu i se dea voie să intre!")
Prefăcîndu-mă somnolent şi apatic îl ascultam pe medic cu toate instinctele la pîndă: ştia sau nu ştia ce e în gîtul meu? Aveam sau nu aveam "boala cea mai grea pentru un om!'' cum spusese acel băiat care fusese adus de maică-sa să vadă că blestemul său se împlinise. Era
cea mai grea pentru că prognosticul era fatal, fiindcă altfel, după cum se ştia, cancerul "nu doare"... Atrofie era singurul cuvînt suspect care îi scăpase. Ce putea să ascundă acest termen din jargonul medical? Îi observam privirea, această fereastră a gîndirii neexprimate, dar nu citii în ea nimic deosebit. Se uita la mine ferm, liniştit, sigur pe el şi doar, ca să zic aşa, vîrful acestei priviri parcă îmi sugera: ştiu la ce te gîndeşti, nu e, poţi să mă întrebi şi am să-ţi dau un răspuns neaşteptat. Şi îl şi întrebai rărind cuvintele, ca să fiu înţeles: "De unde ştiţi că nu e cancer?" "Are alte simptome!" răspunse el firesc. "Care?" "Chiar şi cînd ajunge să se vadă, bolnavul încă poate vorbi normal, în nici un caz nu ia vocea în cîteva zile, cum vi s-a întîmplat dumneavoastră."
Se putea şi asta, gîndii, nimeni nu putea să ştie dacă pînă să ajungă aici, n-o pornise demult, dar el, desigur, îmi spunea că nu, şi eu n-aveam cum să ştiu cum sînt acele "alte simptome". Un bolnav perfid a smuls adevărul unui medic venind la el cu o radiografie pulmonară a fratelui său. Cancer! a zis medicul. Da, dar radiografia nu era a fratelui, ci chiar a aducătorului ei. Unii nu vor să ştie, preferă speranţa, alţii, dimpotrivă, preferă certitudinea în locul îndoielii, mai chinuitoare pentru ei decît adevărul brutal. Eu făceam parte dintre cei care ar fi vrut să ştie, neiluzionîndu-mă; nemiloasa boală tot îşi va insinua cu încetul prezenţa şi mă va sili să-i acord drepturile ei. O să găsesc eu un truc ca să aflu, îmi spusei, deocamdată să vedem ce efect va avea tratamentul cu sus-numitele vitamine, ultima modă... "Aţi mai avut cazuri ca al meu?", zisei. "Bineînţeles!", făcu medicul. "Şi?" "Unul şi-a pierdut glasul după un pahar de apă cu gheaţă! Asta e!" ridică el din sprîncene, cu humor. "Şi nu şi-a revenit?" Dădu din cap cu sensul: cum şi-a revenit el să nu mai vorbim. "Mai rău decît vorbiţi dumneavoastră acum... Alţii au gîtul mai slab decît poftele şi trage-i pe el, săracu, mahorcă, alcooluri tari, nu-i dau o clipă de răgaz să-şi vină în fire. Ţine cît ţine, pe urmă... cancer! Nu sînteţi fumător!" "Cînd şi cînd", zisei. "Şi nici..." "Nu!" îmi puse mîna pe picior: "Facem aşa, începem cu tratamentul şi trebuie să vă treacă!... Dacă vreţi să vorbiţi la telefon cu doamna Matilda, mai spuse el surîzînd cu simpatie, veniţi la mine în birou. Aripa asta unde ne aflăm a fost construită de ea acum trei ani, adăugă ca şi cînd aşi fi fost mirat că o cunoştea. O personalitate foarte puternică soţia dumneavoastră..." înţelesei cui datoram scoaterea mea din salonul de muribunzi şi solicitudinea specialistului...
Da, o personalitate foarte puternică! N-o putea împiedica pe ea un portar să vină să mă vadă, deşi lăsasem un bilet la poartă cu numele ei scris de mîna mea, să nu i se dea voie! Şi bineînţeles nu în zilele de vizită cînd putea fi aşteptată (o aşteptasem!), ci cînd vroia ea. În mod curios, intră în rezervă cu aer umil, însă pe chip cu o expresie de o răceală înspăimîntătoare. Mă ridicai şi îi făcui loc pe pat, dar ea parcă nici nu mă văzu, se opri în dreptul ferestrei şi începu să se uite afară. Pe urmă puse mîna pe clanţa uşii-fereastră, o răsuci şi ieşi pe terasă. Înţelesei: vroia să-mi vorbească şi nu dorea să fie auzită de cei doi bolnavi din rezervă. Ieşii după ea şi ne aşezarăm în şezlonguri.
Dar mă înşelasem, timpul trecea şi gura ei rămînea mută, şi nici nu părea că are de gînd s-o deschidă. De ce venise totuşi? Se uita fără să clipească peste grădina cu alei asfaltate a spitalului şi nu făcea nici un gest, încremenită parcă într-o încordare inumană. Mă uitai la mîinile ei, dar nu erau încleştate, cum mă aşteptam. Era după-amiază şi lumina soarelui care inunda terasa îi inunda şi chipul. Mă uitai la acest chip şi îl văzui îmbătrînit cu zece ani, cu puzderie de riduri în jurul ochilor, cu gura care începea de pe acum să semene cu a unui bărbat, cu bărbia anunţînd viitoarea babă. Şi totuşi o tandreţe adîncă se urcă în mine contemplînd acest chip devastat nu atît de ani, cît de nefericitul ei temperament şi mai ales de aversiunea pe care i-o inspiram. Deodată se uită la mine parcă prinsă de o intensă alarmă. Îmi ghicise tandreţea? Îmi văzuse chipul care o exprima? "Dă-mi cheile de la casă!", zise. Nu înţelesei, avui o clipă de ezitare, vrusei s-o întreb de ce, dar renunţai, mă întorsei în rezervă, luai cheile din sertarul noptierei şi i le adusei. Le vîrî în poşetă, dar nu plecă, aşa cum mă aşteptam. Atunci îi spusei: "De ce îmi iei tu cheile?" Tresări parcă uluită: "De ce?! zise. Tu n-o să mai ai nevoie de chei pe acest pămînt!"
Şi ochii i se albiră ca odinioară şi încrucişîndu-se ca un fulger cu ai mei nu mai ştiui dacă ură sau iubire ţîşnea din privirea ei parcă sălbăticită. Se ridică şi ieşi fără să se uite înapoi, deşi o însoţii cîtva timp pe lungul culoar cu o mică speranţă că s-ar putea opri şi să aflu... Apoi rămăsei în urmă. Ce mai puteam afla?! Dădui din umeri: vrusese să mă lovească, dar mă simţeam liniştit... Bine, n-o să mai am nevoie de chei pe acest pămînt! Ei şi? "Chiar te bucuri atît de tare? întrebai umbra, fantoma a ceea ce fusese odată Matilda. Bucură-te, dacă alte bucurii nu ţi-au mai rămas!..."
Şi în timp ce eram încă în spital şi fără glas, Matilda divorţa aşa cum spusese, în două săptămîni, şi părăsi oraşul. Citaţia mi-o aduse mama la trei zile după vizita Matildei, dar nu mă prezentai în instanţă. "Ţi-a trimis lucrurile la noi, zise mama, hainele şi cărţile. Taică-tău s-a bucurat că ai scăpat de muierea asta pe care nimeni n-o înţelege. Ce-o fi vrut de s-a măritat cu tine, dacă n-a vrut să faceţi casă împreună." Dar eu ştiam şi îi spusei mamei: "E bătrînă!... A îmbătrînit foarte repede!" "Nu e ea aşa bătrînă, zise mama, ţi se pare ţie, care eşti mai tînăr, dar la treizeci şi ceva de ani nici o femeie nu e bătrînă..." Aşi fi vrut să-i răspund că Matilda e bătrînă în sufletul ci şi că foarte curînd va îmbătrîni şi la trup şi n-a putut suferi gîndul că tocmai atunci eu voi fi mult prea tînăr pentru ea, dar nu aveam glas să-i pot spune atît de multe cuvinte. "A fost Tasia pe la noi, continuă mama (să ştii că femeia asta ţine la tine), şi ne-a spus un secret. Vrea să nu-ţi pară rău după ea, cică în ăi trei ani cît ai lipsit tu, o vizita unul Mircea, un şef mare care acuma e şi mai mare şi că după divorţ se duce după el la Bucureşti şi se mărită cu el. Că ar trebui să-ţi iei un avocat şi să încerci să obţii fetiţa, dar tot ea spune că nu poţi să te lupţi cu Mircea ăsta, tot n-ai să reuşeşti... Lasă, mamă, adăugă ea ca şi cînd ştirea m-ar fi lovit, o să-ţi faci tu copiii tăi, nu te necăji..."
Mama se apropie şi mă mîngîie ca pe vremuri. "Te-ai făcut galben, îmi spuse, nu te mai gîndi... gîndeşte-te mai bine să te faci sănătos mai repede... Pe Silvia o să poţi s-o vezi cînd vrei, i-a spus Tasiei că oricînd poţi să te duci la Bucureşti, s-o iei cu tine şi s-o ţii o săptămînă... N-a fost să fie, mamă, mută-ţi şi tu gîndul în altă parte!" Surîsei şi îi sărutai mîna. "Mi l-am mutat demult, îmi pare rău numai de fetiţă, care începuse să se lege de mine", îi spusei, uimit că vocea parcă îmi revenise. "Nici o grijă, zise mama, o să rămînă legată. Nici un copil nu-şi uită părinţii, orice-ar fi..." Şi abia acum îşi aduse aminte că venise la mine cu sacoşa plină, o puse pe pat şi scoase din ea o mulţime de pachete... Pui fripţi, ouă, plăcinte, prăjituri mici făcute de ea, pîine caldă tot din cuptorul ei şi o sticlă de vin roşu. În mod curios mi se făcu foame şi începui să mănînc flămînd, trezit parcă la viaţă, şi ca şi cînd ştirile aduse de ea ar fi trebuit sărbătorite; desfăcui şi sticla de vin pe care o băui toată simţind că aşi mai fi băut una dacă aşi mai fi avut... Mama se uita la mine cu mîna la gură, gest de odinioară cînd suferinţa ei că trebuise să audă cuvintele rele ale băiatului care nu ştia ce spune îi rănise sufletul. Îi apucai mîna şi i-o dădui la o parte: nu, nu era de suferinţă, mama zîmbea, văzuse pesemne ceva pe chipul meu, un lucru pe care îl ştiu numai ele şi nu-l spun, un mare secret simplu: copilul e liniştit, e curat, e liber... îi e foame, nu e atent la ea, gîndul îi zboară la ale lui... da, dar e tot al ei, pentru totdeauna...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa