Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A CINCEA

XXII

Gîndirea aceasta îi venise pesemne după ce, sau poate în timp ce scăpa de presiunea vezicii urinare, căci acum era foarte calm, crisparea îi dispăruse, ca și iritarea plictisită. Arăta așa cum îmi plăcuse odinioară, cînd avusese un ascendent asupra mea, pe care îl pierduse apoi o dată conferențiind despre "unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăiițului" și apoi pierduse și ce mai rămăsese din el cînd se arătase "mirat" că ieșisem din închisoare. Gravitatea responsabilă cu care vorbea ca și la început nu-mi mai spunea însă astăzi nimic, nu mă mai fascina. Fiindcă cel mai ușor pentru un om care are obișnuința gîndirii este să aibă dreptate, și cel mai greu să te facă să simți că are și o acoperire sau măcar o neliniște sau rezervă interioară dictată în cazul lui de conștiința fisurării ființei sale. Fără să parcurgă cu el o atît de lungă experiență cum parcursesem eu cu el, Matilda îl intuise de la prima întîlnire, și provocările ei de atunci, care mi se păruseră și chiar erau grosolane, nu fuseseră mai puțin eficace, deși în acele clipe Ion Micu păruse că el o studiază pe Matilda, și Matilda pe el. Iar Clara fusese pradă ușoară. Mă gîndeam acum cît de fericit ași îi fost azi să-i pot spune că avusese dreptate, să-i mărturisesc adică un lucru de preț, că nu numai că o iubeam, dar ea îmi rămăsese și singurul prieten adevărat. Cît de departe mergea nostalgia mea! Matilda nu-mi fusese niciodată prietenă și nu-mi va fi, deși se arătase atunci geloasă că țineam încă atît de tare la Ion Micu. "Te înșeli, îi spusei, astfel de rupturi între existență și esență au existat în toate timpurile și vor mai exista. Sîntem doar ceva mai mult decît alții victimele credinței că există progres în conștiințe, pentru ca realitatea brutală să ne trezească și să filozofăm în mod naiv că ceea ce ni se întîmplă nouă nu s-a mai întîmplat niciodată." "Da, cred acest lucru, zise Micu neclintit, fiindcă nimeni nu murea pînă acum simțind în conștiința lui care se stingea o ridicare din umeri, nepăsătoare, a neantului. Așa-zisa vrăjitoare pe care Inchiziția o ardea pe rug îl avea totuși pe Dumnezeu în gînd în timp ce o învăluiau flăcările..." "Sau pe Diavol", zise Clara. "E același lucru, zise Ion Micu, Dumnezeu și Diavolul sînt în eternitate frați." Clara spuse că marele poet și filozof punea un "și dacă" dubitativ înaintea acestei idei: "Și dacă în eternitate Dumnezeu și Lucifer sînt frați?" Atunci eu spusei că bogomilismul e mai aproape de adevăr în ceea ce privește relațiile dintre Dumnezeu și Lucifer și că în lumea de azi ar fi mai bine dacă oamenii din această parte a pămîntului unde trăim noi, bulgarii și alți vecini, ar recunoaște în mod rațional adevărul acestei vechi erezii. Dumnezeu a avut doi copii, nu unul, pe Satanail și Mihail. Satanail, revoltîndu-se contra tatălui, a creat pămîntul și pe om, adică trupul lui, și nu Dumnezeu, căruia îi datorăm doar sufletul. Sîntem un fel de compromis între răsculatul Satanail și tatăl său. Cel de-al doilea fiu, Mihail (Cristos) n-a reușit să-l facă pe om să se lepede de partea sa satanică. Ar fi mai bine să ne recunoaștem satanismul, poate l-am practica mai puțin. "Adică o erezie, din erezie, zise Micu. Nu putem. Compromisul e inextricabil, chiar dacă Cristos a eșuat. Nici Dumnezeu n-a murit, nici Satanail n-a fost aruncat în tartar. Numai Crist a murit de-a binelea. Nu bei o bere?" zise Micu turnîndu-mi în pahar. Băui și avui sentimentul că totul putea fi ca altădată, dar această iluzie nu dură mai mult de cîteva clipe. "Deci, zisei, acum ești redactor-șef la Luceafărul literar! Și l-ai distrus pe Amăicălițului?" N-o spusei cu ironie, ci cu o împăcată nepăsare și începui să mă uit peste mesele pline ale frumoasei braserii, cu gîndul la discuția de neuitat pe care o avusesem cu el în acea zi, cînd vrusesem să plec de la facultate și el cheltuise o multitudine de argumente să mă împiedice s-o fac. Avusese dreptate, nu din partea aceea mă pîndea hazardul. Indiferent ce-ași fi făcut, scrisoarea din Paris tot n-ași fi putut s-o împiedic să vie. E drept că rupînd contactul cu studenții mei poate n-ar fi apărut "caietele", dacă ar fi să cred că aceste caiete l-au împiedicat pe primul-secretar Mircea să mă apere pînă la capăt. Astăzi nu mai credeam acest lucru dacă mă gîndeam bine, dată fiind puterea pe care acest om dovedise că o avea, iar el știa că o are. Da, dar vroise să și-o păstreze intactă; gîndul că generalul ar fi putut trimite caietele la București dacă ar fi continuat presiunea asupra lui îl turburase.
"Lucrurile sînt mai complicate, zise Ion Micu reflectînd. Ai văzut, grupul deviatorilor a fost lichidat, dar I.C. și adjunctul lui au reușit să scape. Totuși, îi are acum în coastă pe LV. și soția lui, care a ajuns șefă de secție în CC. la Direcția propagandei și agitației, la litere și arte. Se pare că scriitorii au prins curaj, ea li-l inspiră, și tensiunea e în creștere. Se vorbește de o mare ședință care trebuie să aibă loc la nivelul înalt cu conducerea Uniunii Scriitorilor și pe care I.C. n-o poate evita: va fi atacat secretarul general al Uniunii, omul pus acolo de I.C, un demagog ordinar, o nulitate notorie. Voi participa și eu, și acolo o să-l distrug pe Amăicălițului prin ricoșeu, lovind tare în acest secretar general, care îl susține." "Și cum de a scăpat I.C.? îl întrebai. (Eram curios să aflu, fiindcă I.C. se ocupa în Biroul Politic de cultură și învățămînt și, desigur, de la el veneau toate ordinele, inclusiv interdicția împotriva celor ca mine de a mai putea preda la vreo catedră.) "Cred că a scăpat trădîndu-i la timp pe ceilalți!" "Făcea și el parte din grup?" "Desigur, zise Ion Micu. În acel grup el avea grupul lui... Au scăpat toți, dar părerea mea e că nu pentru multă vreme fiindcă interesul majorității din CC. e să nu se vadă că deviatorii au fost numeroși." "Și au fost?" "Au cam fost, zise Micu, și rîse sincopat și în lung, cu privirea sticlind de o bizară satisfacție, ca și cum ar fi fost bine că acei deviatori fuseseră mai mulți decît se credea. Lichidarea lor, continuă Micu, se va face un pic mai tîrziu și sub altă denumire, de pildă, de cosmopoliți, sau și mai bine, de împăciuitoriști, depinde ce boală va fi atunci la modă." "Atunci, zisei, tot fără ironie, e bine, vei reuși să-l distrugi pe Amăicălițului". "Nu prea, zise Ion Micu reflectînd, fiindcă acest pic de care vorbeam în politică are o dimensiune în timp variabilă. Poate să fie la anu, dar poate să fie și peste cinci sau șapte ani." "Important e, reluai, că va fi! Contele de Monte Cristo a așteptat douăzeci de ani." "Da, rîse el iar, dar în acest timp îți iese părul prin căciulă." "Oricum, insistai, este exclus ca indivizii în cauză să nu știe ce-i așteaptă și ca atare nu mai ți-e frică de ei." "Asta e adevărat, conveni el, pot pentru ca să spun că unii din subalternii lui I.C. chiar îmi fac curte, și însuși I.C. m-a numit mintenaș, după deviere, redactor-șef, ceea ce ar fi de natură să mă determine să uit ce mi-a făcut. Ași uita, dar nu pot..." "De ce?" "Știi tu de ce, zise el. Sînt lucruri care nu se uită." "Adică?" stăruii. "Sînt două lucruri pe care mi le-a făcut, nu atît mie, sau nu numai mie, ți le-am spus atunci, dar nu le-ai reținut gravitatea ireparabilă. Acum o să le înțelegi mai bine." "Ba am reținut gravitatea lor ireparabilă", răspunsei. "Nu, ai reținut doar că eu am căzut, că sînt un laș și ai încetat să mai ții la mine ca altădată."
Trecuse la atac, ca și cînd s-ar fi dovedit între timp cu prisosință că n-a fost un laș și avea acum resentimente împotriva tuturor celor care îl blamaseră. Îl lăsai să creadă ce vrea, înțelegînd în același timp de ce nu-i mai era acum frică să stea cu mine de vorbă într-o braserie: situația se schimbase, puternicul personaj pe care îl înfruntase odată în aula Universității și care îi făcuse "două lucruri" (eu știam numai unul) fusese zgîițîit, și destinul său de lider, pecetluit, chiar dacă poza lui va mai continua o vreme să apară purtată de mulțime la manifestații și numele lui să nu lipsească din lista marilor protocoale. Dar n-ar fi fost mai bine, îmi trecu prin minte, ca Ion Micu să-l fi înfruntat în continuare, în loc să se sperie? Nu-i pusei întrebarea, eram curios să aud mai întîi acel "al doilea" lucru pe care i-l făcuse I.C.
Dar Ion Micu tăcea, iritat și vindicativ. Nu rupsei tăcerea, îmi dădui seama că încă mai țineam la el, dacă, în ciuda antipatiei pe care mi-o inspira starea lui de spirit, continuam să beau bere acolo în loc să mă ridic și să plec. Se ridică el, repetînd însă cu mai puține mișcări zbaterea ieșirii și apoi a întoarcerii la masă, timp în care între mine și Clara nu se rosti nici un cuvînt: era limpede, ținea la el, pentru ea Ion nu fusese un laș, ai fi zis chiar, văzîndu-i chipul, că și ca purta ranchiună celor care îl judecaseră fără cruțare, printre care mă numărasem și eu, deși îi eram prieten și ar fi trebuit să-l înțeleg. Iată, gîndeam, sentimente care ne marchează pentru totdeauna, prietenia mea cu ei se rupsese de fapt de-atunci și mai supraviețuise datorită obișnuinței... De aceea, poate, arestarea mea nu-i... Așa se explica "mirarea"? În fond era același lucru, o lașitate reînnoită sub masca unei prietenii de a cărei pierdere tot eu eram vinovat...
"Primul lucru pe care mi l-a făcut, de neiertat, începu Micu, a fost să lovească în idealul meu, care nu e numai al meu, că trebuie să schimbăm în adînc natura umană și să trecem de la relațiile pe bază de conflict, de luptă între indivizi, la relații de colaborare, visul umanității. Asta nu înseamnă că vom putea să suprimăm inegalitatea dintre indivizi, unul, de pildă, e idiot din naștere și dacă spune o prostie care are consecințe sociale, noi trebuie să ne astupăm urechile. A fost cazul lui I.C., a cărui prostie spusă în aula Universității nu era o prostie inocentă, dată fiind funcția lui înaltă. În loc să înghită și să se corecteze, uită că avem idealuri comune și abuzează de puterea pe care o deține în numele lor, și mă amenință cu închisoarea... Or, eu nu pot să suport să fiu închis de către ai mei dacă n-am călcat legile..." "Da, zisei, văzîndu-l că se oprise, mi-aduc aminte de acest punct de vedere al tău, ți-ai pierde credința pentru care ți-ai riscat viața, dar nu știu dacă ți-am pus o întrebare: chiar te-a amenințat? Era adică reală pentru tine această primejdie?" "O, da! În închisoare am primit vestea că am fost exclus din partid, în timp ce torționarul mă croia cu gîibaciul. Am suportat, zicîndu-mi că se făcuse o greșeală și nu eram liber să mă apăr. Era o dramă a noastră. Înainte de a fi arestat, legătura mea superioară mi-a cerut să-i dau niște adrese. Asta încălca legile conspirativității și am refuzat. După 23 August am fost reprimit, nu fără să mi se reproșeze că n-am respectat disciplina de partid. Și a fost rău sau bine că n-am respectat-o? am întrebat. Nu mi s-a răspuns, dar mi s-a dat totuși carnetul. Cînd se va scrie istoria, o să aflăm multe, nu există prin definiție istorie fără întîmplări sublime sau tragice. Da, dar asta e altceva, eram închiși, se puteau comite eroii, după luarea puterii erorile trebuiesc însă îndreptate de urgență, fiindcă ele au consecințe pentru întregul popor, nu numai pentru un pumn de oameni, cîți eram noi în ilegalitate. Și nu prin amenințări împotriva celor care le semnalează. Vorbește stricat limba acestui popor și ne îndeamnă pe noi să învățăm limba rusă. Ne îndeamnă nu e cuvîntul potrivit, dar să zicem că faptul în sine era rezonabil, nu strică să înveți limba lui Dostoievski, a lui Tolstoi și a lui Lenin. Da, de acord, dar nu tu trebuie s-o spui. Așa? Ei, lasă, că te țin eu minte, și-a zis, și m-a ținut minte." "Totuși, nu mi-ai răspuns clar din ce ai dedus că te-a amenințat cu închisoarea?"
Ion Micu nu-mi răspunse. Pe chipul lui ghicii o gîndire a ceva de neînțeles, care se vroia elocventă: știa el din ce a dedus și trebuia crezut fără să i se pună întrebări. Sînt și lucruri care nu se spun și, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea. "Putea să mă scoată din Universitate și din cultură, continuă Ion Micu ca și cînd întrebarea mea nici n-ar fi fost pusă, ar fi fost un abuz de putere, m-ași fi descurcat. El a preferat să facă o crimă. A trecut de la amenințare la fapte: dacă nu execuți ordinul să ții o anumită conferință, vei fi dat afară din partid pentru indisciplină (ai mai fost dat afară pentrw asta, greșeala n-a fost ștearsă din dosarul tău) și se va cerceta apoi de alte organe dacă e întîmplător faptul că ataci cu violență și iei în deriziune și cu cinism poezia și poeții angajați în slujba construirii socialismului. Ține conferința ca să dovedești contrariul."
Îi spuseseră spuse toate acestea sau le gîndise doar el? Era cert că luase în deriziune poezia lui Amăicălițtului, că acela se plînsese direct lui I.C. și că acesta din urmă îi ceruse să țină o astfel de conferință, dar restul? Putea fi adevărată și extensiunea de la un caz particular, un anumit poet, la "poeții" și de la o anumită poezie a cuiva la poezia tuturor care... Dar i se formulaseră chiar amenințările? Putea fi adevărat că nu chiar, dar i se sugeraseră? Ei, și? Avea să afle el vreodată, de-aici înainte, dacă aceste amenințări ar fi fost traduse în fapte, în cazul în care nu s-ar fi supus? "Cunoști vreun precedent?" îl întrebai. "Da, răspunse. Mai multe! O mulțime! Adică mulțimea!" Nu înțelesei această deturnare de sensuri. Vreun paradox? "Spune-mi și mie unul cunoscut." "Nu e nici unul, zise. Dacă ar fi fost unul singur, eu ași fi riscat și ași fi acceptat să fiu al doilea, firește nu alături de un reacționar. Ar fi urmat al treilea, al patrulea..." "Nu înțeleg!" zisei. "Faptul că nu există nici unul ține de intuiția colectivă, care îți șoptește că dacă vei fi primul, nu va urma al doilea, al treilea, ețetera, și vei rămîne singurul. Singur nu se acceptă, fără să mai spun că în cazul meu ar fi apărut și coloratura tragică despre care ți-am vorbit. Poate că ași fi acceptat și acest risc, pe care înfruntîndu-l ori ași fi ieșit învingător (puțin probabil, ți-am explicat data trecută de ce), ori m-ași fi sinucis. Dar singur? În timp ce «afară» ași fi fost «demascat»? Nu! Iată deci în ce constă crima lui I.C. Pe un climat de adeziune a maselor la un ideal social revoluționar, el introduce amenințarea, care face (plasat între aceste două realități, adeziune și represiune) imposibilă gîndirea ta liberă și opoziția față de abuzuri."
Rămăsei stupefiat pomenindu-mă că îi dădeam dreptate, deși simțeam în forul meu interior că nu avea. "Exces de presupoziții, spusei în cele din urmă și amintindu-mi de discuția lui cu Matilda adăugai: ostrețe! Nu pot să presupun că adeziunea maselor e totală, asta ar fi imposibil, și nu pot să presupun că ești singurul care n-ai fi acceptat să fii umilit." "Ascultă, Petrini, schimbă el, parcă deodată și cu energie, unghiul de atac. Să-ți povestesc ceva. Cînd ai fost arestat tu, nu s-au cumulat în conștiința mea fapte care să-mi dovedească mie însumi că ai fi nevinovat, ci dimpotrivă, că ești în mod obiectiv vinovat, adică fără voia ta, în sensul că nu în mod conștient ai fi săvîrșit vreo acțiune contrarevoluționară, fiindcă te cunoșteam că ești un om cinstit. Dar tu ai un temperament care te domină și o gîndire formată la școala liberalismului burghez, care ne dădea iluzia libertății totale de gîndire prin faptul că această orînduire burgheză ne sugera, încă de la apariția conștiinței de sine, că e o orînduire naturală și mai ales eternă. Dacă ai fi aflat, de pildă, în anii studenției că un comunist a fost arestat, nu te-ai fi mirat, ți s-ar fi părut natural. Ei bine, noului-născut de astăzi o să i se pară și lui natural cînd va auzi în viitor că un anticomunist a fost arestat. Ba chiar anticomunismul lui i se va părea absurd, de neînțeles și se va întreba dacă nu cumva e nebun. În această perioadă de tranziție, liberalismul tău, deși subiectiv, nu a făcut din tine un anticomunist (sînt eu martor în acest sens!), în mod obiectiv te-a plasat în categoria reacționarilor, fie că ai vrut, fie că n-ai vrut, și eu știu că n-ai vrut, și dacă ași fi fost chemat la procesul tău ași fi depus mărturie, de care, dealtfel, nu s-ar fi ținut seama, că ești nevinovat: am și depus, am fost chemat să dau o declarație și am dat-o exact în acest sens, fiindcă fără să știu ce e în dosarul tău eram convins că n-ai făcut nimic. Acest concept, a fi un mod obiectiv vinovat, e o aberație, n-are nici o legătură cu legile justiției, dar tu știi că în perioadele de criză toate vechile concepte ori se clatină, ori sînt înlocuite cu altele care exprimă necesitățile de moment ale revoluției. În viitor se va renunța la ele. Am fost foarte afectat, am discutat și cu Vaintrub, care mi-a spus ce se cerea de la el în legătură cu caietele tale. L-am convins să riște și să facă un referat care să nu țină seama de ce concepție despre lume reiese din ele. El zice că așa a făcut și n-am dubii, e un om îndrăzneț și sincer. Totuși, condamnarea ta m-a pus pe gînduri (nu văd de ce să-ți ascund acest lucru!). Trei ani! Pctrini o fi făcut totuși vreo prostie. (Și aici Ion Micu ridică din umeri vrînd parcă să spună: cum putem ști, dacă omul a dispărut, care e adevărul?) Sînt sigur că la fel ai fi gîndit și tu, ca toată lumea, că o fi făcut el ceva, degeaba nu l-au arestat. Iată deci ce se gîndește afară, în timp ce tu ești înăuntru. Și deși tu ai fost acolo și afli acum ce se gîndea afară, continui să faci supoziția că dacă l-ași fi înfruntat mai departe pe I. C. acțiunea aceasta a mea ar fi avut vreun ecou. Iar I.C. știa și el acest lucru și știa că voi accepta umilirea. Iată încă o dată în ce constă crima lui..." "Cel puțin tu, Victor, deși ai suferit (și poate ai trăit chiar un coșmar!), nu ai fost umilit în tine însuți", zise Clara.
Reieșea că fusese mai bine de mine decît de el. Dar nu la acest lucru mă gîndeam, ci la conceptul de a fi în mod obiectiv vinovat, ceva nou, în care Ion Micu, deși nu credea, găsea că e o lege a perioadei de tranziție. "Eu cunosc altă lege, pe baza căreia am fost condamnat, zisei, și anume, aceea de a fi mai necesar înăuntru decît afară. De ce tocmai tu, asta nu e așa de important, poți fi tu sau altul, oricine, și nu neapărat pe baza unei vinovății reale poți nimeri acolo, sau pe baza unei nevinovății să rămîi liber. Degeaba sînteți voi precauți, dacă va fi să-ți iasă un număr cîștigător, nici măcar nu se va ține seama că ești vinovat. Caietele mele n-au jucat nici un rol in ce rea privește, mi-au fost înapoiate. Eu am făcut parte din banda Sumanelor negre, și nu pentru cine știe ce mîzgăleli în niște caiete filozofice am fost condamnat, ci pentru terorism săvîrșit în numita bandă. Voi o să picați (dacă o să picași!) în cu totul altceva, ce-o fi atunci nu se poate prevedea, surpriza va fi, cînd te vei trezi acolo, totală. Sînteți niște nevinovați închipuiți, adică..."
Dar mă oprii citind pe chipul lui Ion Micu iritarea lui obișnuită cînd nu sesiza un sens și înțelesei că spusele mele îi păreau a fi ale unuia care crede că dacă a pățit el ceva or să pățească și ceilalți, deci o simplă obsesie de om marcat de o anumită experiență prin care trecuse și îi amenința și pe alții că vor păți la fel. În mod paradoxal nu putea admite în sinea lui o astfel de viziune, deși întregul eșafodaj pe care și-l construise în apărarea sa de învinuirea că fusese un laș nu era străin de ceea ce îi spuneam eu. Credea sincer că, dacă ar fi fost arestat, ar fi fost condamnat exact pentru ceea ce făcuse, adică pentru luarea în deriziune a poeziei și poeților care... în timp ce eu eram convins că s-ar fi trezit acuzat de cu totul altceva... "Ceea ce nu înțeleg unii, zise el ca și cînd n-ar fi auzit ce-i spusesem, e că în epoca noastră tragicul nu mai e cu putință și că, astfel, tragedia e mai mare, pentru că s-a degradat și, odată cu ea, noi înșine. Tragicul e sublim prin definiție, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu, dispare, deși există."
Tresării. De unde știa? Pentru această intuiție extraordinară, care mie îmi amintea de ceva, încetai să-l mai consider vinovat de lașitate, intuind și eu că suferea pentru căderea lui, de care, judecîndu-l după aceste cuvinte, era pe deplin conștient. "Ai dreptate, îi spusei, puțini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conștiinței noastre și acceptînd brutalitatea existenței să nu renunțe la idealurile lor, dar să fie totuși preveniți că aceste idealuri sînt irealizabile... Să vă povestesc un fapt, continuai eu căutînd în amintire. Dar hai să bem..."
Clara se învioră, Ion Micu, cu chipul alterat de neașteptata mea renunțare de a mai vedea în fața ochilor un om culpabil, turnă bere și se pregăti să mă asculte. "Dispare, deși există, reflectai. Prin asta eu înțeleg că, neîncetînd să existe, totuși dispare, nu mai e de găsit, adică nu mai e trăit... Dar cu nici o antenă a sufletului nostru nu-l mai putem readuce, pentru că realmente nu mai există... Formidabil! Într-o zi se îmbolnăvește printre noi un legionar. Foarte grav, dizenterie, dar una rea... Eram într-o închisoare de tranzit, din mine ne trimiteau la canal, dar plecarea întîrzia. Nu se uita nimeni la el că trăgea să moară, un așa-zis medic dădu din umeri, nu avea paturi de spital să-l scoată din celulă, îl părăsi acolo, să moară sau să trăiască, - un legionar mai puțin întrucît putea asta să intereseze pe cineva? Bolnavul zăcea cu ochii închiși și cu fălcile încleștate de inaniție, fiindcă nu mai putea mînca singur, nu mai putea să țină lingura în mînă, nu mai putea vorbi. Și atunci se așeză lîngă el pe pat un comunist, implicat în grupul Pătrășcanu, evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cîntecelor noastre populare. Știa bocete de o frumusețe care te înfiora, cîntece tragice de despărțire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale și grotești, cum nu auzise nimeni niciodată. Visul lui era să fie eliberat și să fie numit șef la un institut pe care el l-ar crea și l-ar îmbogăți cu aceste comori imprimîndu-le pe plăci, căci suferea că o să treacă timpul (clătina mereu din cap și ofta), nimeni, spunea, n-avea să le imprime și se vor pierde. Și puse mîna pe lingură și pe castron și începu să-i descleșteze muribundului fălcile și să-i dea să mănînce. Da, îi dădea, dar ăla pe urmă făcea pe el și împuțea celula. Folcloristul, ca să nu-i mai împiedicăm să se mai ocupe de el, îl desbrăca, îl spăla, îl ștergea la cur... îi dădea ceaiuri, îi dădea din propria lui rație, îi ștergea gura, care nu reținea toată mîncarea, îi spăla singur pantalonii, care în permanență erau murdăriți de diaree... Și într-o zi muribundul deschise ochii, revenind la viață. Dar tot nu putea mînca singur și nu putea vorbi. Încetul cu încetul, însă, se mai însdrăveni și la un moment dat înțeleserăm că bolnavul se străduia să miște buzele, să spună ceva. Ne apropiarăm de patul lui. Folcloristul îi pîndea chipul, să-l audă vorbind, fiindcă asta ar fi însemnat că omul lui scăpase din ghearele morții, că, adică, mergea hotărît spre vindecare și că stăruințele lui nu fuseseră zadarnice. Și noi, curioși ce-o să zică. Ei, ce-o să zică? Chipul salvatorului iradia de bucurie, căci bolnavul își holbase ochii spre el și numai la el se uita. Nu el îl salvase? Și reuși să bîiguie și avu un rictus care îi strîmbă buzele palide: du-te în p... mă-tii de jidan! Asta îi spuse și cu forța pe care o mai avu scrîșni și din dinți. Ne retra-serăm imediat îngrețoșați și îl luarăm de-acolo și pe bietul folclorist, care se întristă din ziua aceea și deveni tăcut. Nu ne mai cîntă, încetă să mai sufere de soarta frumoaselor cîntece pe care le știa, ceva plumburiu i se așternuse pe chip ca o mască urîtă. Îl încurajarăm: dă-l în mă-sa de stîrpitură, nu-l mai îngriji, lasă-l să moară. Însă el continuă să-i dea să mănînce cu lingura, însă cu o silă pe chip, ași putea zice cu o desnădejde scîrbită, o tristețe întunecată, fără lumină, parcă ar fi gîndit: omul este iremediabil. Parcă ar fi raționat: omul e pierdut și cum și eu sînt om, nici eu n-am scăpare."
"Foarte interesant, zise Clara în tăcerea care se lăsă. Aceste șocuri, presupun, pot fi mai mari decît oricare altele, vreau să spun, cu consecințe foarte adînci în conștiință, dacă cel implicat nu poate, cum am înțeles, trece peste ele... Chiar n-a trecut? Ce s-a mai întîmplat cu
folcloristul?" "Nu mai știu nimic nici de el, nici de cel pe care îl salvase, fiindcă ne-am împrăștiat la canal..." "Sînt anumite lucruri peste care nu poți trece, zise Ion Micu pe gînduri, după cum sînt altele care văzute dinafară par mai rele, dar nu ne ating..."
Tăcui mai departe, apoi îmi ridicai privirea, le spusei să mă scuze, dar trebuia să plec, și mă ridicai. "Victor, zise Ion Micu ridicîndu-se și el (și de astă dată nu mi se mai păru grotescă zbaterea lui de a ieși de la masă), te conduc puțin..." Și mă conduse cîteva sute de metri pe bulevard, vorbindu-mi simplu și cu afecțiunea de odinioară de necesitatea de a ne revedea de-aici înainte regulat... "E necesar, zise, o să-ți explic... Sînt lucruri care se petrec, nu dintre cele mai bune, și care pot fi prevenite... Părerea mea e că putem acționa, dar pentru asta trebuie să le cunoaștem..." "Bine, îi spusei, ca să-l împiedic să fie din ce în ce mai afectuos, cum simțeam, bine, Ioane, am acuma niște treburi, după ce termin cu ele, o să-ți dau un telefon", gîndind că n-o s-o fac curînd, sau poate, cine știe, chiar am s-o fac...


 

XXIII

Deci totul a existat, gîndii continuîndu-mi plimbarea, a existat și Matilda, și mai ales există o fetiță numită Silvia, pe care va trebui s-o părăsesc, să n-o mai văd decît din cînd în cînd, și încă asta va depinde de Matilda, care dacă ea va socoti că "am eșuat" n-o voi mai vedea-o deloc și numele meu nu se va mai pronunța în fața ei. Abandonez! Cum să abandonez?! Dar ce pot face? Da, mi se sugerase o soluție pentru mine: n-ar fi mai bine dacă ași muri? zisese Matilda, adăugînd că mi-ar pune și ea pe piept o floricică. Simții cum tristețea pe care o alungasem în întîlnirea cu Ion Micu revine și cum cedează apoi unui nou sentiment necunoscut mie și pe care nu-l înțelesesem niciodată, dar înțelesei acum că asta trebuie să fie: să nu poți găsi o soluție, să te simți încolțit, să nu poți accepta (sau mai bine zis să fii împins cu o putere inexorabilă să nu poți accepta), să abandonezi (purtam în ființa mea căldura, tandrețea, brațele încolăcite pe gîtul meu ale unei făpturi minunate, Silvia), dar nici să trăiești văzînd chipul urii, silindu-mă să-l îndur în veșnicie și fără scăpare, ca și cînd ași fi fost împins pe poarta pe care scrie lasciati ogni speranza, voi ch'entrate... Starea mea avea un nume: disperare! Mă așezai pe o bancă și îmi luai capul în mîini. Chiar totul e pierdut? mă întrebai. De unde pornisem? Da, îmi aminteam, din ziua cînd acceptasem să lucrez la deratizare, sub imperiul unei adînci căderi, al unui straniu gînd de sfidare, al unei satisfacții asemănătoare celei pe care ți-o dă răzbunarea, al unei certitudini că pedepsești, condamni pe cineva, fiind vizitat de gîndul că toți vor plăti și nu se vor putea spăla de disprețul meu, chiar dacă acum trăiesc ca vitele în pășune și pasc și li se pare că sînt liberi și fericiți... totul se plătește și vina colectivă nu va face mai ușoară suferința individului, care va urma. Iată deci semnificația amorțirii sufletului meu, în care zăcuse speranța că ea, Matilda, va fi alături de mine. Cum să fie dacă eu însumi descoperisem abia acum înțelesul acestei stranii amorțiri?
Mă ridicai și pornii spre casă. Simțeam pentru întîia oară suflul rece al singurătății iremediabile și aveam revelația că eram departe de a semăna, Matilda și cu mine, cu Acojocăriței și muierea lui, la aceia spectacolul pe care și-l dădeau lor înșile și vecinilor era o comedie cu care poate se distrau, în timp ce peste noi, dincolo de cuvintele care se spuneau, oricît de grele, se deschidea tot mai mult, ca în basme, borta vînturilor negre ale nenorocirii. Dacă n-ași fi iubit copilul, totul ar fi fost chiar firesc, nu eram nici primii și nici ultimii care nu se înțelegeau și trebuiau să se despartă. "Văd, îi spusei Matildei, că nu iubești acest copil, nu te gîndești că va suferi, Silvia e un copil deosebit și cel puțin pînă se face mare ar trebui ferit de blestemul părinților." "Blestemul ești tu, care ai dorit încă dinainte de a se fi născut s-o arunci într-o prăpastie", repetă ea această obsesie care în aceste clipe mi se păru înspăimîntătoare. "Blestemul e în capul tău, îi răspunsei, dacă ești în stare, după atîta timp, să-mi atribui sentimente pe care nu le-am avut." "Tocmai de aceea, ca să te uite, trebuie să-ți iei gîndul de la noi. Sper că n-o să-l imiți pe Petrică și să te agăți de mine doi ani. Te avertizez că nu vei reuși." "Ba da! strigai. Nu abandonez nimic " "Divorțul se va termina în două săptămîni, te avertizez. Sînt pregătită, am și vorbit cu cine trebuie!" "Ei, și? Nu există lege care să mă împiedice să-mi văd copilul!" "Ai să vezi că există!"
Mă oprii, mirat de seninătatea cu care, actor și implicarea în același timp în rol, alimentam și urmăream ca spectator această ireală dramă. Ce-i făcuse el acestei femei? mă întrebai din sală, în timp ce pe scenă știam perfect de bine ce-i făcusem. Cuvintele? Da, din ele venise obsesia neverosimilă. Cuvintele, ele loviseră și făcuseră o rană care nu se mai vindeca. Îmi amintii de o istorie cu un leu bolnav și un pădurar. Acesta din urmă îi spusese: "Ei, ce-ai ajuns, prăpăditule? Așa arată regele animalelor? Leul îi spusese: "Ai o secure în mînă! Lovește-mă cu ea după ceafă." Pădurarul îl lovise. După un timp se întîlnesc din nou, leul vindecat. "Pune mîna, îi zise el pădurarului, aici la mine după ceafă.'' Pădurarul puse mîna și dădu de o coajă groasă. "Dă-o jos", zise leul. Pădurarul o dădu jos; "Ai văzut? reluă regele animalelor. Rana pe care mi-ai făcut-o tu cu securea s-a vindecat. Dar rana pe care mi-ai făcut-o cu vorba nu, și nici n-o să se vindece!" Și l-a cruțat pe om, pierzîndu-se în adîncul pădurii. Matilda se simțise lovită în trufia ei ca o leoaică, și cu toate că dorise să uite, nu putuse. Nu avea și superbia leului de a cruța, și vroia să lovească tocmai acum cînd își dăduse seama că sînt slab. Chiar se grăbea (divorțul va dura două săptămîni!), nu cumva să-mi revin și să devin primejdios! Și totuși timp de trei ani mă așteptase. Da, dar puterea unui gînd poate ține în clește sufletul cuiva și o viață întreagă și nu-l slăbește decît în moarte sau odată cu nimicirea celui care i-a prins astfel sufletul. Cuvintele, devenite stranie obsesie: vroia să mă identific cu înțelesul pe care li-l dădea ea, nu era nici o îndoială, înțelesul lor ar fi izbucnit indiferent de ce soartă ași fi avut parte; spiritul ei destructiv s-ar fi pus în mișcare oricum, chiar dacă ași fi urcat pe spirala celei mai strălucite cariere. Da, totul era pierdut, trebuia să plătesc.
A doua zi după prînz mă pomenii cu Tasia în casă, care îmi spuse că Matilda a plecat pentru cîteva zile la București și a rugat-o să aibă grijă de Silvia. "La București?! mă mirai. Ce să caute acolo?" "Nu știu, zise Tasia în timp ce îmbrăca fetița, nu mi-a spus. Și continuă să vîre într-o plasă lucruri de-ale copilului. "Dar ce faci acolo?'' zisei. "Așa mi-a spus Matilda, s-o iau pe Silvia la noi cît lipsește ea." "Nici vorbă, lasă copilul aici, sau crezi că eu și Ana nu sîntem în stare să avem grijă de ea?" "Am crezut că așa v-ați înțeles", zise Tasia mirată. "Cum să ne fi înțeles dacă nici nu mi-a spus că pleacă!"' "Bine, treaba voastră." "Ta-taaa, zise atunci Silvia, ci mergem la plimbare?" "Mergem, dar întîi du-te și te culcă."
Intrai în bibliotecă, închisei ușa și mă așezai la birou cu capul pe brațe. Glasul Silviei mă picnise, cînd spusese ta-taaa, căci astfel îi ieșea ei acest cuvînt din gură, nu scurt, tata, nici inexpresiv, nici alintat, nici rîzgîiat ci ca o mică notă muzicală, pură ca un izvor în care chemarea era cîntată și legănată și învăluită într-o tandrețe celestă. Și parcă ar fi fost pe deplin conștientă de magia cuvîntului-melodie, fiindcă întîi îl lăsa să fie auzit, făcea o pauză și abia apoi spunea ce vroia de la tata. Uneori nu vroia nimic! Nu mai urmau alte cuvinte. Cu neputință de evitat certitudinea că această melodie nu era doar a glasului ei, ci a fragilei ei simțiri, a micului ei suflet, căci mai auzisem copii spunînd mamă și tată, dar nici unul ca ea, și ași fi putut să i-l disting chiar în înaltul cosmos, dintr-o multitudine de alte glasuri ale tuturor copiilor care s-ar urca în vastul univers. Ce ne ține în viață, altceva? Nu facem totul ca această melodie să nu piară de pe pămînt și să rămînă mereu în noi ca o armă supremă împotriva soartei?
Valul trecu, intrai în baie, mă uitai în oglindă, îmi spălai cu apă rece trăsăturile strîmbate și ochii turburi și revenii lîngă Tasia. Dar ea ghici ceva și o lungă tăcere se așternu. Într-un tîrziu zise: "De, Victore! Bine-ar fi să vă împăcați! Zic și eu așa, dar cine poate să știe ce se întîmplă între doi inși cînd rămîn singuri?"
Și se ridică și plecă.


 

XXIV

Iar eu începui să mă plimb încet prin frumosul apartament. Ce-o fi făcînd ea la București? mă întrebai. Și ce fac eu singur pînă se întoarce? Aveam nevoie de ea, să apucăm amîndoi mai departe de otgonul de ură care ne lega si să tragem de el cu toate puterile pînă îl vom rupe. Fiindcă simțeam că altfel n-o pot părăsi, deși ieri mi se păruse că eram liber. Plecînd, rămîneam înlănțuiți, iar ea, cu fetița alături, ar fi jubilat de ura mea neputincioasă, mai liberă decît mine. Iar dincolo de toate acestea ar fi stăruit în mine, devenind obsesie, întrebarea încăpățînată: ce era de fapt în inima acestei femei? Fiindcă nu puteam admite - și întrebarea aceasta mi se punea nealterată, totdeauna cînd rămîneam singur, chiar și ascultînd istorisirile vesele ale lui Vintilă, chiar și cînd, crezînd că uit, mi se întîmpla să rîd în hohote - nici una din cauzele pe care le întrezăream stînd de vorbă cu ea. Era fascinant: într-o zi mi-a spus: "ești pe jumătate mort". Asta mă limpezea, atunci chiar totul devenea simplu și firesc, și viața mea împreună cu ea, imposibilă. Repede însă, chiar a doua zi cînd n-o mai vedeam, certitudinea aceasta se spulbera. De ce? Nu mai înțelegeam cine îi alimenta ura. Eu?! Prin ce? Știam ce înseamnă să nu mai iubești, asta mi se păruse totdeauna simplu și firesc, să-i spui cuiva sau să ți se spună: nu te mai iubesc. În clipa aceea înstrăinarea celuilalt ți se transmitea, cum mi se întîmplase mie atunci, în fața Universității, cu Căprioara. Ce dracu poți să mai faci cu cineva care nu te mai iubește! Ia uite! Se și vede, nu mai e același chip pe care îl știai, care se lumina cînd te vedea, ai cărui ochi străluceau întîlnindu-i pe-ai tăi, a cărui gură avea un contur dulce, un surîs... Nu mai sînt toate acestea. S-a dus! A murit! Ceea ce știai tu îți rămînea în inimă nealterat; ce poți face cînd cineva nu mai e? Melancolia care năvălește asupra ta e blîndă și învăluitoare, puterea ta de a iubi rămîne neatinsă, întrebările care vin ulterior nu au mare putere, chiar dacă afli că ai fost trădat. Ce înseamnă trădarea? E o formă urîtă de a ți se spune că nu mai ești iubit. Ura, desigur, te poate ispiti să te răzbuni, e frumoasă, s-o iubești mai departe, chiar dacă știi că nu va mai fi nimic. Uite însă vine oricum, și acest lucru îl simți cu certitudine și simți chiar o bucurie că ești liber de cineva care, desigur, nu te-a iubit prea tare din moment ce a putut să te părăsească. Mai bine! Adio!... Balayer mes amours, avec, leur tremolo, balayer pour toujours, je repars ă zero! Da, dar ura? Poți cînta la fel de patetic și jubilator: Balayer le haine? Cum?! Încercați! Essayez donc repartir ă zero"'...
Deschisei încet ușa camerei unde dormea Silvia, s-o trezesc și să ieșim. "Ce e cu tine, îi spusei, tu n-ai dormit deloc!" "Ba am dormit, dar nu mult", mărturisi ea, ca să împace și minciuna și adevărul: vrusese să doarmă, dar nu putuse. Mă așezai pe marginea patului și, prefăcîndu-mă că n-o privesc direct, o contemplai în tăcere, cu pleoapele pe jumătate închise. "Ta-taaa!" zise. Era o chemare, de astă dată am simțit că vrea să spună ceva."Da tată!" murmurai. "Ta-taa, reluă, eu cînd te văd că vii la mine și te așezi pe pat, mă uit la tine... și... și nu știu ce să-ți mai spun..." De cîtva timp nu mai dormea pe brînci, se făcuse mai vioaie și abia aștepta să mă întorc acasă și s-o iau la plimbare. Nu era prea voinică, curînd o dureau "piscioalele" (o dureau sau îi plăcea în brațe?), și îi plăcea mai ales, cînd se întîmpla să am și treabă în oraș, să intru în marea librărie din centru, sau să cumpăr ceva din vreun magazin. "Și ce-ai vrea tu să-mi spui și nu mai știi ce?" o întrebai. "Ta-taa, zise, mergem la cișmar? Scînteia gîndirii ei țîșnise cîteva clipe, dar apoi uitase, poate că nici nu știuse că exprimase atît de limpede neputința ei de a da glas la ceea ce simțea cînd mă vedea lîngă patul ei. "Mergem, tată, zisei. Bine că mi-ai adus aminte!" Asta se întîmplase acum cîteva zile, dar nu observasem, că i-ar fi plăcut mica dugheană a "cișmarului". Uite că îi plăcuse și, ca odinioară copilului Creangă, îi plăcea și ei să-l vadă iar pe acest nou Ciorpec" așezat pe scăunelul lui, chel ca și acela, mustăcios și înconjurat de calapoade și de rafturi de încălțăminte dată la reparat. "Sus! o îndemnai. Hai să ne îmbrăcăm!" Se ridică și legănîndu-se ca o rățușcă mi se lăsă în brațe. Avea și ea pijama! Dulapul ei, cu rochițele, șosetele, încălțămintea, toate minuscule, așezate în ordine pe rafturi. Mă lăsai în genunchi s-a ajut, să se îmbrace, îi scosei așa-zișii pantaloni ai pijamalei, din care ea își trase picioarele, sprijinindu-se cu o mînă de umărul meu, apoi o îmbrăcai cu o rochiță albă cu buline albastre care îmi plăcea mie și în care părul ei încă blond se încurcă și i se încurcară și brațele încercînd să nimerească singură mînecile (nimerea pe alături și nu-și corecta mișcarea pînă nu vedea că brațul îi ieșea tot gol prin aer și ni se amestecau la amîndoi mîinile din pricina impulsurilor ei foarte neprecise, dar svîcnite, care o făceau ca nici cînd îi îndreptam eu mîna spre golul mlnecii să nimerească iar anapoda), îi încheiai cataramele de la sandale și crezut că era gata. Nu, că s-o pieptăn! "Unde ți-e pieptenele?!" "Nu știu", zise."Cum nu știi, fată mare și nu știi unde îți sînt obiectele tale de toaletă?" "Ba da, zise și se duse și trase foarte sigură un sertar și luă de-acolo pieptenele. "Păi vezi? Ziceai că nu știi? Ia te rog să nu te răsfeți!" O întorsei cu spatele și începui s-o pieptăn. "Adu-mi o fundă să-ți leg părul!" "Nu, că să-i fac codițe! "E prea complicat, îi spusei, uite ce bine îți stă așa cu părul legat la ceafă, te face și pe tine mai mare."
Îi privii chipul și pentru întîia oară, văzînd-o din profil, văzui profilul meu, dar un profil de vis... Rămăsei tăcut, stăpînit de un sentiment de triumf. Dacă seamănă cu mine întru totul, și în temperamentul ei, va trage spre mine orice s-ar întîmpla, îmi spusei. Am pentru ce trăi și alți copii nu voi mai face! Nu va fi o fată isterică și voi veghea să nu-mi repete eșecurile. Va plăcea și o voi învăța să aștepte și să aleagă, chiar dacă va fi să i se întîmple să fie izolată în adolescența ei, cum mi s-a întîmplat mie. O s-o văd zilnic dimineața, fie și doar cîteva minute, cînd o să înceapă să meargă la școală. Da, voi face parte dintre acei care, despărțiți ca și mine de... "Ta-taaa! La ce te gîndești?" Tresării și mă ridicai. "Mă gîndeam că nu mai ai mult și te duci și tu la școală", îi spusei. "Cît mai am?" ,"Hm! Vreo trei ani!" "Mi-arăți și mie școala?" "Cam devreme, reflectai, mai e pînă atunci!" "Păi ziseși că nu mai e mult!" Izbucnii în rîs! Așa era! Iat-o sesizînd o contradicție! Îi răspunsei că nu mai are mult dacă te gîndești că avusese și ea odată două săptămîni, pe urmă o lună, cînd o botezam, pe urmă... Și tăcui... Pe urmă tatăl ei fusese trimis în minele de plumb...
"Ta-ta, cînd împlinesc eu patru ani?" mă întrebă apoi după ce ieșirăm din casă. "Peste vreo două luni - așa!" "Și ce-mi cumperi?" "Nu-ți cumpăr nimic, îi răspunsei eu supărat, gîndind: ia te uită, de pe acum știe că trebuie să i se cumpere... Îți cumpăr o minge!" îi spusei. "Păi minge am!" "O păpușă mare!" "Păi am și păpușă!... Ta-taaa, ci să-mi cumperi o trotinetă." Surîsei. Cînd punea un ci înaintea cuvintelor era la ea semn de mare tandrețe. "Bine, ci să-ți cumpăr, îi spusei. Dar unde ai văzut tu o trotinetă?" "În parc, la copii!" Ai fi crezut, auzindu-i felul cum rostise "la copii", că îi vedea pe aceștia cu detașare, ca și cînd ea, în orice caz, nu mai era copil.
În mod ciudat, singurătatea mea cu ea se accentua, dar era senină și dulce. Gîndul la maică-sa de asemenea se lumina, brutalitatea răului a cărui apăsare îmi amorțea sufletul se detașa de Matilda. Acest rău nu mi se mai părea o emanație a voinței ei deliberate - de a trăi în el și de a mi-l transmite, ci ceva străin, cu care ea nu putea să lupte. Împreună, mi se părea că se confunda cu natura ei intimă și jubila trăindu-l, așa cum jubilează cei ce iubesc, cu Silvia mi se părea că maică-sa e nefericită și că suferea urîndu-și bărbatul. Asta mă făcea să uit, ca să tresar totdeauna la întoarcere, cînd descopeream că nici vorbă de suferință la Matilda, și nici un caz nefericire. Clipe grele, fiindcă descopeream mereu cum de fiecare dată mi se furișa în inimă, nedorită, speranța unei apropieri. Cu atît mai violentă și mai urîtă era ciocnirea care urma. Luam fetița în brațe și o copleșea cu duioșii insistente și ostentative, o ținea tot timpul pe lîngă ea, o chema în bucătărie... Eu nu mai existam, încerca, adică, s-o facă să uite cu cine a fost la plimbare, să-i arate deci că numai ea, mama ei, o iubea cu adevărat, ceea ce se și întîmpla (cel puțin în aparență), fiindcă greu mai prindeam după aceea privirea copilului și pînă a doua zi nu mai auzeam decît rar mica ei melodie, și atunci doar în șoaptă și numai cînd maică-sa o mai slăbea... O iubea pe maică-sa? Neîndoielnic, și Silvia mă uita cu adevărat în prezența ei, dar eu știam (fiindcă începusem să observ) că atunci cînd o luam la plimbare puternica forță de atracție a Matildei înceta, nu-i pomenea niciodată numele, nu zicea "vreau la mama", sau să dorească, fără s-o spună, să se întoarcă mai repede acasă și s-o vadă, și mica melodie pe care Silvia o ținea pentru mine ascunsă în suflet reînvia. Mă purtam însă cu ea fără efuziune, pentru a nu-i scinda de pe acum fragila ei simțire. Mi se strîngea însă inima și mă întrebam dacă nu se și scindase cînd vedeam, la întoarcere, cum privirea ei atrasă de prezența mamei nu mă mai vedea. Ce se va întîmpla, îmi spuneam, cînd nu voi mai fi zilnic în casă și cînd (nu mai aveam nici o îndoială) Matilda îi va spune fără urmă de ezitare: tatăl tău te-a părăsit? Copilul va afla ce e minciuna fiindcă eu îi voi spune că n-am părăsit-o și n-o voi părăsi niciodată... pusă între tată și mamă, pe cine va crede? Desigur, întîi pe ea, fiindcă avea dovada, da' și eu eram una... Atît de mică, silită să înțeleagă ceea ce nu putea fi încă înțeles!
O dusei de astă dată direct în parc, "la copii", spunîndu-i că pe la "cișmar" o să trecem la întoarcere. Ne așezarăm pe scaune și deschisei o revistă de filozofie pe care o cumpărasem în trecere, de la un chioșc. O simții însă de îndată că se ridică și o văzui îndreptîndu-se spre un băiat care fără s-o cunoască o chema, dar nu-l auzisem rostind vreun cuvînt. Parcul era plin de cărucioare, bunici, părinți tineri, îngrijitoare plictisite că la această oră nici un soldat nu-și făcuse apariția. Se opri la mică distanță de el și se uitară unul la altul, ca și cînd s-ar fi pomenit fiecare în fața unei oglinzi. Un timp tăcură încremeniți, cercetîndu-se fără să înțeleagă nimic, dar el veni apoi mai aproape și îi spuse ceva. Ce anume? Ea îi răspunse și îl părăsi, băiatul se răsuci într-un picior și dispăru. Ce mesaj îi transmisese? Secret mare, Silvia se așeză cuminte lîngă mine și nu zise cîtva timp nimic. Redeschisei revista. Nu era nici un fel de filozofie în ea, articole despre imperialism, care a ajuns în faza sa ultimă, cînd a început să putrezească, despre primul nostru cincinal și altele de acest gen... "Ta-taaa, zise Silvia, în partea ailaltă a parcului au dat drumul la călușei." Aha! Deci ăsta era mesajul! "Bine, tată, mergem", și mă ridicai și lăsai revista pe bancă.
Erau amestecați cu trăsuri cu patru locuri, iar ceva mai încolo scaune sburătoare, învîrtite de un motor vechi care pufăia și trosnea parcă ar fi tăiat lemne. Numai călușeii, ca pe vremuri, erau puși în mișcare de un cal, care alerga și el pe lîngă cei din lemn, dînd foarte des din cap și sfornăind vesel, ca și cînd și-ar fi dat seama că omuleții pe care îi plimba în cerc nu știau ce e un cal adevărat și vroia să le arate. Cînd cursa se opri, o ridicai pe Silvia în brațe și o pusei într-o trăsură. Avui de îndată strania senzație că o s-o pierd cînd o văzui amestecată cu încă alți trei, și calul, punîndu-și capul în piept și făcînd o închipuire de săritură, își reluă cursa, și chipul Silviei începu să treacă pe lîngă mine ca o părere. Gata, nu mai era a mea, intrase și ea în această lume care îți dădea senzația că zbori și te va duce departe într-o călătorie miraculoasă și fără sfîrșit, cînd de fapt ea te întorcea în fiecare clipă înapoi în cerc, mereu înapoi în jurul axei lui, stătea pe loc, deși punea totul în mișcare și în curînd se va opri! Călătoria s-a terminat, gata, jos, e rîndul altora! Credeam că o să strige de bucurie ca alții, dar ea stătea tăcută, atît de mică, desigur nu speriată, dar nici veselă că zbura. Și dacă lanțul trăsurii se rupe? mă pomenii întrebîndu-mă, și dacă nu se ține bine și o să cadă? Și o strigai, dar nu mă auzi, fiindcă văzusem că chiar nu se ținea: "Silvia, apucă-te cu mîna de trăsură!"' Mi se părea că nu se mai termină și că goana calului se întețește, îi auzeam clopoțeii de la gît clinchetind și sforăitul lui de încîntare, căci era bine hrănit, gras, deși cam bătrîn, însă mișcarea îi plăcea și lui. Uneori se prefăcea că vrea să-i muște pe copii și își pleca lungul lui cap într-o parte, prins în inima lui de cal de o ciudată efuziune pentru mogîldețele acelea din jur, care de cînd trăia el nu mai creșteau deloc... Altădată, în timp ce alerga, cînta o goarnă, acum goarna încetase, dar lui îi cînta însă pesemne în urechi de era atît de exuberant... Fără să i se spună ceva, începu să-și înmoaie elanul și apoi se opri singur. Timpul cursei se înscrisese demult în memoria lui și știa, desigur, cînd se termina. Copiii se dădură jos unii încă veseli, alții fără prea mare chef, în timp ce cei ce așteptau, înghesuindu-se de nerăbdare, umplură trăsurile și încălecară călușeii de lemn. "Ți-a plăcut, tată?" o întrebai pe Silvia luînd-o în brațe. "Da!", "Mai vrei o dată?" Avu o ezitare... "Mai tîrziu!" zise, înțelesei că nu se omorîse de plăcere și că doar curiozitatea fusese mare.
În mijlocul parcului era un havuz, aproape un lac, plin de lebede, iar alături, ridicat puțin pe o coastă de deal, un local care servea bere, gustări, cafele, înghețată, prăjituri. Mă așezai cu fiica mea la o masă. "O bere pentru mine, îi cerui chelnerului și... "Și pentru domnișoara o înghețată", mă completă el. "Poate vrei o prăjitură?" o întrebai. Dădu din cap: nu! "Ta-taaa, zise ea, după ce chelnerul se îndepărtă, tu ești răgușit!" Tresării. Și mie mi se păruse cînd dădusem comanda, îmi auzisem glasul, ceva străin, puțin spre bas, o clipă. Tușii. "Și acum mai sînt răgușit?" "Da..." Tușii din nou. "Dar acum?" "La fel..." "Cine știe ce-o fi, zisei, oi fi răcit și eu nu simt... Mănîncă încet înghețata, să nu răcești și tu..."
Îmi aprinsei o țigare cu berea înainte, în timp ce Silvia își sorbea parcă înghețata, făcea elipse mari cu brațele, scotea limba, răsucea lingurița în aer... Bine, gîndii, dacă într-o zi o să mă întrebe unde lucrez, ce-o să-i spun? Într-o zi, cînd O să înceapă să se ducă la școală... Așa mici, copiii încep să se laude cu părinții lor. Tata e doctor, tata e inginer, maistru, mama e arhitectă... Dar tatăl? Tatăl tău ce e ? Ei? Ce e?!... Ar putea Ion Micu, la el în redacție...? "Ta-taaa, la ce te gîndești iar?" "Ascultă, mă înfuriai, ce faci tu cu înghețata aia?" "O mănînc!" "Nu s-ar zice! Ia vino încoace!" Vroiam s-o strîng în brațe, s-o sărut, să-mi lipesc obrazul de al ei, s-o mîngîi... O pusei pe genunchi, înmuiai un șervețel de hîrtie în paharul cu apă, îi ștersei mînuțele și bărbia, îi desfăcui părul care n-avea nimic și îl legai la loc și abia după aceea îi ținui micul ei chip aproape de al meu. "Silvia, fetița, îi spusei, codița, tata te iubește..."
Avea aerul că știe, fiindcă nici o schimbare de expresie nu se produsese pe chipul ei. Pe drum, la întoarcere, ne întîlnirăm cu un cîine și ea vru să se apropie de el. Era un cîine vagabond și o oprii, explicîndu-i că s-ar putea s-o muște din prostie... Se vedea că e un dulău nerod, care nu reușise să se lipească și el de-un stăpîn, pesemne nimeni nu-i găsise vreo calitate și toată lumea îl gonise, și atunci se resemnase să trăiască pe străzi, dar avînd aerul că dacă nu e al nimănui e al tuturor... Era un mister cine îi dădea să mănînce, fiindcă nu era ogîrjit. Ia să vedem, mă oprii și îl chemai. El își îndoi trupul spre o formă de covrig, chiar a îndoială, și lăsă capul în jos parcă spunînd: "Nu e sigur că dacă vin nu-mi dai un picior, așa că mai bine aștept, dacă vrei vino tu la mine, deși nici atunci nu știu dacă sînt ferit de cine știe ce surpriză". Încît, apropiindu-ne de el, se îndepărtă, păstră o distanță și umilit de propria-i lașitate ne așteptă, pentru ca din nou să se retragă. Altfel avea o curbură frumoasă a burții și picioare înalte de ogar, botul lung... L-ași fi luat cu mine dacă ar fi intuit că apăruse pentru el o ocazie să se aciuiască pe lîngă o casă. "Crezi că are cineva timp să-ți descifreze soarta ta de cîine! îi spusei. Ai rasă în tine, dar cine știe ce apucături! Ești, oricum, slab sufletește, ți-ai pierdut încrederea în oameni, o să mori călcat de o mașină, ori or să te prindă cei de la ecarisaj și or să-ți ia pielea, iar din carnea ta să facă cel mai bun clei!"
Intrarăm în marea librărie centrală în care nu răsfoii nici o carte, mă uitam doar pe deasupra, în timp ce Silvia, care nu ajungea nici cu capul pînă la ele, se agățase cu mîinile de marginea mesei, curioasă să vadă ce era acolo sus pe mesele lungi. Ce putea să fie? Cărți, după formă! Îi cumpărai una care promitea ceva bun, Familia Roademult, și de la papetărie niște abțibilduri. Cuvîntul îi plăcu și îl repetă pe drum insistînd să i le arăt. "Ți le arăt acasă, cînd o să le învăț cum să le tai și să le lipești..." Trecurăm apoi pe la "cișmar". Silvia era răpită, nu știu ce-i plăcuse ei aici: ciocanul meșterului, sula pe care o înfigea în talpă, faptul că nu se grăbea după ce intrai la el și abia după ce termina de bătut cuiele de lemn pe care le ținea în gură își ridica privirea și se uita o clipă la tine? Faptul că avea lîngă el un mic aparat de ebonită care se alimenta dintr-o priză ascunsă printre rafturi și cînta în surdină? Îmi dădu pantofii, îi plătii și ieșirăm, dar apoi îmi veni un gînd și revenii."Domnu Suciu, îi spusei, ai putea să-mi faci o curea pentru fetiță?" "Ce fel de curea?" "Una subțire, pentru sărit..." "Așa pentru joacă?" zise cismarul. "Da, cu o buclă la capete, s-o poată ține și s-o întoarcă peste cap." "Da' e prea mică ea pentru jocu-ăsta:', zise cismarul. "Nu sînt mică", zise Silvia. "Bine, fata tatii, conveni cismarul, ia să-ți iau eu măsura. O să-ți fac una așa frumoasă împletită în trei." "Să nu fie prea groasă", observai. "Nu, că am eu grijă, zise cismarul măsurînd-o pe fetiță cu o sfoară. Mîine e gata!"
Iar acasă ne apucarăm să tăiem abțihilduri. Îi lipii eu primul un iepuraș pe tăblia albă a patului. "Vezi?! îi spusei. E foarte frumos!" Apoi o lăsai să văd ce face cu foarfecă. "Acuma să pui alături de el un ursuleț." Dar îl strică, îi tăie capul. Forfecuța n-o asculta. Migălirăm însă amîndoi vreme îndelungată pînă ce în dormitor începu să se lase întunericul."Ta-taaa, zise ea deodată, văzîndu-mă absorbit cu micile figuri. Nu trebuie să terminăm toate accibidlurile într-o singură zi!" Eu sării. O luai în brațe și de astă dată începui s-o sărut fără nici o reținere. "Așa este! îi șoptii, nu trebuie totul consumat într-o singură zi! Nici măcar într-o singură viață! gîndii. Și ce dacă o viață nu se împlinește? Se va împlini alta, după tine."
Și gîndul îmi zbură în clipa aceea la uitatele mele caiete. În întuneric stăteau în beciul bunicului, dar și mai în întuneric stăteau parcă în amintirea mea. Le voi mai scoate vreodată de-acolo? mă întrebai. Vor mai reînvia retezatele mele elanuri? Dar gîndul, țintuit parcă, nu zbură și inima nu mi se încălzi.



<Pagina anterioara                                                                                                                                                       Pagina urmatoare>