Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

PARTEA A CINCEA

Înainte de a fi trimis în Baia-Sprie am stat cîteva luni într-o închisoare unde toată lumea de deţinuţi mi s-a părut născută dintr-un coşmar al comicului. Ce este un individ care a fost odinioară o fiinţă a cărei simplă semnătură putea determina fericirea sau nenorocirea altora? O epavă fără dinţi, cu pungi la ochi, hămesit după un castron cu ceva murdar în el, dar care îl făcea hulpav, cum poate nu fusese el niciodată la recepţiile cu icre negre şi cine ştie ce rarităţi, păstrugă, cegă, peşti, nisetri... Mulţi dintre ei au scăpat şi redevenind liberi au putut să se dedice cu strălucire profesiunilor lor iniţiale, de ingineri, chimişti, medici sau matematicieni. Numai foamea şi pierderea libertăţii pot degrada o fiinţă umană. Foşti miniştri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici ai altor vremuri, corpul lor semăna acum cu un sac de cartofi... Fuseseră smulşi din familiile lor unde ar fi putut duce o viaţă demnă, oferindu-şi serviciile noii societăţi, căci Marx nu scrie nicăieri că trebuiesc urmăriţi oamenii, ci desfiinţat doar sistemul, regimul capitalist... Ba chiar el scrie undeva că fostul proprietar de uzină are dreptul la o despăgubire, fiindcă nu e vinovat el ca individ, că a acţionat în unicul cadru al unui sistem de producţie considerat atîtea secole drept natural: era un produs istoric al dezvoltării, şi nu al unei conspiraţii individuale împotriva poporului, ca să poată fi apoi judecat şi pedepsit. Lenin a fost mai abil, a folosit aceste cadre, de ale căror însuşiri nu se îndoia. Numai la noi scriitori viciaţi de un entuziasm frenetic au putut să adopte ideea că un individ pierzînd privilegiile clasei sale, care fusese odată la putere, îşi pierde şi calităţile sale proprii, pe care de fapt nici nu le-a avut, ba chiar decade biologic. Se vorbea în închisoare de unul mai abil, ale cărui cărţi erau echivoce: aşa căzuţi cum sînt aceşti foşti şi fără puterea de odinioară, scria el, ei sînt superiori proletarilor... Asta după ce mai întîi încercase să le scrie acestor proletari "biografiile", salivînd de pofta de a parveni... Dar "biografiile"' n-au plăcut şi atunci a fugit în Occident "să depună mărturie". Se povestea acolo în închisoare că fusese trimis de Scînteia să scrie un reportaj de la un proces al unor terorişti care se judeca la Timişoara, oraşul său natal. Şi l-a scris, deşi ştia că acelaşi tribunal avea şi pe rol şi jos în beci pe tatăl său, căruia trebuia să-i vie rîndul. Desigur, nevinovat. Coincidenţa nu i-a provocat acestui scriitor vreo dramă corneliană între dragostea sa pentru taică-său şi datoria lui de reporter al Scînteii.
Era acolo generalul Macici, militar celebru în... Dar de ce să mai spun cine mai era dacă ajunseseră toţi nimic? Cine vroia să se poarte ca şi cînd ar mai fi însemnat ceva era luat în derîdere, şi degeaba ascultam şoaptele unui poet care îi cunoştea pe toţi, rangurile, meritele, mărimile mi se învălmăşeau în minte şi nu reuşeam să le reţin numele, mai ales că n-am stat mult printre ei. "Tinere, se apropia de mine cîte unul umil, n-ai cumva o ţigare?" "Păi de unde, dom' general?!" îi spuneam cu regret, dar pe urmă îl căutam pe poet, care se întîmpla să mai facă rost, îi ceream una şi mă duceam la general sau ministru ce fusese, şi i-o dădeam. Tresărea, uitase că îmi ceruse, o primea cu mîini care nu erau tremurînde, dar nici liniştite, o aprindea şi îmi spunea: "Îţi mulţumesc, generosul meu tînăr, dar ce cauţi tu aici, băiat în floarea vîrstei? Ce-ai făcut?'' Nu spuneam unul din cele patru adevăruri posibile, ci unul inventat, cel mai simplu şi mai comod: "Cocoşei, dom' general!" "A! Cocoşei! O să-ţi dea drumul să mai declari alţii, aşa că fii atent..." "Da, dom' general, cunosc trucul, dar nu mai am alţii." "Da, dar o să faci tu rost de alţii, or să te prindă iar şi... Aurul e ochiul dracului. Nu rezişti cînd îi vezi culoarea aia frumoasă, parcă îţi spune: Ascunde-mă, nu fi prost, n-o să afle nimeni!" "Aşa e, dom' general, auri sacra fames." "Pe unul l-a prins că mai avea, în felul următor. Cît aţi spus că aţi predat? Douăzeci de cocoşei. Îi predase de bunăvoie, atunci în 47, imediat după stabilizare, cînd, dacă îi predai, nu-ţi făceau nimic. Nu vă supăraţi, i s-a spus, am numărat de două ori, lipseşte un cocoşel, sînt numai nouăsprezece, mergeţi dumneavoastră acasă, căutaţi-l, o fi căzut pe jos, şi aduceţi-l. Ăla s-a dus şi s-a întors cu cocoşelul şi atunci funcţionarul, un poliţist, a rînjit. Nu lipseşte nici un cocoşel, înseamnă că mai aveţi. Şi l-a arestat, i-a făcut percheziţie şi a mai găsit... La zdup cu el!" "Aţi ascuns şi dumneavoastră?" "Nu, o rudă de-a mea!" "Şi a prins-o?" "Cum să n-o prindă??!" "Şi de ce sînteţi aici?" "Mai sînt şi alte delicte, de pildă omisiunea de denunţ... Evident, era adevărul pe care îl spunea el... "Şi cît v-au dat, dom' general?" "Opt ani!" Nu era de mirare. Se începea de la trei pînă spre zece, şaisprezece...
Poetul, un ins înalt ca o prăjină, semănînd cu o barză, bucureştean, avea parcă tot timpul un surîs sarcastic pe buze, dar un sarcasm bonom sau mai bine zis boem, ca şi cînd nu putea uita cafenelele şi viaţa literară din care fusese smuls fiindcă fusese prieten cu doi critici ţărănişti care îl cultivau. "Aiurea! îmi spuse el, ei sînt liberi şi pe mine m-au închis. Fiindcă eu, ca un prost, am preluat bancurile lor; le-am spus şi altora şi m-au înhăţat. Marele Ion Barbu i-a înfipt bine în furculiţă şi eu nu l-am luat în seamă. Covrigarii de la Găeşti! Da, sînt nişte covrigari! Dar ce importanţă mai are, eu tot mă curăţ, sînt atacat. Dacă aşi ieşi imediat, aşi scăpa, a apărut penicilina şi un medicament numit Pas, care vindecă, dar nu ca să mi se facă penicilină şi să mi se dea Pas sînt eu aici ! Ce căcat . O să mor şi o să mi se vadă, întins în celulă, un nas ca o trompă, o să vă uitaţi toţi la nasul meu şi o să rîdeţi!" Bineînţeles că nu-l credeam, foarte rapid mi se impusese cinismul de care am pomenit, să nu crezi ce ţi se spune şi să nu te miri dacă ceea ce ţi se spune se adevereşte într-o zi că n-a fost minciună sau prefăcătorie.
Toată ziua făceam papuci (papuci care îl treziseră şi pe împăratul Chinei la o nouă conştiinţă), pînă într-o zi, cînd se formă o nouă echipă în care intrai şi eu şi ne pomenirăm cu un civil cu un instrument în mînă şi cu un maldăr de nuiele alături. "Domnilor, începu el, cu ajutorul acestui instrument ingenios, numit cosor, o să învăţăm împreună să facem lucruri foarte utile oamenilor, ţăranilor în special, dar şi altor categorii, şi anume: coşuri! Ce este un coş? Este un obiect de nuiele, cu o capacitate anumită de încărcare, de pildă, coşuri pentru porumb, cu care se încarcă o căruţă direct de pe ogor şi a cărui capacitate, în porumb brut, coincide, după curăţare, cu un dublu-decalitru. În ingeniozitatea sa, fără să măsoare cu nimic, ţăranul îşi împleteşte un coş care îi permite să-şi evalueze fără alte măsurători recolta sa de porumb pe un pogon, adică număra cîte coşuri a adus acasă şi ştie cîte duble a făcut, calcul care îi permite să-şi dea seama cît poate să vîndă pe piaţă şi cît să-i rămînă pentru hrana sa zilnică, pentru însămînţat şi pentru orătăniile pe care le are el în curtea sa..."
Gîtul miniştrilor, matematicienilor, inginerilor se întinse la auzul acestui început de prelegere, asemeni şcolarilor cuminţi care încă nu înţeleg ceea ce li se spune dar al căror instinct îi ţine în bancă holbaţi, să se străduiască şi să înveţe totuşi. "Pentru aceasta, continuă individul, cineva s-a gîndit să vină în ajutorul ţăranilor şi a inventat acest instrument mai ingenios decît bricegele lor. Astfel a apărut cosorul zis al lui Moceanu, fiindcă aşa îl chema pe inventator. El e compus din două părţi, partea lemnoasă (şi ne-o arătă) şi partea fieroasă! Deci, să recapitulăm pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se compune..." "...din două părţi", se auziră deodată vocile ascultătorilor. Încîntat şi surprins, individul surîse în sine. "Partea lemn..." zise el... "...oasă", îl completă auditoriul... şi partea fier..." "...oasă", se ridicară vocile noastre. "Domnilor, exclamă individul (şi îşi propti o clipă bărbia în piept de satisfacţie), e o adevărată plăcere să ai de-a face cu intelectuali."
Apoi trecu la demonstraţia practică, folosirea acelui cosor la împletirea unui coş. E îndoielnic că împăratul Chinei a avut de-a face cu un mai ingenios maistru care să-i desvăluie mai repede secretul producerii revelaţiei unei noi conştiinţe, fiindcă, după cîte am înţeles eu, drumul lui a fost lung... Ai noştri au avut revelaţia în chiar cursul prelegerii teoretice, dar şi în trecerea la practică. Totuşi, maistrul a privit cu neîncredere fenomenul şi a doua zi s-a înfiinţat din nou. "Să-mi spună cineva, a început el, cine a inventat cosorul lui Moceanu". "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu," a răspuns imediat în cor echipa noastră. "El se compune din două părţi, a reluat individul. Partea..." "...lemn-oasă", am silabisit noi... "Şi partea..." "fie-roasă", am cîntat mai departe. "Domnilor, constat cu bucurie că intelectualul de-aia poartă această denumire, că te scuteşte de explicaţii inutile..."
Bizar personaj! Îşi bătea cumva joc de noi, fiind stupid el însuşi? Cred că era mai degrabă în întregime stupid, fără să-i lipsească o vagă, dar tot tîmpă maliţie. Nu o dată, după ce am redevenit liber, citindu-i, de pildă, pe Samuel Butler sau pe Heidegger, auzeam foarte distinct o voce interioară care mă făcea să întrerup lectura: "Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu!" Da, îmi spuneam, de ce să-i dai unei maimuţe un sonet de Shakespeare să-l bată la maşină ca să demonstrezi că îl va bate la infinit? Să-i dăm mai degrabă această clară şi indiscutabilă axiomă: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. Maimuţa nu va reuşi...
Nu păstrez astfel de amintiri din minele de la Baia-Sprie, unde am fost trimis cu poetul, care a murit acolo... Se perpelea în dormitorul comun şi cerea mereu ţigări, din care sugea disperat ca dintr-o ultimă plăcere pe care i-o mai putea oferi viata. Dar surîdea mereu sarcastic şi ne spunea, rînjind, că o să crăpăm cu toţii, fiindcă în urma lui n-o să mai rămînă nimic. O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sîngele unui popor care curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor. Sudoarea, deocamdată, era tot ceea ce vedeam cum curge din pieptul lui scofîlcit... îl ştergeam, îl întorceam pe o parte şi pe alta, în timp ce el ţinea ţigarea în gură şi ne înjura. Eram toţi doboriţi de munca dură din mine ca să mai tresărim la spusele lui. Într-o seară totuşi ne uimi, ai fi zis că ne păcălea, se ridicase în capul oaselor şi arăta odihnit şi plin de vervă. "Nici măcar nu puteţi să-mi daţi un pahar de vin? Atunci căraţi-vă! Ce aşteptaţi voi de la viaţă, de vă încăpăţînaţi atîta să n-o pierdeţi? Ei, ce mare brînză aţi face dacă v-ar da drumul? Viermi ai pămîntului, şi tu, patrie, nu vei avea oasele mele, fiindcă eu am asta la mine (şi ne arătă o fiolă, pe care o agită în aer), o înghit, mă dizolv în cosmos şi de-acolo scuip pe voi..." Cu plumb în picioare, istoviţi, îl părăsirăm şi ne prăbuşirăm în paturile noastre reci şi murdare. "Petrini, îl auzii, hei, Petrini!... Am un mesaj pe care vreau să ţi-l încredinţez, pentru iubita mea", îmi spuse cînd revenii şi mă aşezai alături. Şi îmi dădu o adresă, pe care n-o ascultai... Memorează răcni el:

"Iubito, mă gîndesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord
Şi se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord!"

îl avu, acel atac de cord, precedat de un val de sînge care- îi ţîşni pe gură şi care nici măcar nu mă înspăimîntă. Ceilalţi adormiseră. Ieşii afară şi anunţai gardianul că unul din noi a murit. "Bine, zise el, du-te şi te culcă, acum e tîrziu, o să-l luăm mîine dimineaţă." Şi îşi plecă fruntea şi se îndepărtă astfel cu pistolul la şold...

Mă întorsei acasă după o absenţă de trei ani şi trei luni, căci cele trei de prevenţie nu mi se scăzuseră, şi spre bucuria mea o găsii pe Matilda tot în casa ei, nu păţise în acest sens nimic. Avea musafiri cînd sosii, pipernicitul şi fatala Tamara.
"Victor", strigă ea cînd mă văzu în prag, plimbîndu-şi întîi privirea asupra chipului meu, ca şi cînd nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Sufletul însă îmi era inert, ascuns şi tăcut, încît mă ferii de această privire, mă uitai într-o parte, închisei uşa pe care o băteau rafalele viscolului şi uitai că sosisem acasă, deşi sosisem aievea şi într-o fracţiune de secundă văzusem ochii ei încărcaţi de iubirea de altădată. Dar Matilda nu mă luă în seamă, mă îmbrăţişa, îşi vîrî chipul între obrazul şi gîtul meu şi rămase astfel ca o statuie care mă strîngea să mă sufoce: "Victor... Victoraş, şoptea. Iubitul meu... Ai scăpat?" "Da, îi răspunsei, am scăpat." "De tot?" "Da, de tot!" Vrusei să urc scările, să intru în casă, dar ea mă împiedică agăţîndu-se de mine, îmi aţinu calea, mă înlănţui din nou şi începu să mă sărute. Îi pusei mîna pe gură, îmi sărută palma... Apoi se desprinse, mi-o luă repede înainte şi strigă: "Artimon, Tamara, a venit Victor! Victor, a venit Victor!" şi îmi deschise larg uşile înainte.
Intrai călcînd rar, clătinîndu-mă de oboseală, dar şi de nepăsare. Da, vedeam, mă aşteptase, dar eu nu mă gîndisem la ea, încercasem de cîteva ori, dar gîndul nu putuse ajunge prea departe în adîncul sufletului, unde tot ceea ce trăisem mai înainte se ascunsese. Deplasarea gîndirii şi amintirilor mele fusese aproape totală, ca să pot să trăiesc mai departe, să rîd, să gîndesc la ceea ce vedeam, să pot să mănînc, să mă culc şi să dorm. Erau şi inşi care nu putuseră face acest lucru şi se stingeau ca o lumînare în a cărei flacără, odată ajunşi acolo, nu ştiuseră să sufle, sau nu mai avuseseră în ei forţa vitală de a se adapta schimbării. Eu mă pregătisem atît de bine încît, dacă la expirarea termenului, în loc să mi se dea drumul, mi s-ar fi spus că mi-a sosit o nouă condamnare (şi acest lucru nu era absurd, li se întîmplase unora), n-aşi fi fost nici prea surprins, nici prea disperat... Tot astfel, părăsind închisoarea, nu avui decît în primele clipe o bătaie, e drept, violentă de inimă, dar apoi o nelinişte stranie mi se insinua în suflet şi redevenii sumbru. Ce-o să se întîmple acum cu mine? mă întrebai. O să fiu reprimit la facultate? Şi dacă nu, ce-o să fac? Dar cu Matilda cum o să trăiesc? Şi sosi imediat, în amintire, cu o prospeţime extraordinară, scena din după-amiaza aceea a botezului, cînd trăisem profund şi iremediabil despărţirea de ea, din clipa cînd vasul proiectil îmi zburase pe lîngă tîmplă, şi apoi timp de un ceas sub avalanşa defulării spectaculoase a unui sentiment al ei de violenţă şi de înstrăinare totală... A te mai gîndi la cea mai mică urmă de iubire ar fi fost o prostie şi o orbire: n-ajunge că iubeşti tu, iubeşte, aici e totul, căci ea înţelegea să rămînă activă în viaţa cu tine, pînă cînd... Ei, pînă cînd? Pînă cînd n-o s-o mai iubeşti nici tu! Şi pe urmă? Pe urmă vom mai vedea... Ei bine, aveam de gînd să parcurg întreagă această etapă, la sfîrşitul căreia nu mă aştepta nimic bun? Il faut couper net, îi spusesem eu Matildei, care ezita să rupă cu Petrică. Ei bine, ce-aveam să fac? Voi urma ceea ce o sfătuisem pe ea, acest il faut couper net?
Or, toate acestea nu scoseseră capul în închisoare, se retrăseseră în adînc din clipa cînd fusesem arestat, pînă în clipa cînd văzusem iar cerul şi paşii mei ezitanţi simţiseră sub tălpi pămîntul liber... Liber, preferai pînă în pragul casei şi chiar şi după ce intrai în ea, starea de spirit din închisoare, cînd toate aceste întrebări dilematice nu mi se puneau. Luam cunoştinţă în mod lucid de această amorţire a sufletului şi nu vroiam s-o alung... "Vreau să văd fetiţa, spusei, ignorîndu-l şi pe pipernicit şi pe Tamara lui, care se uitau la mine cu acea umbră în privire pe care o aşterne timpul şi care ne face să uităm orice jignire sau resentiment: se uitau la mine cu o prietenie afectuoasă de rude. Vreau să văd fetiţa", repetai după ce dădui absent mîna cu el. Amintirea fetiţei fusese singura care îmi însoţea, ca o luminiţă, clipele de dinainte de a cădea într-un somn de plumb. Totdeauna. Nimeni altcineva. Nici mama, căci gîndul la ea mi-ar fi stîrnit durere. Cu fetiţa trăiam în gînd şi în timpul istovitoarei munci subterane, dar o feream, nu era un gînd total, ci doar un gînd că aveam un gînd, şi anume, că înainte de a adormi se va aprinde sub pleoapele mele o luminiţă, căreia îi surîdeam: "...cîte luni ai tu acum".? cinci...? şapte...? zece...? paisprezece...? Un an, trei... Şi cu cine semeni? Cu tata...? Cu mama...? Cu amîndoi...? Cu vreun bunic...? Din partea cui...?
"Scoate-ţi paltonul şi căciula, zise Matilda, se poate speria." Cum să scot paltonul? Sub el costumul meu era rupt, cîrpit şi murdar. Pipernicitul şi Tamara înţeleseră şi se grăbiră să plece. Mă desbrăcai şi vrusei să intru în dormitorul copilului. "Eşti nebărbierit şi nu ai o figură prea blîndă, zise Matilda. Bărbiereşte-te, fă o baie... ai timp s-o vezi... ustensilele tale au rămas acolo aşa cum le-ai lăsat..." "Nu, zisei, las-o să se sperie, vreau s-o văd..." Şi intrai în dormitorul ei călcînd greu cu bocancii mei scorojiţi de ani, numai a bocanci nu mai arătau. Mă întîmpină o tăcere ferită, de sanctuar. Matilda aprinse totuşi hotărîtă lumina. O văzui pe fetiţă în patul ei, cu fundul în sus, pe brînci, într-o poziţie chinuită, dar cu chipul senin, vîrît în pernă. Dormea. "De ce stă aşa?" şoptii. "Nu ştiu! zise Matilda. Degeaba o întorc eu şi o pun să doarmă întinsă, o găsesc cum o vezi."
Mă aplecai şi o luai în braţe aşa cum era, ea deschise ochii, şi în prima clipă simţii corpul ei micuţ într-o svîrcolire de retragere, dar apoi se uită la mine fără să clipească, în expectativă. "Silvia, e tata", şopti Matilda, şi atunci copilul se încredinţa glasului cunoscut, îşi deturna privirea şi îngînă interogativ: "Tata?! Tata?" "Tata, mamă, a venit acasă să se joace cu tine... Sărută-l pe tata..." Fetiţa se relaxă, corpul ei micuţ se făcu moale, se aplecă, dar n-o lăsai să mă sărute, o sărutai eu, cu grijă să n-o sperii, o mîngîiai pe părul ei blond, îi sărutai mînuţele. Era ameţitor cum mă privea, se uita în lături, într-o parte, apoi în cealaltă, apoi iar la mine, calmă, puţin uimită, cu o ezitare a mişcării de întoarcere a gîtului ca şi cînd între timp i-ar fi mers mintea, s-ar fi gîndit, fără gesturi necontrolate, fără grimase de dorinţe de copil care nu poate sta locului mai mult de cîteva clipe, cum erau alţii. Căldura dulce a corpului ce mi se transmise şi mă turbură şi o pace adîncă se lăsă asupra mea, o încordare ascunsă se despleti în mine, neliniştea, privind această minune care nu sperasem să arate astfel, mă părăsi. "Fetiţa asta nu e proastă", murmurai răguşit de o emoţie copleşitoare, nemaiştiind ce spun, căci nu ăsta era gîndul meu din acea clipă, ci un altul, pe care nu vroiam să-l exprim, de recunoştinţă pentru cea care o făcuse şi o învăţase în lipsa mea să spună tată, pentru Matilda... "E frumoasă, murmurai mai departe, e atît de frumoasă... Şi e blondă..." "N-o să rămînă aşa, zise Matilda, dar s-ar putea să rămînă..." "Dar cu cine seamănă, fiindcă nu seamănă nici cu tine, nici cu mine.""Nu ştiu, zise Matilda, încă nu se ştie, cu toate că unii copii se desvăluiesc din primele săptămîni... Uneori seamănă cu tine... S-ar putea să fie cine ştie ce străbunici... Sau poate o fiinţă cu totul nouă, sau cu prea puţin în ea din ce-a fost înainte..." Privirea fetiţei deveni intensă. "Barba!" zise ea uimită, dar ca pentru sine. "Da, mamă, barba, zise Matilda. Tata are barbă, dar o să şi-o radă, să nu te zgîrie..."
Şi mi-o luă din braţe, şi o puse jos, şi îndată micuţa făptură începu să meargă, dar cu o direcţie sigură. Matilda se luă după ea, "Hai, zise, aruncă şi tu zdrenţele alea, fă o baie şi să ne aşezăm la masă. Vezi că avem acum un boyler. Am tras gaze, am scăpat de lemne, avem apă caldă cînd vrem. Am făcut şi eu ceva cît ai lipsit, surîse ea, n-am stat degeaba. Vin îndată să-ţi aduc pijamaua şi halatul..."
Veni să mă întrebe dacă o las să mă spele pe cap. "Trebuie să te tunzi, îmi spuse în timp ce mă săpunea, păduchi ai?" "Probabil!" "Am aruncat tot, şi palton, şi bocanci..." "Rău ai făcut, vroiam să le păstrez ca amintire." "Ba trebuie să uiţi tot... O să-ţi povestesc de ce ai luat trei ani..." "Trebuia să iau mai mult?" "Cel puţin şapte, căci aşa am aflat, pentru nimic se dă trei ani, să aibă ei timp să-ţi răscolească viaţa, şi dacă găsesc ceva, îţi mai dau..." "De caietele mele ai aflat ceva?..." "Sînt ascunse bine. Nu mi-a fost uşor să pun mîna pe ele, ştiam ce conţin şi ai avut noroc că fratele unei colege de-a mea, care ţine foarte mult la mine, e profesor de marxism la Universitatea de partid, şi ea mi-a spus: «Matilda, nu e bine, frate-meu mi-a spus că i s-au dat la referat nişte caiete ale bărbatului tău. Poate să ia ani grei de puşcărie, dacă el face un referat şi spune ce e în ele». «Păi să nu facă», i-am spus cu acestei colege. «Da, zice, dar îi e frică şi lui. Dacă securitatea dă caietele la un contrareferat?» Aşa s-a şi întîmplat, dar am avut toţi noroc, i le-au dat lui Vaintrub... Mi-a telefonat într-o zi că vrea să mă vadă. «Doamnă, zice, nu e bine cu Petrini. Cum a putut să facă imprudenţa să scrie astfel de lucruri şi să le mai ţină şi în casă? Acuma eu ce să fac? Nu pot să mint, fiindcă»..." Şi mi-a repetat exact ceea ce gîndise şi fratele colegei mele: că Securitatea nu se va mulţumi cu un referat şi va cere altul, şi dacă al doilea va face un referat aşa şi pe dincolo... În ce situaţie o să se trezească el, Vaintrub, că a acoperit pe cineva care se făcea vinovat de idealism şi fondator al unei noi religii? «Domnule Vaintrub, i-am spus, mai există un referat, nu vă spun al cui, dar există.» «Şi ce spune în el?» «În concluzie se spune că sînt prelegeri de istoria filozofiei, rezumate de cărţi filozofice materialiste.» «A riscat aşa ceva?» «Da, a riscat!» «Bine, atunci voi risca şi eu. În orice caz, vom fi doi, poate că nu va mai fi un al treilea»... Poate că ar mai fi fost, cine ştie, mai tîrziu, poate că ar fi fost trimise chiar la Bucureşti, dar am intervenit şi eu şi mi le-au trimis acasă, mai spuse Matilda în timp ce mă spăla pe spinare. În orice caz, ori trebuie să le piteşti bine, ori să le arzi..."

"Bine că n-ai păţit nimic cu casa", îi spusei apoi Matildei la masă. "Crezi tu?! zise ea. A treia zi după arestarea ta au venit să mă evacueze. Chiar căpitanul acela care te-a ridicat venise gata pregătit, cu două camioane, unul deja încărcat cu nişte mobile şi altul gol, să le încarce pe-ale mele. Îi spusesem Anei să nu deschidă la nimeni şi dacă totuşi cineva încearcă să spargă uşa, să-mi telefoneze imediat. Aşa s-a şi întîmplat şi am telefonat şi eu lui Mircea, primul-secretar al judeţenei. Ce se întîmplase? începu Matilda să povestească. Mircea e un fost ilegalist, bucureştean, pe care îl auzisem odată cînd venise pe la noi, pe la arhitecţi, salvîndu-l cu o singură frază pe Gociman, care tocmai fusese dat afară de la catedră şi era ameninţat să fie dat afară în general şi din Arhitectură. «Dar Gociman unde e?» m-a întrebat el gata să iasă din birou. Cum, nu ştia? ne-am mirat noi. De unde am înţeles că ministerul îl dăduse afară direct, trecînd peste organele locale, în orice caz el, Mircea, nu fusese informat. Şi a început să ne asculte... Că aşa şi pe dincolo, că a păstrat un minut de reculegere cu studenţii cînd a fost alungat Mihai I... Atunci el a spus ceva extraordinar, ceva foarte popular, foarte simplu şi am izbucnit cu toţii în rîs: «Şi ce dacă? s-a mirat el. Or fi fost prieteni!» Adică Gociman cu Mihai I. Am rămas uluiţi! Aşa era! Gociman lucrase ceva pentru Mihai I, da, da, aşa era, în timpul războiului... Mircea a continuat: «Lui Marx i-a făcut un prieten o figură, mi se pare că Lassale, i-a tipărit Manifestul cu modificări făcute de el, de Lassale, şi Marx s-a luat cu mîinile de cap. Auzi, să-i modifice ăla Manifestul! Şi-i scria lui Engels, mi se pare: Ar trebui să public un articol şi să-l înjur, dar nu pot s-o fac, fiindcă mi-e prieten. Vedeţi, prietenia înseamnă şi ea ceva, uneori mai mult decît o idee. Şi Lenin a avut un prieten care l-a trădat, ceva grav, dar tot nu s-a supărat pe el... Aşa şi Gociman! Să-i spuneţi să vină la mine.» Bineînţeles că la loc la catedră nu l-a mai pus, fiindcă n-a păstrat minutu-ăla de reculegere singur la el acasă, ci le-a făcut semn şi studenţilor să se ridice... în orice caz l-a apărat unde trebuie, să lucreze mai departe. Asta e un om, am gîndit eu despre Mircea, nu ştiu dacă a învăţat el marxismul în toată litera lui, dar uite că i-au rămas în minte şi alte lucruri pe care le şi aplică. Numai să nu-l schimbe, să-l facă mai mic sau mai mare şi să plece de la noi. Nu, am aflat că Gheorghiu-Dej ţine foarte mult la el, de-aia l-a şi trimis aici, fiindcă are tact şi ştie să ţină în echilibru anumite tendinţe contrarii. Nu le rezolvă prin datul afară... Mă duceam la el cu diferite probleme, nu totdeauna la nivelul funcţiei lui, dar... aşa! Şi cu timpul a început şi el să mă primească mai aşa, mai apropiat, şi uneori cerea cafele şi stătea mai mult de vorbă cu mine. Odată m-a chemat el sub pretextul unor chestiuni de construcţii. Cînd am născut mi-a dat un telefon la maternitate, mi-a trimis flori. Să nu fii gelos pe el, e un om în vîrstă, are copii cît noi!... Şi hop! după o lună te arestează pe tine. Chiar a doua zi i-am cerut audienţă. I-am povestit totul, i-am spus că dacă mai e posibil să credem în oameni, atunci eu l-aşi ruga să mă creadă şi pe mine: bărbatul meu e nevinovat! El s-a posomorît: «Trebuie văzut de ce l-au arestat! O fi făcut vreo prostie!» Ce puteam să-i mai spun? «Înţelegi, tovarăşă Matilda? O să mă interesez şi ei o să-mi spună. Şi dacă e nevinovat, şi eu te cred că dumneata crezi, dar totuşi trebuiesc văzute motivele lor, atunci îţi promit eu că n-o să păţească nimic...» «N-o să mă uitaţi?» «Cum o să uit?! O să mă interesez chiar azi, si mîine dă-mi un telefon!» Atunci i-am spus cu casa, despre ameninţările acelui căpitan. Aici s-a luminat: la faţă: «Pe ăsta trebuie să-l prindem» a zis el, şi mi-a spus ce trebuie să fac. «Tovarăşe Mircea, o să vină înarmat cu un ordin de repartiţie, adică legal.» «Să vedem pentru cine, că dacă vine pentru el, a păţit-o, îl trimit la canal. Mai degrabă vine pentru un şef de-al lui, şi atunci n-am ce să-i fac...» «Adică nu e nimic de făcut, pierd casa?» am spus eu desnădăjduită. «Nu, casa n-o pierzi, dar n-am ce să-i fac ăluia, colonelul sau chiar generalul care l-o fi trimis. O să spună că el nu ştie nimic, că a cerut demult o casă şi că i s-a dat. De unde să ştie el că acea casă e ocupată? Cel mult să-l pedepsesc pe cel care a semnat ordinul de repartiţie, dar ce să-i fac şi nenorocitului ăla care a semnat şi el cu spaima în suflet? Au început să-şi facă de cap, am mai auzit şi de alte cazuri, de-aia vreau să-l prind pe ăsta!» L-a prins şi a păţit-o, l-au dat afară, ordinul de repartiţie era pe numele lui. Nu ştiu dacă l-au trimis sau nu la canal, mai spuse Matilda. În orice caz arăta foarte băţos şi indignat cînd omul trimis imediat de Mircea i-a cerut ordinul de repartiţie. Că nu vrea să-l arate şi că numai prin proces poate fi anulat. «Sînt trimis să văd dacă îl aveţi, altfel telefonez imediat chiar la Securitate să vină să vă aresteze pentru ... «Telefonaţi!» a răspuns căpitanul rînjind. «Bine!» a făcut activistul calm şi i-am deschis şi a telefonat, dar nu unde spusese, ci chiar lui Mircea personal. «Vine tovarăşul Mircea», mi-a şoptit el, şi am ieşit afară, dar între timp căpitanul se răzgîndise şi a scos repartiţia. Activistul a băgat-o în buzunar şi a telefonat din nou: nu mai era nevoie să vină primul secretar. Şi în stradă i-a spus ofiţerului: «Vă prezentaţi dumneavoastră la tovarăşul Mircea şi o să vedeţi ce faceţi cu repartiţia». Ăla a dat din umeri: «N-am iscălit-o eu! Aici mi s-a repartizat, aici am venit..." Era cam nedumerit! Cum, bărbatu-său arestat şi o mai apără cineva? Nu-i venea să creadă! Din prudenţă, el şi oamenii lui veniseră în civil. S-au urcat în maşini şi au întins-o."
Matilda arăta foarte încîntată de această ispravă, în timp ce sărise în povestirea ei peste acel "a doua zi" cînd trebuia să afle dacă acest minunat Mircea se interesase de arestarea mea. Înţelesei din această omisiune şi din tăcerea ei care urmă că nu, sau că intrase şi el la îndoieli după ce se informase. Or, cu tocmai în acea "a doua zi" începusem să fiu interogat. Totuşi, o întrebai, ştiind dinainte ce avea să i se răspundă. "De arestarea mea ce ţi-a spus «a doua zi»?", adăugai cu o amorţită ironie... "«Tovarăşă Matilda, mi-a spus (eram la el în birou, el m-a chemat după ce i-am dat telefon), e ceva, că ăştia nu arestează ei un om degeaba, e vorba de o scrisoare suspectă pe care a primit-o soţul dumitale de la un fost membru al Sumanelor negre fugit la Paris.» «Dar n-a primit o astfel de scrisoare!» am protestat eu. «N-a primit-o, dar i-a fost trimisă, înţelegi, nu trebuie să-ţi mai precizez, mi-a spus el părinteşte. L-am chemat imediat la mine pe şeful Securităţii cu dosarul şi ăsta s-a cam codit, că ancheta e în curs, că să-i dau răgaz pînă a doua zi... Nu vreau deocamdată să vorbim de anchetă, i-am spus, vreau să văd dosarul, să-mi dau seama de motivul pentru care a fost arestat. Sper că nu l-aţi arestat fără motiv? Nu, zise. Ei, vreau să văd şi eu motivul! Ştiţi, noi trebuie să colaborăm, dar ei primesc ordine de la Bucureşti şi răspund pentru ceea ce fac numai faţă de Ministerul de Interne. Dar nici dacă raportăm noi că nu-şi fac datoria nu e bine. Mai depinde şi cine raportează. Adevărul e că practic au prea multă putere, ar trebui, după părerea mea, subordonaţi total forurilor de partid. Dar ei spun că şi în partid se strecoară duşmani de clasă. Ei, şi? E treaba noastră, a partidului, să-i demascam, ei ar trebui doar să sesizeze şi hotărîrea în ceea ce priveşte vinovăţia unui membru de partid s-o judecăm noi întîi. Soţul dumitale nu e membru de partid!» «Nu.» «De ce?» «A vrut să fie, am minţit eu imediat, dar tocmai atunci, ştiţi, s-au închis porţile şi au început verificările.» «Aşa este, zice, dar de ce nu l-ai atras mai dinainte?» «Nu-l cunoşteam, abia de curînd ne-am căsătorit.» A dat din cap cu reproş. Nu mă credea că nu te cunoşteam cu mult mai înainte, ba chiar e sigur că ştia totul despre mine, nu se împrietenesc ei cu cineva fără să se informeze. Am roşit. «Din fericire, a continuat el, singura piesă la dosar e doar această scrisoare. Are acolo la sfîrşit o frază curioasă: Aştept ordonanţele dumneavoastră. Ce e cu asta? l-am întrebat pe acest şef. Şi mi-a explicat. Individul, un oarecare Iustin Comănescu, e un fel de terorist din fosta bandă zisă a Sumanelor negre. Şi ce e cu aceste ordonanţe? Asta vrem să aflăm şi noi, mi-a răspuns generalul. Păi trebuie întîi să aflaţi şi pe urmă să-l arestaţi. Bine, am zis eu văzînd că tace (avea aerul să-mi sugereze că în acest sens instrucţiunile primite de el sună altfel). Bine, zic, şi ce spune bănuitul, ce răspuns v-a dat cînd l-aţi interogat? Tovarăşe prim, zice, ei totdeauna neagă. Şi ce-aţi vrea dumneavoastră să facă dacă unul e nevinovat? Înseamnă că am greşit noi? Şi de ce nu? Sînteţi sfinţi? Nu porniţi şi de la premiza că ar putea fi nevinovat? Ba da, doar dacă el neagă nu dă nici o explicaţie, nu-l putem considera nevinovat. Ascultaţi, i-am spus, fraza asta trebuie să aibă o explicaţie. Ce spune bănuitul? Că nu ştie nimic! Recunoaşte că a fost şi mai este şi acum prieten cu teroristul, au fost prieteni buni chiar atunci, în 45, dar că... mai multe nu ştie... a răspuns generalul.»"
În acest punct tresării. Făcui Matildei un semn să se oprească. "Da, spusei cu greaţă, şi secretarul 1-a crezut..." Şi mă ridicai de la masă, intrai în dormitor cu paşi nesiguri şi mă întinsei pe pat. Matilda veni după mine. "Auzi... că mai multe nu ştiu... Am fost interogat imediat, seara... Şi pe urmă dimineaţa... chiar generalul... le-am spus ce era... cu ordonanţele... le-am explicat... N-a vrut să spună adevărul, generalul... înseamnă că s-a temut ca secretarul să nu gîndească la fel ca mine... S-a temut să nu le scap... Şi pe urmă?... Ei, zi-i, şi ce... Dar ce importanţă are?..."
Şi după câteva clipe de intensă luciditate, cînd credeam că o s-o pot asculta pe Matilda ore întregi, mă trezii a doua zi pe la orele şase tot cu ea lîngă mine şi cu o ceaşcă de bulion de pasăre în mînă, zicîndu-mi că trebuie să-l înghit... Ea, îmi spuse, dimineaţa mă lăsase să dorm (cică dormeam fără respiraţie), dar că mi se mişcau ochii în cap (şi imită mişcarea ochilor mei, ceva holbat), se dusese la serviciu, se întorsese, pregătise masa. "Scularea, zise, ajung douăzeci şi patru de ore de somn..." Mă uitai la ea fără s-o văd... Gîndul mi se întoarse înapoi, în mod obscur, spre locul de unde ieşisem, văzusem cu ochii minţii siluete încovoiate asupra vagonetelor, bătrîni deşelaţi opintindu-se să le încarce, întuneric subteran opac, pe care lumina vie a felinarelor de carbid îl împrăştia ici-colo... Oameni liberi, zeităţi ale acelor adîncuri, cu căşti pe cap, îşi înfigeau pistoalele în zidurile de minereu şi strigau ceva, nedesluşit... răcnete de oameni victorioşi, stăpîni unici ... "Da, da, murmurai, libertatea e un triumf uman chiar în adîncuri... sînt adîncuri acceptate... pentru semenii lor... în timp ce noi, tot semeni ai noştri, fără să ne întrebe dacă acceptăm..."
Şi mă svîrcolii în pat, dădui la o parte ceaşca Matildei şi adormii iar. Mă trezii tîrziu noaptea în întuneric. Aprinsei veioza. Ea dormea. Uşa dormitorului era deschisă, ieşii în hol, uşa dormitorului fetiţei era şi ea deschisă, pesemne să audă maică-sa tot ce i s-ar putea întîmpla copilului în timpul nopţii. Intrai în bucătărie, mîncai brînză şi unt, friptură rece, băui două pahare de vin, care mă ameţiră imediat, şi revenii în hol, unde din nou vrui să dorm, dar nu mai aveam somn. Fumai o ţigare în tăcerea deplină a casei. Intrai în bibliotecă. Cărţile îmi defilară prin faţa ochilor de la un raft la altul. Mă aşezai la birou. "Cui mă adresez? mă întrebai. Ce fac studenţii mei?" Făcui un gest de amînare... Ieşii din bibliotecă şi intrai în dormitorul copilului. Nu aprinsei plafoniera, cea din hol lumina de ajuns patul fetiţei. O văzui cum stătea şi, fascinat, mă aplecai peste pătuţul ei. Întoarsă în mod nefiresc, fetiţa mea îşi căutase iarăşi poziţia chinuită în care o găsisem. În genunchi, cu micul ei corp în poziţie de rugăciune absolută şi totală, îşi pusese căpşorul pe pernă şi dormea cum dorm toţi copiii, dar nu întinsă şi pradă somnului cu toată fiinţa ei, ci parcă trudită şi pedepsită să nu aibă parte de odihnă, încă de pe acum... Genunchii îi veneau la gură, fruntea se întîlnea cu ei, spinarea cu fundişorul îi erau parcă în stare de veghe. "Ce e cu tine? am gîndit, ce nu-ţi place ţie, copilul meu. De stai aşa de încordată? Cine te ameninţă pe tine? Prostuţo, nu cumva eşti speriată? Nu cumva asta e poziţia pe care o aveai în burta maică-tii? Nu cumva n-ai vrut să te naşti?" Am luat-o în braţe, am ridicat-o şi am pus-o iar la loc pe minuscula ei saltea şi am învelit-o.
Îi apăsam uşor fragila ei făptură. "Stai cuminte, îi spuneam, dormi aşa cum te-am pus, nu sta pe brînci şi în genunchi. Nu abandona din faşă! Nu te lăsa de pe acum pedepsită..."

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa