Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A PATRA


XIII

Sufrageria noastră era alături de hol, de care era despărțită nu de uși sau de glasvanduri, ci de două arcade pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare somptuozitate și mai ales mult aer în casă. Cele trei odăi ale copilăriei și adolescenței mele erau mai mici luate împreună, decît holul casei Matildei. În sufragerie, un geam cu vitralii care dădea în curte, rămînea veșnic închis. Culorile lui, albastru viu și roșu intens, ingenios combinate, împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, senzație care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se meschinizau, apartamentul devenea un simplu spațiu ale cărui perdele groase de la ferestre îți aminteau de ceva văzut și la alții, în orice caz ceva cu care te obișnuiai repede și nu-ți mai spunea nimic, în afară de confortul de a simți că nu te apasă pereții. Geamul acela însă, culorile lui aveau ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber undeva în realitate și să capteze atîta lumină misterioasă, în plimbările mele prin hol, mă atrăgeau irezistibil, și cînd bătea soarele în ele pe la amiază erau mirifice, mai ales că dincolo de ele, în doi arbori stufoși, ciripeau pasările. Timpul parcă se dilata, cădeam în visare și gîndeam : ia uite, bătrînii meșteri, niște necunoscuți, dar atît de apropiați de mine, au prins aceste minunate culori și le-au lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or mai fi trăind, cine știe ?
Musafirii mei simțiră și ei ceva și auzii exclamații : frumoasă sufragerie... da, da, frumoasă casă... da, plăcută, odihnitoare... Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simți bine... Da, dimpotrivă, eu ași avea senzația, oricum neplăcută, că din camerele goale ar putea să intre peste mine niște fantome... adică nu fantome, dar golul din ele, vidul... Ba da, și un palat, dar mic, fără camere multe și fără etaj, cum e Mon plaisir al lui Petru Cel Mare, de lîngă Leningrad... Ați fost la Leningrad ? Da, într-o delegație, să vedem și noi cum se poate naște fără dureri... Și se poate ? După părerea mea nu se poate decît prin excepție, printr-o gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele noastre mi-au rîs în nas, decît să mă trudesc atîta, urlu și eu cîteva ceasuri și am scăpat... Rîsete... Vocea Matildei, Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai în celălalt capăt, Tamara, tu stai lîngă mine, uite aici, domnul Vaintrub, alături (lîngă fratele ei), domnul Micu, poftiți aici (în stîngă Tamarei), doamnă Clara (lîngă părinții mei), Petea (lîngă Ben Alexandru).
Eu mă trezii în stînga cu bunicii și în dreapta cu urîta nevastă a lui Petea. Ni se servi întîi salată de boeuf, de care nu se atinsese nimeni dintre ai mei, urîta lui Petea și Vaintrub o mîncară toată parcă hămesiți amîndoi, părinții și bunicii mei se uitau în farfurie ca și cînd li s-ar fi pus în față mîncare pentru pisici... „Bunicule", șoptii, dar el ridică demn și discret o mînă și se uită suveran peste toată adunarea, să nu facem adică altfel decît ceilalți... Eu însumi nu mă așteptam să văd în fața mea această eternă salată de boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la care fusesem invitat... înghiții totuși din ea și de ce mi-era frică se și întîmplă : dădui peste o bucată de carne moale, care îmi făcu greață. Nu ezitai și o pusei alături în farfurie. Am observat un lucru curios, ce poftă de mîncare ai acasă și cum e cu această poftă cînd ești invitat : o foame neașteptată te apucă la alții, în timp ce acasă, cu musafirii, totul ți se pare desapetisant. Clara mîncă totul, ca și ceilalți, în afară de Micu, care răscoli salata ca și cînd ar fi căutat ceva în ea și, în fapt, o lăsă așa, fără măcar s-o guste. Apoi Ana și Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el. „Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva ne-vastă-ta ?" îmi șopti totuși bunicul. ,,Nu știu, zisei, cred că nu". Îmi sorbii bulionul, care mi se păru sălciu, și în sfîrșit ni se aduse purcel la cuptor cu piure de cartofi și salată verde. Piureul era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o știam eu, iar cînd gustai din curcan, zadarnic îl mestecai insistent, era ațos, bătrîn, nu se lăsa tăiat de măsele. Totuși musafirii noștri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, repetă purcelul. Se angajase într-o discuție cu marele Vasile despre Hotărârea din iunie 48 a plenarei CC. cu privire la înființarea primelor cincizeci de gospodării agricole colective pe țară. Vorbea cu aceeași pasiune intelectuală ca și despre Platon. ,,După părerea mea, zise el, sînt premature, dacă nu chiar ideea în sine e greșită." ,,Ideea în sine nu e greșită, zise marele Vasile, randamentul în agricultură e strîns legat de o mecanizare a acesteia. Să vă dau un exemplu : toamna trecută a fost cam secetă, pămîntul era tare și țăranii au așteptat o ploaie care n-a venit. Pînă la urmă au arat, dar ce brazdă pot să scoată doi cai sau chiar doi boi ? Grîul a ieșit slab cu spicul mic, producție sub o mie de chile la hectar. Ce-am făcut noi la gospodăria noastră de stat ? A plouat, n-a plouat, am băgat tractoarele adînc și am spart crusta groasă, am semănat normal. Bobul a stat liniștit în pământ și cînd a venit ploaia l-a găsit acolo și a răsărit normal și des. Rezultatul : patru mii de chile la hectar ; același pămînt, aceeași sămînță, aceleași condiții climaterice. O singură deosebire, tractorul ! „E evident că nimeni nu se gîndește, așa cred cel puțin, că țăranul o să-și îndemne boii sa se repeadă cu coarnele în tractor, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizație țărănească și întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, dacă e însoțit de ideea unei agriculturi colectiviste. E obligatorie această idee ?" ,,E obligatorie, strigă Vasile. Tractorul nu poate lucra decît pe întinderi mari." ,,Ei, cît de mari pot fi, într-o țară cu un relief atît de variat ? Asta e valabil pentru Rusia, pentru Statele Unite, pentru Canada, țări cu întinderi uriașe de pămînt, dar la noi, pe lîngă faptul că nu avem astfel de întinderi, cel puțin o treime din teritoriu, e compus din dealuri și munți. În această treime colectivizarea și tractorul n-au ce căuta. Rănim cele două treimi. De ce ar fi absurd să li se vîndă țăranilor tractoare și să-și muncească mai departe pămîntul cu ele ? Cum e în Franța și Olanda ? Olandezul, fără să fie colectivizat, produce cantități considerabile de lapte, brînză și carne, în timp ce e îndoielnic că ar produce mai mult, dimpotrivă, ar intra într-o depresiune și penurie cronică dacă s-ar colectiviza și iată de ce : inițiativa pentru sine cînd trebuie să produci lucruri atît de variate și care cer atîta grijă, cum ar fi verdețurile, legumele, carnea de toate soiurile, toată gama de produse care dacă sînt de calitate ne fac viața atît de plăcută, în etapa actuală a civilizației noastre, inițiativa pentru sine e mai productivă decît inițiativa pentru toți. E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai vorbim că eșecul unei inițiative pentru sine e mic, neînsemnat, în timp ce eșecul tuturor, dispărînd grija individuală pentru vite de pildă, dar și pentru rest, e catastrofal. Legea unirii forțelor, în mod paradoxal, n-ar mai funcționa, fiindcă oamenii răspund la chemare și se unesc doar în fața primejdiilor, inundații (chiar cazul Olandei, care și-a construit cunoscutele diguri în fața mării), foc, secetă generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se întorc în ei înșiși și doresc să trăiască așa cum le place, să se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea unui cîștig care ar fi măsura efortului depus și nu să depună un efort în pagubă, fiindcă, să fim atenți, degeaba ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă alții ar sta și ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă sau mediocră și valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte cuvinte, cel sîrguincios va trebui să cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturos, care prin puturoșenia lui ar lovi în întreaga colectivitate. Cu alte cuvinte, am ieși din domeniul implacabil al necesității, care silește un om liber să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii umane în care această amenințare ar dispărea ; rezultatul : sărăcie generalizată, demoralizarea pentru cei vrednici, care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă căutîndu-și alte rosturi, și bunurile pămîntului vor zăcea neculese pe cîmp... Nu pot să prevăd mai mult consecințele care ar decurge : economie în dezordine, măsuri menite să cîrpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica măsură, aceea de a se recunoaște un eșec și a se reda oamenilor inițiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneți că producția pe care o dă pămîntul ar ajunge cu timpul la fel de sigură și automatizată ca și aceea a unei uzine și că doar un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în agricultură, restul vor fi absorbiți în construcții și în noi uzine... recunosc, ar fi maximum de progres și chestiunea țărănească s-ar închide. Dar pînă atunci cîteva generații vor suferi și cine ne dă dreptul să le facem să sufere, cînd totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?" ,,Deci recunoașteți că ideea e bună, dar aplicarea ei e prematură ?!" zise Vasile. ,,Domnule inginer, răspunse Vaintrub, țin să vă răspund printr-o comparație. Se căsătoresc doi inși, se culcă împreună și bărbatul zice nevestei : hai, naști! Dragă, răspunde femeia, trebuie să treacă nouă luni ! Și bărbatul se înfurie : ce nouă luni ?. Mie să-mi naști acuma, n-am timp să aștept .După cum vedeți și aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretenția ca el să se nască imediat e absurdă. Orice-ai face, copilul tot la nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea agriculturii : ea nu va da roade decît după ce va trece un anumit timp. Atunci ce rost are s-o forțezi ? Procesele sociale se coc și ele urmînd de aproape, după legi specifice, legile biologice, fiindcă sînt implicați în ele oameni vii, cu contradicțiile lor, nu automate pe care le poți programa și ele să-ți dea rezultatul scontat." „Ați trăit la țară. ?" zise Vasile. „Niciodată ! zise Vaintrub. „Fiindcă văd că știți multe despre țărani !'' reflectă marele Vasile... „Țăranul e un om ca oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esența, nu în mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei profesiuni." ,,În fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot sau nu se pot arde etapele ?" „Uneori se pot, reflectă Vaintrub, și poate fi chiar urgent necesar cum e cazul în industrie. Industria noastră ușoară dădea produse suficiente și de calitate înainte de război, dar erau foarte scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce resurse vom finanța o industrie metalurgică și o industrie grea ?"
Marele Vasile, învățat să pălăvrăgească, obosise sub tensiunea la care îl supusese Vaintrub. „Eeeei, făcu el tare, părăsind dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea ? Unde e nepoțica ? Ia s-o vedem și noi, și să bem în cinstea ei un pahar ? Matilda !" „Acuși, zise Matilda și se ridică, trecu pe lîngă mine și îmi șopti : toarnă vin în pahare." Îmi lăsă timp să le umplu pe toate și se întoarse cu copilul în brațe. Ben Alexandru sări de la locul lui și se apropie. Scoase un clopoțel mic din buzunar și sună din el ușor sub ochii fetiței, care avu o zvîcnitură de surpriză și încîntare : rîdea cu gura ei știrbă, în timp ce toată lumea se uita la ea. Apoi Matilda o duse înapoi. Șeful clanului se ridică și începu să cînte : mulți ani trăiască ! Ne luarăm după el și ridicarăm paharele. Numai ai mei nu cîntau, bunicul supărat pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută și bunica supărată, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu) strălucea la această sărbătoare. Totuși, cînd ne oprirăm din cîntat, i se auzi glasul : ,,să vă trăiască, maică, să fiți sănătoși și fericiți și să vă bucurați de ea". Ciocnirăm paharele și băurăm. Matilda se pupă cu rudele ei, eu mă îmbrățișai cu ale mele. „Victor, zise Clara, de la locul ei, să faci și un băiat." Ion Micu.: „Victor, îngerul păzitoriu să vegheze asupra ei !" Mama părea copleșită de o tristețe inexplicabilă, mă îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei și îi șoptii : „Mamă, ce e cu tine ? Te doare ceva ? Spune-mi mamă, suferi de ceva ?" Nu-mi răspunse, dar lacrimi mari se rostogoliră pe chipul ei și făcu un efort să surîdă. „Ce e cu tine, îi șoptii mai departe rîzînd, crezi că sînt fată care s-a măritat fără voia ei ? Crezi că m-a silit tata și îmi plîngi de milă ? Ea mă mîngîie drept orice răspuns, și de astă dată o lăsai și îi sărutai mîna. ,,N-arăți tu, mamă, așa cum te știu eu, repetă ea această idee, cînd veneam la tine acasă și îți făceam mîncare. Erai mai vesel, mai copil." „Păi ce să fac, acum sînt tată, am și eu griji..." „Nu le pune la inimă !" repetă ea iar și această dorință și această temere, că nu-mi feream inima... Matilda veni și își băgă fața între noi (avui o clipă de amețeală, era atît de frumos acest chip pe care îl iubisem atît de tare și care nu mai era al meu, cu toate că vedeam fără să mă înșel că tot ceea ce făcea ea, cel mai mic gest, veselia ei, privirea rece și strălucitoare erau pentru mine). „Ce vorbiți voi aicea ? zise, mamă soacră, n-ai mîncat nimic și nici bunicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am întrebat ce vă place..." „Lasă, mamă, zise mama, am mîncat destul, sîntem și noi bucuroși că aveți un copil, să aveți grijă de el, că un copil...". Și tăcu...
Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mîncasem, dar cum să-i explic că mă îngrijorase rîsul absurd al lui Ion Micu, cînd spusese că acum el înțelegea de ce era nevoie de o a doua reformă a învățămîntului ? Că nu-mi ardea de mîncare și că toate felurile îmi făceau greață ? Ion Micu putea rîde de o neghiobie (și atunci și rîsul lui era cam neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie rîsese ? Iar Matilda îl așezase departe de mine și nu puteam să-l întreb, să-i cer explicații. Îmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui Petea, pe care îmi venea s-o omor.
„Dom' profesor, strigă șeful clanului după ce ne reluarăm locurile, am și eu o întrebare : ce se petrece în învățământul universitar ? Aici la noi, totul e în ordine ? „Aici la noi da, fiindcă sîntem o universitate de mare tradiție, zise Vaintrub, și nu acceptăm să ne abatem de la ea." „Dar... zise Vasile, și pronunță numele marelui poet și filozof, de ce a fost dat afară?" Avea aerul că abia acum aflase această știre. Și deodată toată lumea reacționa, copleșindu-l pe Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt întrebări, ci învinuiri. „Dumneavoastră, care judecați foarte bine în problemele țărănești, zise Matilda cu obișnuitul ei glas triumfător înainte de a triumfa, cum de ați acceptat să fie scos din universitate tocmai un atît de mare om ? Nu zic de ceilalți, care poate erau bătrîni reacționari, foști membri ai unor partide care..." „El n-a fost membru al nici unui partid politic", zise peremptoriu unul din arhitecți..." „Cel mai mare filozof român", zise și celălalt arhitect... Cum Vaintrub nu se grăbea să răspundă... „Ați citit ceva de el ?" zise Ion Micu cu un glas inocent, adresîndu-se celor doi. „N-are importanță, sări Matilda pe care inocența lui Micu n-o înșela. Sigur că toată lumea, cel puțin în facultate, a citit cel puțin poeziile lui, care sînt atît de frumoase... Filozofia e mai grea, eu n-am citit nimic, dar faptul rămîne." „Care fapt ?" zise Micu. ,,Că nimeni n-a sărit să-l apere." „De unde știți ? Ați făcut dumneavoastră vreo anchetă ?" Tot cu inocență, ceea ce o făcu pe Matilda să rîdă : „Domnule Micu, toată lumea știe că n-a reacționat nimeni la darea lui afară." ,,Dumneavoastră ați reacționat cînd marelui arhitect Gociman i s-a dat un picior în josul spinării ?" „Vorbea prea multe ! zise Matilda. Și noi mai vorbim, dar Gociman a venit la cursuri, a doua zi după detronarea lui Mihai I, și a cerut studenților să se ridice în picioare și să păstreze un minut de reculegere. Mă mir că n-a pățit-o ! Dimpotrivă, a fost chemat și i s-a explicat cu răbdare de ce era necesară abolirea monarhiei. Aiurea. Degeaba i s-a vorbit nebunului... Fiindcă e cam nebun..." .,Un nebun care a construit ce e mai frumos în orașul nostru, ași vrea să avem mulți astfel de nebuni", zise Micu. „Construiește și azi, dar contactul lui cu studenții nu mai era tolerabil", zise Matilda. „Cine cunoaște bine are dreptul să judece, dar nu și ceilalți, zise Micu. Sînt de acord cu dumneavoastră în ceea ce îl privește pe Gociman." Matilda rămase descumpănită, dar nu convinsă. „Nu se compară Gociman cu marele filozof, sări atunci roșcatul de Petea, care ăsta, era mai mult decît evident că nu citise nimic. El e o valoare națională, în timp ce ca Gociman mai sînt o sută." ,,Stimată doamnă, zise Ben Alexandru, Gociman e un mare arhitect, care nu numai în orașul nostru a introdus... împreună cu alții, arhitectura modernă. Dar marele filozof era un profesor insuportabil. Nu se înțelegea nimic de la un curs al lui, nu știa să vorbească, nu i se auzea glasul, era, să mă iertați, un bîlbîit, nici din primele rînduri nu pricepeam ce spune. Dar nu pentru asta, totuși, i s-a desființat catedra. Prezența lui în universitate era o chestiune de prestigiu pentru ideea de cultură și nu trebuia să fie scos, dar ei n-a vrut să facă nici o concesie..." ,,Ba da, zise Vaintrub, a făcut sau mai bine zis ar fi putut face, dacă se proceda cu ei cu mai mult tact, de pildă, cum s-a procedat cu Gociman. Dar nici el, doamna trebuie să știe, cred că Petrini i-a povestit, n-a procedat cu mai mult tact." „Nu soțul meu mi-a povestit, ea i-am povestit lui, zise Matilda, da, știu, a deschis cursurile cu aerul că n-a auzit în viața lui de un oarecare Marx.",,Doamnă, rîse Vaintrub, permiteți-mi să vă spun o mică poveste. Unui băiat, un evreu din Amsterdam, i se cere, ca să poată să se căsătorească, de către părinții fetei, să renunțe la religia lui. Băiatul s-a gîndit așa, dacă religia mă împiedică să mă căsătoresc cu fata iubită, atunci nu e bună. Și a renunțat. Nu mai spun că în urma acestui act a fost izgonit de comunitatea sa și blestemat. Acest blestem numai dacă îl citești și ți se face frig, dar să-l mai și auzi fiind în cauză, înconjurat de mai-marii comunității în sinagogă. Totuși băiatul nu s-a speriat și s-a dus și i-a spus fetei și părinților ei : sînt un om liber, putem să ne căsătorim. Dar părinții i-au spus : da, foarte bine, dar acum trebuie să treci la creștinism. Cum o să intre fata noastră cu tine în biserică, dacă tu ești păgîn ? Ascultați, le-a răspuns băiatul, eu n-am renunțat la religia mea ca sa trec la alta. Eu am renunțat la orice fel de religie, fără să încetez prin asta să cred în Dumnezeu. Atunci i s-a răspuns că altfel nu se poate. Și căsătoria n-a mai avut loc. Băiatul s-a retras atunci într-un sat de la marginea orașului, a început să șlefuiască lentile să aibă din ce trăi și a renunțat și la gîndul de a fi fericit cu o fată. A început să scrie și a ajuns unul din cei mai mari filozofi ai lumii. A murit pe la patruzeci și ceva de ani din pricina prafului de la lentile. Ce vreau să spun ? Că noi, comuniștii, n-am renunțat la religie și la ideea de Dumnezeu, ca sa ne facem din Marx un alt Dumnezeu. Ar fi lamentabil ! Marx e pentru noi un simplu filozof ale cărui descoperiri au pentru clasa muncitoare un caracter aproape științific. Lumea pe care o propune el e realizabilă și poate fi o lume mai bună, pentru că demonstrează că imensa majoritate a oamenilor este exploatată azi de clasa burgheză, o minoritate care dispune de forța de muncă a oamenilor și realizează profituri incalculabile. Aceste idei ne ghidează, fiindcă filozofia lui e activă și n-are un caracter abstract sau utopic. Din nefericire se întîmplă că dacă numele lui nu e pronunțat într-un curs de filozofie, faptul capătă un caracter de vină politică, și vinovatul e reprimat. Da, dar, pe de altă parte, nu e prima oară în istorie cînd gîndirea unui om, sau cuceririle lui, de pildă ale unui Napoleon, produc astfel de fanatisme printre oameni. Monarhiile absolute au fost intangibile atîtea secole. Nesupușii erau spînzurați. Poetului nostru i s-a luat catedra. Ar fi lamentabil dacă i se va interzice, ca poet, să publice. Ca filozof e clar că se va întîmpla, fiindcă el nu poate să-și renege ideile. E un idealist. Dar sînt convins că mai tîrziu va reintra firesc în circuitul Culturii, fiindcă idealismul lui nu e agresiv, e strîns legat de viziunea lui de poet, nu servește o cauză politică reacționară."
Vasile ascultase toate acestea puțin absent, el avea altceva de spus. „Fiindcă, zise el, la București situația e mult mai gravă în universitate decît aici. Am un prieten al cărui nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, și-a permis să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat o dată la curs spunînd încă de la ușă : Să vedem azi dacă Ștefan cel Mare a fost chiar mare și dacă Mihai Viteazul a fost chiar viteaz. Și băiatul ăsta s-a ridicat în picioare. Ce dorești ? l-a întrebat profesorul de la catedra," Vreau să vă atrag atenția, a zis băiatul, că românii nu și-au creat false mituri, cel puțin în ceea ce îi privește pe cei doi domnitori, ca să fiți dumneavoastră îndreptățit să încercați să le dărâmați !" Profesorul n-a avut replică, dar în aceeași zi au apărut în facultate doi securiști care l-au arestat pe băiat și sînt trei luni de-atunci și nimeni nu știe ce e cu el. Acest domn i-a zdrobit cariera și cine știe cîți ani o să stea la pușcărie. Dar mai rău, continuă șeful clanului Lemnarilor, cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria națională, deocamdată domnul în cauză pregătește terenul. Ștefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, halal istorie, n-am fost și nu sîntem nimic, mult mai bine ar fi să ne alipim..."
O tăcere de gheață se așternu, pe care o rupse ginecologul : „Eu l-ași împușca !" „Reacția ta e firească ! zise Vaintrub. În condiții de război civil asta ar păți acest domn și poate și tu, Salanțiu, ai păți la fel dacă te-ar prinde tabăra adversă. Sentimentul patriotic e o realitate metafizică, iar absența lui o fatalitate generatoare de nenorociri, fiindcă nu-mi imaginez că acest domn e atît de imbecil ; măcar pe cale rațională ar fi trebuit să-și dea seama că nimeni nu va renunța la miturile țării lui de dragul altei țări. E, probabil, un individ fanatic..." „În ce ar consta fanatismul său, dom' profesor ?"' rupsei și eu tăcerea. „Ne-a dat de înțeles domnul inginer"', zise Vaintrub. „Eu sînt mai realist, zise Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de cisme. N-ar îndrăzni el să acționeze pe cont propriu în astfel de chestiuni. Ideile sînt ale lui I. C." „Și ale Anei Pauker", zise Salanțiu. „Da, ale acestui grup, ai dreptate'", zise Vaintrub.
Micu izbucni în rîsul său sincopat, interminabil, stîrnind nedumerire. „De ce rîdeți ?" zise Matilda. El însă nu-i răspunse, se ridică, se apropie de mine și îmi șopti să-i spun unde e baia. Între timp se strînsese totul de pe masă și Ana aduse farfurii pentru tort și fructe. Nu mîncă nimeni fructe, în afară deVasile, care spuse că dulciurile sărăcesc organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele.) Nu-i imită nimeni, deși merele și mai ales perele bergamote te-ar fi putut face să eziți între ele și tort. „Eu mai vreau o felie", zise Clara. „Și eu, zise și soțul ei. E foarte bun ! Mie nu-mi plac torturile, prăjiturile; sînt numai pîine, ăsta e chiar tort..." „E extraordinar, zise Clara, ce-ați pus ca rețetă..." „Nuci, zahăr, cremă de ciocolată", zise Matilda. „Nucile date prin mașină ?" „Bineînțeles !" Și mie mi se păru atît de bun încît făcui la fel, mai luai o felie. Iar paharul de vin alb acrișor pe care îl băurăm după aceea mă uimi : putea deci fi vinul astfel ? „N-am decît cîțiva araci
din ăsta ! zise Vasile uitîndu-se la mine pentru întîia oară cu o privire în care simții o apropiere de rudenie, o căldură protectoare și afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o să vezi lucrurile altfel", zise el cu un astfel de glas că toată lumea rîse, iar eu înțelesei că fusesem tot timpul observat : nu arătasem prea vesel și acum șeful clanului doar îmi recomanda remediul.
„Tot n-am înțeles de ce-ați rîs", reluă Matilda întrebarea ei după ce Micu reveni de la baie. „Eu rîd cînd e rău, fiindcă o să fie bine și nu rîd deloc cînd e bine pentru că știu că o să fie rău'', zise Micu și spre uluirea mea toată lumea izbucni în hohote, „Sînteți cam sucit ! zise nevasta lui Petea. Ei na ! A vorbit și nea Ion că și el e om ! „Totuși, insistă Matilda, nu înțeleg..." „Dar e foarte clar, interveni soția unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut și privirea plină de vioiciune, semn că urmărise discuția cu atenție. Domnul profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat vor duce la căderea celor care le comit. Și atunci va fi bine. Pînă aici mi se pare logic. Dar nu înțeleg de ce atunci cînd va fi bine n-o să mai rîdă deloc. Nu e obligatoriu să fie iarăși rău." „Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară !" „Ce anume ?" „Înlăuntrul binelui, zise Micu, se prepară răul și vițăvercea, își aduse el aminte de Marius Chicoș Rostogan. E dialectic ! Nu e așa, doctore ?" adăugă el clipind des ca să-și ascundă ironia, dar Salanțiu înțelese că i se adresa lui și răspunse : „Așa este, și eu mă gîndesc cîteodată cînd scot afară un nou-născut : ia uite-l, a ieșit, își începe acum drumul spre moarte, de-aia orăcăie așa de tare, săracu`..." „Nu e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise Vaintrub adresîndu-se lui Ion Micu. Are dreptate doamna, această alternare a binelui cu răul nu se produce fără un proces adesea violent și adesea cu rezultate imprevizibile : după rău să fie și mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea grozav sau de o durată prea lungă. Fără să mai spun că înlăuntrul răului și binelui nu se prepară în mod fatalist contrariul... Uneori în plin bine, vine ca un uragan, și deloc «preparat», ceea ce noi numim rău... apariția pe un cer senin a unei furtuni are cauze primordiale în altă parte, cine știe în ce adîncuri îndepărtate ale proceselor. Astfel a venit Hitler și a găsit nu numai Europa, ci întreaga omenire nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut civilizația de sînge, era s-o pățim..." ,,Ar fi trebuit să urmeze binele", zise marele Vasile. „Aveți dreptate, zise Vaintrub, n-a urmat ! Întreaga omenire a intrat în criză, cu amestec și de bine și de rău, și viitorul, adică sfîrșitul acestei crize, nu e previzibil."
Dar Ion Micu nu mersese atît de departe. înțelegeam că gîndul lui se oprise la I. C. a cărui cădere o prevedea și se bucura și de aceea rîsese. (Nu știu dacă o să mai am timp să revin cronologic și să spun că această speranță a lui n-avea să se realizeze : grupul deviatorilor din conducerea partidului avea să fie lichidat doi ani mai tîrziu, dar I. C. avea să scape trădîndu-i pe ceilalți ; abia prin 57 sau 58 avea să fie și el trimis simplu director într-o tipografie ; încît Ion Micu mai avusese de îndurat, rîsese prea devreme.) Dar de ce rîsese mai înainte cînd Vaintrub dăduse din umeri că nu știe de ce ar fi necesară o a doua reformă a învățămîntului ? După explicația lui de acum ar reieși că... Ei, ce dracu ar reieși ? Ceva bun ? Dimpotrivă, rîsul lui mă neliniștise...
,,Cafeaua o servim în hol și în bibliotecă", zise Matilda și toată lumea se ridică și se împrăștie prin apartament. Ana mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. Îmi arătă cîteva sticle ascunse într-un dulap : „Eu păstrat pentru dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este supărat.,." ,.Bravo, Ana, ia să vedem, e tot din acela ? Matilda, strigai eu vesel deschizînd ușa oficiului. Soția mea tresări ; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însuflețit, îi spunea ceva. Ben Alexandru, îl chemai și pe el și ramaserăm toți trei în oficiu. „Tocmai îmi spunea, zise Matilda, că fetița e foarte reușită..." „Da, îmi pare bine, el se pricepe", zisei cu sticla în mînă. Ana aduse pahare și turnai. Ciocnirăm și eu îl golii pe-al meu dintr-odată. Pusei paharul jos și n-o mai văzui decît pe Matilda. Îi luai capul în palme și mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanți. Și ea îmi înlănțui grumazul și ne sărutarăm, ah, ea îmi răspunse ca altădată și mă desprinsei turburat. Așadar ea știe cum a fost, dar păstrează în ea totul... și acum... adesea... cîteodată... „Să fiți foarte atenți, zise Ben Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu acaparați copilul prin poziția privilegiată pe care o aveți, că îl alăptați și îl îngrijiți... Drămuiți-vă tandrețea, sînteți doi, altfel o să aveți mari necazuri și nici copilului n-o să-i fie bine. Nu acum, bineînțeles, cînd el nu face decît să sugă și să doarmă, dar curînd o să descoperiți cît de șireată o să se facă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi plînsul. Să n-o luați în seamă, altfel... Vă spun, e foarte reușită și o să vă fie foarte ușor s-o creșteți dacă o creșteți împreună. Experiența mea știe multe în acest sens, toate conflictele din familii au la bază această tendință irezistibilă a mamei de a acapara copilul numai pentru ea și care se observă chiar și la mamele așa-zis mai evoluate." Mă uitai la Matilda și văzui în privirea ei ironie și neîncredere. Ea chiar rîse : „Domnule, numai mamele știu ce simte un copil. Teoriile dumneavoastră sînt pe toate drumurile, dar nici o mamă nu le pune în practică." „Din păcate, doamnă. Dar noi știm ce aberații se produc și pe urmă sîntem chemați în fața unei mame devenită neputincioasă și în culmea exasperării." Matilda rîse iarăși, ha, ha, ha, cu simpatie, dar și cu îngăduință suverană. Și intră în bucătărie să se ocupe de cafele. ,,Ben, îi spusei colegului meu, ce zici tu, ce-o să se întîmple cu chestia asta ? cu o nouă reformă a învățămîntului ?" „Tot ce pot să spun, zise el, e că eu voi pleca !" „De ce ?" „Am auzit că psihologia se va suprima din învățămînt. Catedra mea deci, unde sînt asistent, se va desființa.'' ,,Și alte catedre ce soartă vor avea ? N-ai auzit nimic ?" „Atît am auzit. Mă întorc la meseria mea, care mi-e dragă !" „Dar ce fac eu cu filozofia, care mi-e foarte dragă. Logica, pe care am predat-o la școala normală, nu se mai predă. Logica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gîndim logic, ci prin sofisme..." Ben Alexandru se arătă foarte încurcat. „Unul din ele ne guvernează, continuai eu. Cu cît cresc succesele noastre, cu atît lupta de clasă se ascute și mai tare. Îți dai seama de sofism ? E menit să justifice represiunea, dar nu împotriva celor care sînt deja învinși, ci împotriva învingătorilor. Dimpotrivă, conflictul se stinge cînd unul din parteneri a învins. Sau poate n-a învins ? Sau poate nu trebuie să învingă și totuși trebuie ? Tu, care ești partizanul necesității înțelese, spune-mi și mie, ce trebuie să înțeleg ca să devin și eu liber ?" „Că au apărut excesele și că trebuie să fii prudent ca să nu-ți pierzi inutil libertatea fizică. Știi bine că o revoluție îi poate nimici chiar pe toți cei care au fost în fruntea ei, cu atît mai mult pe cei care nu-și păstrează gîndirea logică numai pentru ei înșiși, în clipe cînd logica însăși e abolită." „Ai dreptate, hai să vedem ce zice Ion Micu."
Numai că nu reușii să vorbesc cu el, intrase într-o discuție interminabilă cu Vaintrub, și se arătă vag iritat cînd mă văzu că mă apropii. Parcă ar fi înțeles ce vroiam de la el și se ferea de mine. Clara se lipise de el și părea și ea foarte prinsă de ceea ce spunea Vaintrub. Ce le putea
spune ? Desigur, tot ceva în legătură cu reforma învățămîntului. Or, tocmai asta mă interesa și pe mine.
Fără să știu cum și de ce, pierdusem puterea și trufia gîndului de a pleca de la universitate și de a preda undeva într-o școală primară abecedarul. De fapt știam de ce, avusesem timp să măsor prăpastia, consecințele unui asemenea gest. Eu nu eram Spinoza, să mă retrag într-un sat și să șlefuiesc lentile ! Iubeam o femeie, aveam un copil și nici o fatalitate socială și religioasă nu mă împiedicase să mă căsătoresc. Ce-ar fi zis Matilda ? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar fi putut zice ? Femeia română n-are intuiții mari, dacă bărbatul nu-și desvăluie, fie și prin martori exteriori, viitorul strălucit care îl așteaptă și pentru realizarea căruia ar merita să te sacrifici. Și nici măcar atunci... Nici măcar după ce ai descoperit că o mare idee care te-a călăuzit triumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează neîncrederea, teama de noi sacrificii care i-ar mînca toată viața. Or această viață era a ei, vroia să și-o trăiască fiindcă nimeni n-avea să moară în locul ei. Se povestea despre Gheorghiu-Dej că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci cînd învinsese, cînd luase puterea. Da, spusese ea, azi ești, mîine nu ești, iar te bagă la pușcărie. Am fost cu tine cît ai fost închis, acum ești liber, dar eu nu mai am încredere și m-am săturat. Și n-a vrut în nici un chip să trăiască împreună cu el. Femeie mărginită ? Nicidecum ! Femeie simplă, da, dar cu intuiții fundamentale. După, ani de neliniște, vroia puțină liniște. Acum că el era liber, nu vroia să-i mai împărtășească soarta, nici în bine, nici în rău. Matilda, simțeam, ar fi gîndit la fel, dar fără să-și facă datoria în prima etapă, cea a dificultăților. Astfel, ajunsesem să gîndesc despre ea ce era mai rău, cu atît mai mult forța mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atît. Peste asta se putea trece. Bucuria singurătății în care gîndirea ta rămîne activă și jubilatoare putea să-ți ajungă, rămîneai fiu al soarelui și a tot ce există. Dar fusesem adînc implicat... Survenise bucuria de a apărea în fața studenților, în fața acelor zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere că vor afla secretul gîndirii marilor oameni, floarea de preț a spiritului uman, în a cărei posesie mă aflam și, cine știe dacă nu și eu însumi puteam descifra pe fețele lor adevărurile acestor timpuri ? Cine altul, dacă nu un contemporan, îi putea ghida ? Nici Platon și nici Hegel nu mai erau vii, ca să le vorbească despre timpul existenței lor. Și cînd spuneam : tovarăși studenți ! o tăcere absolută se așternea pînă în ultimele rînduri ale amfiteatrului. Domnii mei ! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidelberg, și cursul său devenise filozofie și spiritul său fusese stimulat de acești tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mă întorceam eu însumi acasă și făceam după notițele mele capitole la cartea despre gnostici, care creștea de la o zi la alta ! Cum să-i părăsesc ? Nu mai vroiam nicidecum. Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (și eram gata să le fac !) numai să pot apărea în fața lor și să comunicăm împreună, chiar micșorînd pînă aproape de stingere lumina opaițului. Dar de ce rîsese Ion Micu ? Ce viziune avusese ?

 

XIV

Nici nu mai eram atent la ceea ce se vorbea. După cafele Vaintrub și Ion Micu se ridicară, se duseră la Matilda, care stătea și tăifăsuia cu Tamara și Tasia, îi sărutară mîna spunînd că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalți, fără să mai dea sau să sărute alte mîini, își luară la revedere și de la mine și se îndreptară spre ușă. Îi condusei, dar nu numai pînă în stradă, ci continuai să-i însoțesc. Vaintrub ghici că aveam ceva de discutat cu Ion Micu, se scuză și o luă grăbit înainte.
„Ioane, începui fără ocoluri, poți să-mi spui și mie : ai zis că înțelegi de ce e necesară o a doua reformă a învătămîntului. Ei, de ce ? Și de ce ai rîs ?" ,,Plec din universitate, zise el, dar nu acum. Aștept belirea lui I.C., ca să intru pe urmă în presa literară și să-i belesc și eu pe toți troglodiții, în frunte cu Amăicălițului. Sper să mi se încredințeze funcția de redactor-șef la Luceafărul literar. De-aia am rîs, fiindcă nici troglodiții din București oploșiți sub pulpana lui I.C. nu vor scăpa. De-aici, din mijlocul Transilvaniei o să trimit spre ei săgeți cu bătaie lungă cît mai otrăvite, să scoată urlete și să se întoarcă prin pădurile de unde au ieșit."
Deci nici lui nu-i pasă, gîndii, ca și Ben Alexandru și Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde să mă întorc ? „Nu mi-ai răspuns la prima întrebare.'" „Reforma învătămîntului, zise el mergînd agale și privind drept înainte, e necesară ca să mai desființeze niște catedre, bașca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte schema de învățămînt după cea sovietică." Era evident că se ferea, nu rîsese de perspectivele căderii Iui I.C. și de ce-o să le facă el după aceea tuturor Amăicăliților care ieșiseră din pădure. Acest gînd îi venise, poate, la masă, dar în biroul meu rîsese de ceea ce îi spunea Vaintrub : a doua reformă a învătămîntului îi stîrnise acel straniu rîs. Dar nu mai insistai... „Și crezi că filozofia va fi atinsă ?" Nu-mi răspunse cîțiva pași. Ai fi zis că se gîndea, dar nu sînt sigur dacă la întrebarea pe care i-o pusesem. „Cred că da, zise. Și cred că și decanul nostru va fi schimbat după ce pică I.C." „Nu înțeleg, ce legătură are Vaintrub cu I.C. ?" ,,N-ai fost atent la discuție. Așa cum e el, foarte bine pregătit, un marxist convins și cu un caracter ferm, e omul lui I.C. El l-a pus acolo. Fără să mai vorbim că se vor găsi destui turnători care să-l demaște (dacă nu l-au și demascat) că nu aplică linia partidului în învățămînt, că e contra colectivizării agriculturii și alte erezii contrarevoluționare." ,,Doar n-o să crezi că o să-l toarne vreunul din musafirii mei ?" ,,De !" zise el, repetînd dubitativul rebrenist. „Adică cine ? Părinții mei, nevastă-mea ?" „Mai erau și alții. Nu zic de ginecolog, dar era o tipa acolo care se uita la noi ca la niște rîme. Vampa aceea flegmatică cu buzele groase și ai fi zis cu ochii adormiți. Ei, prin crăpătura pleoapelor ne studia și, cu urechile la pîndă, auzea tot." Începui să rîd... „Fugi de-aici, altele sînt isprăvile ei, nu să toarne." „Am văzut eu multe din astea, nu mă întreba, că spun. Și nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos un cuvînt, nu-mi inspiră încredere." „Acuma, zisei eu batjocoritor, n-o să mai mergem în vizite de teamă că..." „Poți să mergi oriunde, dar depinde ce vorbești..." „Cum adică, ce să vorbim atunci ? Despre papesa Ioana ? Cred că suferi de spionită..." „Lasă să sufăr eu de spionită și fă tu pe viteazul în saloane, și o să vezi ce e mai deranjant, spionita sau arestuita..." Și rîse. „Dar n-am scos un cuvînt", protestai... „Nu mă refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba de Vaintrub. Sînt sigur că nu numai la voi și-a exprimat el ideile sale antipartinice." „Tu glumești, sau..." „De ! exclamă iarăși. Să dea Marx să n-am dreptate." „Bine, zisei, o să fiu atent. La urma urmei, Vaintrub își redeschide cabinetul, dar ce fac eu dacă mă dau afară..." „Nu cred, zise el, deși nu ești membru de partid, ai origine sănătoasă, taică-tău e muncitor." „Da, dar dacă se desființează catedra mea ?" „Atunci nu mai știu, zise. Parcă ziceai că abecedarul..." „Una e să pleci tu, și alta cînd ești dat afară..." „Vezi ? Ți-am spus atunci, în ziua aia, că nu pleci tu, ești dat afară. Ai făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai știu ce să-ți spun. Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o să-ți pară rău ? Adică ce să-ți pară rău, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, dacă nu pleci s-ar putea totuși să vi se desființeze catedra. Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desființarea unei catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni de ceva, n-ai fi în situația marelui filozof, căruia i s-a desființat catedra numai ca să-l dea pe el afară." ..Bine, Ioane, mai spusei și îmi luai la revedere și mă întorsei spre casă. Dar revenii după cîțiva pași : și totuși nu mi-ai spus de ce e necesară această a doua reformă a învățămîntului? Îți spun eu, zise, ne vedem mîine la braserie..."
,,Are dreptate, gîndii în timp ce făceam drumul înapoi, desființarea unei catedre nu înseamnă un blam pentru cei care țin cursuri la ea, e o măsură generală... Și apoi nu se știe dacă se desființează... Oricum pot preda de pildă istoria la orice liceu, ba chiar și matematicile și geometria, care îmi plăcuseră totdeauna și nu le uitasem, ca și fizica. Sau latina... Da, latina, franceza... Mai degrabă..." Pe urmă îmi amintii că și latina fusese scoasă din învățămînt, iar franceza redusă la o oră pe lună sau ceva în genul ăsta. Oricum, fizica va rămîne... O adîncă tristețe însă îmi spunea, gîndind toate acestea, că niciodată n-o să mai intru într-un amfiteatru și să predau studenților mei pe care începusem sa-i cunosc și să țin la ei. Diferența de vîrstă între noi era mică, dar inocența lor era mai mare. În cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia atunci va fi posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai cărei preoți - și asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică - ar fi savanții. „Bătrînul", cum îi spunea Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor ființe care i-au smuls multe secrete și care astăzi (în posesia mijloacelor de a explora atît atomul, considerat, ultima particulă și ultimul dintre secrete, cît și marele cosmos) pot să-și permită să gîndească nu numai pe plan existențial, ca domnul Sartre, că angajarea mea angajează totul, dar numai pe planul unei conștiințe doar în relații cu o alta, nu și cu cea a unui cîine sau a unui cal, ci pur științific, că sînt angajat la nivel cosmic. Descartes gîndea : Cogito, ergo sum! Dar unde ? Într-un univers determinabil, în care există gîndire, dacă eu gîndesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decît paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi verificate prin măsurări astronautice. Asta ar însemna că dacă există gîndire în univers, trebuie să ne abținem s-o opunem materiei, să nu mai credem în această dualitate, ce presupune o natură scizionată, care ar face de neînvins postulatul : gîndesc în cosmos, pentru că eu gîndesc, postulat de nerespins... Reacția studenților mei a venit ora următoare, cu o grămadă de întrebări și cu priviri ce ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit și materie ? Totul e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? Își creează o aparență, le-am răspuns. Universul în ansamblul său este conștient de sine. Atunci ce este spiritul ? Este conștiința cosmică. Ce este o conștiință ? Și întrucît o nouă gnoză ar putea deveni religie ? Orice religie, le-am răspuns, își propune o mîntuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la descoperirile științifice, ar elibera omul de teama, de neliniștea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrînit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimîntătoare în fața unui univers de catran, care pare absurd, înțelegînd că universul sîntem noi înșine, putem, prin inteligență, înțelege că nu murim niciodată. Gîndind cosmic, ne salvam chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar și eternitatea lui ni s-ar transmite, deși știm că într-o zi vom muri totuși... Apoi am întrerupt întrebările, spunîndu-le că vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. Îmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări stimulatoare ? Nici unul dintre ei nu se gîndea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoștință de sine și care lasă în întuneric și fără răspuns întrebarea ce este atunci materia ? Ceva mort ? O simplă combinație de molecule, de atomi și electroni ? Și nici unul dintre ei nu s-a găsit să divulge cuiva .."erezia" mea, cum avea să se întîmple mai tîrziu, cînd prin selecție, în fruntea organizației lor de tineret. U.T.M.-ul, aveau să fie puși cei „vigilenți", cărora n-avea să le mai scape...nimic...

XV

Cînd ajunsei acasă, arhitecții și ginecologul Salanțiu plecaseră și ei, rămăseseră rudele. Dar ce era tăcerea asta ? Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de tăcere ? Da, probabil ! Mă așezai într-un fotoliu și așteptai să-și continue conversația, dar clipele treceau și nimeni nu deschidea gura. Mă uitai la Matilda, dar nu înțelesei : cine era urîta aia ? Da, chiar Matilda, dar chipul ei era strîmbat, ca și cînd ar fi fost făcut din două chipuri suprapuse și acum o puternică zgîlțîitură interioară i-ar fi stricat secreta armonie. Exorbitați, ochii ei își pierduseră culoarea, verdele devenise albastru întunecat... Marele Vasile părea să rumege ceva în sensul că nu era bine ce se întîmplă, dar nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era treaba lui. Tamara își deschisese pleoapele lăsate și se uita la mine cu o curiozitate lacomă și neascunsă, aproape sfidătoare. Părinții și bunicii mei se uitau și ei la mine parcă mi-ar fi spus : dă-i afară pe toți, sînt contra ta și a noastră. Tasia rupse tăcerea. „Matilda, hai, gata !" Gata ce ? „Lasă-mă Tasia", zise ea cu o voce care se debarasa de Tasia și de oricine ar fi încercat să-i dea sfaturi ; Petea se arătă și el concesiv, ba chiar cunoscător al unor realități... „Vezi că pe urmă tu rămîi aici singură cu el, cu noi..." zise el. „Dar ce s-a întîmplat ?!'' murmurai eu nedumerit „Mai întrebi ce s-a întîmplat? zise Matilda. Mai întrebi ce s-a întîmplat ? repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întîmplat ?"' reluă paroxistic. ,,Da confirmai eu senin, ce s-a întîmplat ?" și vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu` se întîmplase, dar nu mai avui timp, Matilda sări din fotoliu și se apropie de mine. ,,Unde-ai fost ? Și nu așteptă răspunsul : unde ai fost, strigă și își înfipse mîna în părul meu și îmi smuci capul de astă dată țipînd neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai pierit, spune..." într-o fracțiune de secundă gîndii că mîna ei în părul meu e un simplu gest nestăpînit care putea să însemne și dragoste furioasă și care se va opri, puteam apoi să rîd, dar ea continuă să mă zgîlțîie cu violență și atunci o plesnii peste față și ea bătu aerul și căzu pe-o parte, întîi peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli pe jos ; dar nu stătu nici o clipă acolo, se ridică în genunchi, puse mîna pe vaza încărcată cu flori aduse de musafiri și în clipa următoare această vază trecu ca un proiectil pe lîngă capul meu și se sparse în curte prin frumosul vitraliu... Resimțit șocul violenței neînfrînate, țipătul geamului spart, apoi bufnitura și explozia, ca un semn de sinistru, a vasului de sticlă. „Să nu mai îndrăznești, gîfîi ea revenind în fotoliu. Niciodată să nu mai îndrăznești..." Și arăta extrem de satisfăcută de ceea ce făcuse și de aceea glasul ei era acum perfect liniștit. Iar eu gîndii : Asta e mai rău decît ceea ce ai făcut, această oarbă satisfacție de a fi ridicat mîna asupra bărbatului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest bărbat, să-ți cauți altul. În același timp simții cum o picatură de sudoare mi se prelinge pe gît. Mă ștersei, nu era sudoare, ci sînge. Mă ridicai și mă dusei în baie fiindcă simțeam că mă ustură fața. Cînd mă uitai în oglindă văzui trei dîre de sînge pe obrazul drept, amestecate cu zdrențe de piele ruptă. Cînd avusese timp să mă gheruiască astfel ? Probabil că fulgerător, în chiar clipa cînd o lovisem și abia după aceea căzuse. Mă spălai, dar sîngele reveni mai ales în cîteva locuri unde ghearele intraseră adînc. O furie rece mă năpădi, dar pe urmă mă liniștii. Din moment ce hotărîrea mea era luată, trebuia să-mi retrag și furia, nu mai avea nici un rost..".
... Mă întorsei în hol și foarte liniștit le spusei rudelor: „Vă rog să plecați." ,,De ce să plece ? zise Matilda. Nu pleacă nimeni, sînt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artlraon, Petia, stați, de ce să plecați, fiindcă vrea el ?" De altfel, nimeni nu schițase vreun gest că ar avea de gînd să se ridice, „Bine, zisei, stați..." gîndind, ce-o să faceți acuma, o să vă apucați să jucați leapșa pe furate ? Spectacolul s-a încheiat și odată cu el și istoria unei iubiri moderne, foarte moderne chiar, dintre un universitar și o arhitectă, nu mai aveți ce vedea. Așa credeam...
,,Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfîrșit după ce triumfase, nu înainte ca pînă acum, tot nu vrei să-mi spui unde ai fost ? Lași musafirii singuri și pleci și tu, tot ca un musafir. Păi musafir ești tu în casa asta ? Ăsta e musafir la el în casă, constată ea cu un humor de care n-avea nici un chef. Da, că să ajute și el ca alți bărbați, de unde, și cînd se așează la masă și e servit se strîmbă că nu-i place mîncarea și nici măcar nu se ferește, scuipă alături. Lasă, nu te mai șterge, o să sufere Clara cîteva zile că n-o mai poți vedea pînă îți trece și pe urmă n-ai decît să pleci cu ea în Israel... Ai fi în stare să treci la jidanism și să vă duceți amîndoi acolo să lucrați într-un chibuț..."
Asta era formidabil ! gîndii. Ea care se măritase cu un evreu, care îi cumpărase acest apartament și ei ,cum spuseese adineauri, vorbea ca și cînd în viața ei n-ar fi iubit tocmai un jidan... Mă uitai într-o parte, ca să nu i-o spun și să nu rîd sardonic... I-o spuse însă Tasia : ,,Tu în ce casă stai? Ce era bărbatu-tău care ți-a făcut-o cadou ?"' ,,Ehe ! Era un om cu un cap mai presus decît alții, să nu te legi tu de el ! Inimă de aur !" ,,O fi fost, zise Tasia, da` tot jidan era ! Nu-ți stă ție bine să-i vorbești de rău !",,Oa" nu-i vorbesc de rău, Tasia ! Spun numai că drumul e liber, să se ducă cu ea unde vrea !" „Dar aia e măritată, dragă, ce tot vorbești tu acolo ? zise Tasia. Și își iubește bărbatul" „ Fleacuri ! exclamă Matilda, bărbatu-său își iubește prima nevastă, nici nu se uită la asta... Așa că... Eu îmi cresc copilul meu ! (nu mă mai mărit, mi-ajunge !), iar el poate să plece cu ea și în Patagonia, dacă în chibuț n-o să-i placă. Parcă îi pasă lui de copil ! Cînd i-am spus că sînt însărcinată, știți ce-a zis, dragă?! exclamă ea uluită. Că o să mi-l lase mie! Așa fac cei care se iubesc, aveți un copil, trebuie să vă înțelegeți, mai lasă unul, mai închide ochii altul, sînteți tineri, aveți sîngele fierbinte, n-aveți minte deloc... Făcui bunicului un semn să tacă. Eram acum fascinat să aflu ce nu știuse Matilda că zace în mine. „Spui dumneata, bunicule, că n-am fost o fetișcană. Ba am fost ! strigă Matilda. Pentru că înainte am avut de-a face cu doi bărbați care s-au purtat cu mine civilizat, nici unul nu numai că n-a îndrăznit, dar nici nu s-a gîndit vreodată că ar putea să mă lovească. Și cînd l-am cunoscut pe el, mi-a luat mințile ! Era prieten cu ultimul meu bărbat, care a făcut prostia să-i povestească aproape tot ce se întîmpla la noi în casă, nu ne prea înțelegeam, recunosc, dar a venit el și a început să-l îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divorțează, desparte-te, îți ratezi viata, tu ești poet, te împiedică să scrii. Venea la noi în casă și se uita la mine crunt, distant, rece, stăpîn pe el, indiferent, nepăsător. Recunosc și față de el, bărbatu-meu de-atunci parcă era încă în scutece. Asta bărbat, mi-am zis, și mi-a sucit capul așa de tare că am început să fac numai ce-mi spunea el, îmi scria scrisori din școala militară, furios ca și cînd ar fi avut vreun drept asupra mea, că de ce n-am intentat divorțul ? Ce mai aștept ? Și vorbe urîte la adresa fostului meu soț, care, oricum îi era prieten și ținea foarte tare la el și nu era vinovat de nimic, nu-i făcuse nici un rău. Da, vroiam să divorțez, dar nu așa! Am încercat să-l potolesc, am plecat într-o excursie împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el și cu mine nu mai putem trăi împreună, dar că să ne gîndim bine dacă noi ne potrivim. Atît i-a spus ! Rămîn în urmă cu el (și mă arată cu degetul, nu mai aveam nume) și îl întreb : ei, ce-a zis ? A început să-l înjure ! Pe urmă ne-am așezat la masă pe iarba verde și l-a luat peste picior, că e timpul să răspundem la o întrebare a unui mare filozof bulgar. Își bătea joc de el ! Și ăla, săracul, ce putea să facă ! Era el înalt, dar n-avea puterea să sară la bătaie și l-a adus în stare să se urce și să urle prin copaci !... Da, dragă, am crezut c-a înnebunit ! își desfăcu ea brațele înspăimîntată retrospectiv. Să stai alături de nevasta ta legitimă și să te vezi luat peste picior de... un străin, cum să nu-ți vie să te urci prin copaci și să urli ? Mai bine se băteau, era mai bărbătește, dar nu să-l umilească în sensibilitatea lui de om, nu de cîine, să-i dai un picior după ce i-ai fost prieten și i-ai luat mințile nevesti-sii." Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu și cu Petrieă să ne batem ! gîndii și eventual Petrică să iasă învingător sau, în orice caz, să încasez eu ceva...chiar dacă Petrică ar fi încasat mai multe. Sau și mai bine, Petrică să-mi fi dat o serie de pumni în cap, și eu, ,,generos", să nu-i fi răspuns. Poate că așa ași fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit ideea, a preferat să insinueze că nu pe Matilda o iubeam eu, ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze și lui taică-său.
"De copil a spus că o să-l bage într-o traistă pe băț și o să se ducă și o să-l arunce într-o prăpastie. Întrebați-l ! E adevărat că așa mi-ai spus ? mi se adresă cu aerul că n-o să am curajul să spun că nu. Îndrăznește să spui că nu e adevărat ! Ai fi în stare să negi ! Vedeți ? ! Tace, n-are nici curajul să nege și nici să se apere." „Dar cine ești tu, fă, să-l judeci ? zise bunicul indignat. Se vede că nu te-a bătut la timp !" „Nici o grijă, bunicule, că m-a bătut chiar în ziua cînd i-am spus că o să avem un copil, strigă Matilda. E adevărat ? Spune-i bunicului, ești om, încearcă să minți", mi se adresă iarăși. ,,Înseamnă că nu te-a bătut bine", răspunse bunicul care știa el adevăruri fundamentale, că numai un bețiv și un stricat își bate nevasta degeaba și n-avea el nevoie să mă audă pe mine negînd ca să se convingă că nu eram dintre aceștia și că deci n-am bătut-o eu fără motiv.
Tata nu zicea nimic, își plecase fruntea confuz, în mod ciudat mama avea chipul senin. ,,Cum poți să spui tu, maică, vorbele astea, zise ea, că a vrut să-ți ia copilul și să-l arunce într-o prăpastie. Asta n-am mai auzit de cînd mama m-a făcut !" „Ei, zise Matilda, eu am auzit cu urechile mele. Întîi a zis că o să mi-l ia și să-l dea la un leagăn, la copii abandonați, pe urmă a zis nu, mai bine îl arunc într-o prăpastie. Întrebați-l !"' Ceea ce mă uimea mereu era humorul ei, din tonalități imposibil de descris ! Un humor popular, compus din uluiri, nedumeriri, invitații să contemple și alții ceea ce i-a fost dat ei să-și audă urechilor... „O fi glumit, v-oți fi certat", zise Tasia simplu. „O fi băut și el un pahar mai mult !" zise și șeful clanului împăciuitor. „Stați că vă spun, se hotărî atunci Matilda să închidă gura părinților și bunicilor mei. E adevărat, mamă soacră (dumneata n-o să te dai îndărăt și o să recunoști), e adevărat că la optsprezece ani a trăit cu o stricată și a vrut să se însoare cu ea ? Auzi, să se însoare cu ea..."
Sării în picioare, dar în aceeași clipă sări și Matilda și se adăposti în spatele fratelui ei mai mare. ,,Te omor, îi spusei în șoaptă cumplită. Mie poți să-mi spui orice, dar nu mamei ! Dacă nu fugi în seara asta de-acasă te strîng de gît pînă o să-ți dai răsuflarea." ..Îl auziți, strigă Matilda fără teamă, în fotoliu. Nici nu mă miră ! A mai omorît el pe cineva, o fată cu care a trăit, o studentă, a lăsat-o însărcinată și în loc să se însoare cu ea, a dus-a la un doctor, un criminal, că altul n-a mai găsit și așa a scăpat de ea. Nici azi nu se ști-e ce-a făcut ăla cu moarta !" ,,De ce nu spui tu, zise tata, că a vrut să ne omoare și pe noi ?" ,,Lasă, că știu eu cum s-a purtat și cu dumneavoastră ! De la el știu. El mi-a spus, el gura lui : am chinuit-o pe mama ! Bine c-a recunoscut, dar acuma nu vrea să recunoască..." „Atunci de ce l-ai luat! zise bunicul liniștit, și el cu humor. Ai avut la dispoziție doi ani ca să-l cunoști și două măritișuri în urmă, nu poți să spui că ai fost o fetișcană fără minte. Ești mai bătrînă decît el !" adăugă cu brutalitatea simplă a oamenilor în vîrstă care merg direct și fără nuanțe spre realitățile elementare. ,.De unde să știu eu ce zace în el", răspunse Matilda, al cărei chip se transfigurase brusc, urîțenia pieri de pe chipul ei și văzută fără să fie auzită ai fi zis că povestește ceva pasionant și cei din jur o ascultă subjugați atît de ceea ce spunea, cît și de frumusețea strălucitoare a acelui chip straniu.
Și era adevărat, eu o ascultam astfel, pentru că, desigur, forța ei de mistificare era pentru mine o revelație stupefiantă. Vroiam s-o mai ascult, mi-era chiar frică să nu înceteze, să treacă la sentimente mai bune, și rudele, care sînt setoase de spectacol ca toți oamenii, să nu încerce apoi, văzînd că gluma se îngroașă, să micșoreze proporțiile catastrofei, să ne îndemne la împăcare, nu s-a întîmplat nimic .
,,Uite-l, rîde, strigă Matilda (poate că fără să vreau, avusesem un surîs ?), lui i se par toate astea ceva, așa, de rîs, de călcat în picioare. Asta e ceva, așa, nemaivăzut... Ei, află că te-ai înșelat, domnule ! Mî-a venit mintea la cap !" „Păi atunci e bine, zise bunicul cu humorul lui de care apoi, mai tîrziu, de cîte ori îmi aduceam aminte rîdeam în hohote singur, chiar și pe stradă. E bine, repetă el dînd și dintr-un umăr și aplecîndu-și capul spre acel umăr, ca o expresie a evidenței. Vă despărțiți, băiatul e tînăr și de fete e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai facă.." ,,Sâ vedem cine îl ia, strigă Matilda. El - frumos nu știe să se poarte, de iubit așa să-i bată și lui inima pentru o femeie nu e în stare, la rude nu ține și asta n-ar fi nimic, că nu ține, dar le batjocorește... îl invită și pe el Tasia la o petrecere. Na, că nu vine. Cum să nu vii, dragă ? ! exclamă ea indignată, o indignare înaltă. Sînt rudele soției tale. Pînă la urmă îi explic eu că n-o să stăm mult, în fine intră pe ușă cu o falcă în cer și una în pămînt, nu dă mîna cu nimeni, la mine se uită de sus parcă ar fi sosit marele senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care în viața mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei rude. Asta e ceva, așa, nemaipomenit! (și deschise un braț și făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cosmică !). Că cică dacă pe Tamara o păzește un drac, unul care a văzut odată la gîrlă o muiere goală și el a zis că e un om cu... alea în piept și s-a dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă nu cumva dracu-ăsta i l-a trimis ei, Tamarei, ca s-o servească..." „Păi așa și e, zise bunicul. Orice muiere are un drac !"
Bunicul începu să mă irite cu intervențiile lui : mă uitai la Matilda crunt, simulînd că ași fi copleșit și furios ca să-mi dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc cînd tocmai aflam că infama Tamara îi povestise totul, nu numai scena de la Tasia, ci și în mod sigur, cum aveam să aflu, o oră mai tîrziu, și istoria cu Nineta Romulus și cu Căprioara ; se interesase, făcuse, cum se zice, investigații și trebuie să recunosc că tot ceea ce aflase era exact, în afară de cîteva lucruri esențiale în ceea ce o privea pe Căprioara și venise și-i spusese Matildei ; o făcuse din proprie inițiativă ? asta era neîndoielnic : o crezusem-femeie fatală, cînd colo era o poamă vanitoasă care ținea la cinstea bărbatului pe care îl înșela pe toate drumurile , da... dar îl înșela ea, noi trebuie să continuăm să-l respectăm, și pe ea în primul rînd, să nu-i spunem la masă ce nu trebuie. Mare doamnă ea, acum soție de brigadier silvic. „Pe urmă, zice, îi spune, Tamarei adică, continuă Matilda, ai de gînd să asculți mai departe vorbăria ăstuia ? Adică a lui Vasia. Fratele meu e pentru el ăsta și ce spune el e vorbărie ! Poftim ! Și-i spune Tamarei : Cum trăiești tu, cu gringalet-ul tău ? Tamara nu știa că e un cuvînt franțuzesc, care înseamnă așa, pricăjit, prăpădit și n-a știut ce să-i răspundă. Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care să-ți bați joc. Și-i spune : gringalet-ul tău are sau n-are ? Auziți, dacă se poate imagina o astfel de nerușinare mai desmățată. Ce-o fi crezut el că e biata Tamara ? Formidabil ! Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunoști și care e și rudă a soției tale, dacă a ta n-o consideri. Și măcar dacă ar fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminînd o scuză pe care Vasile, de pildă, mi-o acordase). Îi merge mintea așa foarte treaz și diabolic, și cînd am auzit asta, cînd mi-a povestit Tamara, mi-a fost rușine, dragă, de bărbatul meu... Auziți, un intelectual, un universitar cu înalte studii, să-i spună unei doamne ca un birjar, bărbatu-tău are sau n-are ? Colosal !..." ,,Ce să aibă, zise bunicul, băț ? Dacă e traistă, e și băț." Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi conveni această interpretare și rîse și ea. Tamara rămase cu masca ei care nu ascundea nimic, țeapănă, ca și cînd nu ea ar fi alimentat indignarea aceasta acumulată de-atîta vreme și care izbucnise acum cu violență. De ce tocmai acum ? Din pricina Clarei ? Disproporție ! De unde răsărise această nouă Matilda cu care nu mai vedeam posibilă o conviețuire ? Dacă țintea mai bine îmi spărgea capul, îmi scotea un ochi, mă desfigura pe toată viața... Cît despre Petea și gringalet-ul însuși, arătau în mod ciudat foarte bine dispuși... „Pe urmă, continuă Matilda, tot el m-a făcut să nu dorm două săptămîni, că de ce nu m-am uitat la el, că de ce am închis ușa nu știu cum, că am fost odioasă, mă urîțisem, îmbătrînisem cu cinci ani de cîte mi-a făcut..."
Fascinația mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai iarăși și cum sîngele nu mai apăru mă gîndii cu ce să dau să nu se mai vadă dîrele, căci se vedeau acum mai rău în spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe fața unui borfaș, de sus de la colțul arcadei, pînă jos sub falcă. Iată deci ce-am crezut că e și ce-a ieșit, gîndii. Hm ! Și în ultimele două luni, dar ce zic eu două luni, chiar astăzi, în oficiu, băuserăm împreună un pahar și ne sărutaserăm ca altădată. Imposibil să mă duc așa la cursuri ! Îmi veni o idee...să dau cu pudră. Intrai în dormitor și luai de pe masa ei de toaletă o cutie și dădui cu pernița aceea mică. La început mi se păru că ține, dar pudra se deslipi la prima grimasă, arătam și mai rău, ca o fantomă, sau ca un vampir. Pe urmă îmi veni altă idee : ceva care se putea lipi foarte bine era fondul de ten. Desfăcui o sticluță și începui să dau cu lopățica aceea înșurubată în dop. Era perfect. Nu se mai cunoștea nimic. Puteam să merg și la cursuri și să mă întîlnesc după aceea și cu Ion Micu.
Revenii în hol foarte vesel și spusei : „Ei, domnilor, spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reușit, biletele au fost pe gratis, ieșirea prin Sărindar, cum se spune la București, Matilda, tu mai ai ceva de spus ?" ,.Da, plec și eu..." ,,Da, liber, luați-o"', spusei cu nepăsare, așezîndu-mă în fotoliu picior peste picior. Dar chestia asta cu luatul nu conveni la nimeni, Matilda însă se ridică și dispăru, să se pregătească adică de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul fetiței, de unde însă reveni îndată, se așeză și-mi spuse : „Iau și copilul". „Bineînțeles, zisei, dar să-mi spui unde te duci, ca să pot veni să-l văd, cu toate că am vrut să-l arunc într-o prăpastie. M-am răzgîndit. Și încă un lucru, vreau să-l spun întîi pentru mama, deși n-ar fi fost nevoie, ea îmi cunoaște viața, apoi pentru Vasile badei, cum se zice pe le noi, și pentru cine mai e amator : fata aia cu care am trăit eu la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la București cu un maior, pe urmă s-au despărțit și s-a recăsătorit la Iași cu un mare negustor, cu care a avut și doi copii. Am cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sînt stricate (și mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu mă interesează, dar fata asta nu era. A doua fată, studenta în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu doctorul Ygrec, are adresă, toată lumea le cunoștea legătura. Cît despre tot ce-ați auzit aici recunosc, am greșit fundamental : oamenii iau totul în serios, sau le plescăie limba în gură de plăcere să-ți înțeleagă cum vor ei unele cuvinte. N-au decît ! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu acuma și să nu mai gîndesc ce-mi place, bineînțeles însă că o să fiu mai atent la omul din fața mea."
Și tăcui și începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai îndărăt. A ! Vitraliul ! Mă ridicai și îl cercetai atent. Da, se putea drege, vaza-proiectil îi făcuse doar o gaură, restul rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obișnuit și tot rămînea el frumos. Sigur că eu știam ce pățise, dar nu strica un martor în aceasta casă...
Tasia se ridică prima. „Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă ați fi mici sau așa mai la început, ași ști ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbați, nu știu ce să vă spun. Gringalet-ul îmi bîlbîi ceva negînd energic cu degetul: ,,Să știi că nu sînt supărat ! Așa m-a făcut mama, cam pricăjit." Cu un humor care mă surprinse. Și îmi șopti la ureche. ,,Și să știi că oamenii mici au... mari." Izbucni în rîs. Tamara se răsti la ei : ,,Hai, odată !" El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta ce simte, rămase o clipa trăsnită și masca i se strica. ,,Bine, zise, atunci eu am plecat.'' El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar și-mi șopti : „Nu lua în seamă , Matilda te iubește, îți spun eu, se făcea foc cînd venea pe la tanti Tasia și cineva spunea așa vreo vorbă despre tine," ..Bine, bine, îi spusei, noapte bună !" ,,Tasia, strigă Matilda, stai că vin și eu uite-acum îmi iau fetița și vin...
Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lîngă mine cu urîciunea de nevastă-sa fără să-mi spună nimic, iar șeful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce : ,,Ai înțeles ? zise foarte tare, asta e !" Adică să îngrop totul și să pun cruce.
Le ascultai pașii pe trotuar. Ai mei erau și ei în picioare, după ce, ca niște stăpîni ai casei, îi conduseseră pînă la ușă pe ceilalți. își dăduseră mîna, își spuseseră La revedere . La revedere ? Hm ? Nu va mai fi nici o revedere ! Gata ! Adio ! ,,Matilda, strigai, vino și ia-ți rămas bun de la mama." ..La revedere", strigă și ea fără să lasă din dormitor, unde nu știu ce făcea. "Mai mamă, zise mama uitîndu-se în sus la mine, tu nu te înțelegi cu muierea asta, Nu-ți pierde vremea, n-are nici un rost...'" „Hai. mamă, nu-mi spune lucruri pe care le știu și eu, chiar că n-are nici un rost..."
Matilda ieși totuși...în rochie de oraș (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gît, cu care își primise musafirii), își luă la revedere și rămaserăm singuri. În hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ce căzuse pe masă, cești de cafea cu mucuri de țigări înfipte în zaț (ăsta era nesimțitul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scrumiere se aflau peste tot), sticle de vin goale pe șemineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut... Și Matilda în mijlocul holului cu mîna la gură și capul în jos. Intrigat, mă apropiai. Își înăbușea rîsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate și perversitate în frumoșii ei ochi verzi. Pufni iar în rîs, chicoti... „Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărțeam... Mi-a zis fă și am înțeles că tot muiere neisprăvită sînt și eu, ca și altele și că pe el nu-l impresionau cuvintele mele..." Mă pomenii cu gîtul înlănțuit. ,,Nebună mai sînt și eu, zise ,și rîse iar ; dacă nu te-ași iubi, ași fi stat cuminte ca o curcă ! zise ea chicotind mereu, și te-ai fi plictisit..." Mirosea însă puternic a vin și corpul ei parcă frigea. Îi pusei mîna la gît. Avea febră mare. ,,Și Tasia, ce ți-a zis ? Dar Artimon ?" Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în rîs, ținîndu-și mereu mîna la gură. Parcă ar fi spus : ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poți să-mi spui tu ? „Vino cu mine, îi spusei, vesel și eu, dar resemnat ca în fața morții. Ce zici de vitraliul ăla ?" „Îmi pare rău, nu știu ce m-a apucat", zise cu o frățească sinceritate. „Un meșter bun o să-l repare, îi spusei. Dar nici un meșter, oricît de priceput, n-o sa poate drege ceea ce mi-ai făcut tu mie astăzi !"
Și măsurai pe deplin conștient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anestezia deciziei, căci o decizie alungă cîinii suferinței, simții totuși o smulgere, o sfîșiere greu de suportat dinlăuntrul ființei mele, cum povestesc cei operați, că o durere surdă îi face să urle cînd organul bolnav este tăiat. Intrai în bucătărie și deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte cîteva sticle pentru mine. Nu vroiam sa văd totul altfel, cum spusese șeful clanului că o să se întîmple după acest vin. ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. „Dar și eu vreau", zise Matilda surprinsă cînd mă văzu reapărînd în hol cu sticla și numai cu un pahar în mînă. Îi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie : să se ducă acolo și să-și ia singură un pahar curat.
 

XVI

„Un han mongol (urmaș al marelui Genghiz), urmaș demn al tatălui sau, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul român de o primejdie mortală, începui eu turnînd în pahare. În mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pămînt străin, cu prea mulți munți și cu populații pestrițe și șefii hoardei au hotărît să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor lor și acolo să-și aleagă un nou han. În drum, ca o simplă mișcare de deget a destinului, au trecut pe la noi și au nimicit statul cuman, care se instalase demult pe cîmpiile noastre și părea bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inși pe care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze." ,,Te crezi mare han !" rîse ea. ,,De ce nu ? Abia voi împlini, curînd douăzeci și cinci de ani, totul e in față." „Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în 44... să te înscrii în partid." ,,Nu se știe", zisei.
Ridicai paharul și ciocnirăm. Îl băui dintr-odată și îl umplui la loc. Îmi aprinsei o țigare. Matilda ceru și ea una pe care i-o aprinsei și ea își apropie capul. Mă simțeam vesel și al doilea pahar îmi spori această stare. „Vezi ce bine e ? zisei. Ești mulțumită, nu ? ! Tu te simți bine ! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ți-a povestit ?" „Tamara, cine să-mi povestească." ,,Și cînd ți-a povestit ? „Chiar azi, în timp ce voi erați în bibliotecă." „Tu ai pus-o să scormonească ?" "Cum o s-o pun...?" „Și tu ai relatat exact sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu !? „Nu, așa a aflat ea !"'' Ciocnirăm, din nou și îi șoptii : „Vezi ce bine e ? Și ticăloșii se simt bine, așa, mulțumiți, cum stau ei și beau vin împreună, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat."'
Și îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, șeful de echipă de la ecarisaj, Acojocăriței. ..Nu ? E bine, semănăm cu ei ! începutul a fost greu ,pe urmă vine de la sine..."
Ea tresări. „Sună cineva, zise, cine poate fi la ora-asta ?" și curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat bocănituri de încălțăminte grea urcînd scările. Cine dracu putea să fie ? Sării în picioare. Ușa fu dată de perete și în hol apărură trei ofițeri ; în urma lor, Matilda, care îmi arunca o privire neliniștită. Rămase acolo la ușă, de care se rezema și își încrucișa brațele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimțiri rele. „Domnul Petrini, nu ? spuse unul din ei, care nu era șeful lor, avea mai puține însemne pe epoleți. „Da, eu sînt, ce s-a întîmplat ?" „Găina a ouat", zise șeful lor, un căpitan de rangul doi și mă apucă brutal de braț și mă împinse spre perete. ,,Mîinile în sus pe perete, haide, apropie-te, mîinile în sus !" "Da' de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mîinile în sus ? mă revoltai eu brusc și revenii să mă așez in fotoliu. Dacă aveți ceva de discutat cu mine, luați loc și faceți-vă datoria. Dar mai întîi cine sînteți ?" Ăsta se uita la mine cu un dispreț plictisit și amenințător, se întreba dacă să-mi cîrpească sau nu una, ca sa văd imediat cine sînt. „Ești arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete și mîinile sus !" Și cei doi mă apucară de brațe și mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent unguresc mă sfătui binevoitor : ridică mîinile pentru percheziție. Le ridicai, dar nu la perete, mă percheziționară ,îmi reținură actele, biroul populației și carnetul de universitar, și după ce se uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lîngă mine, iar ceilalți doi începură să se plimbe prin hol...Uite cum stau boierii ăștia în vaste apartamente,. în timp ce muncitorii se înghesuie cîte trei familii în trei odăi", rînji căpitanul. La acest subiect începură să șușotească. ,.Da, da, sigur", dădea militarul din cap și porniră prin odăi. Fluierau parcă a pustiu. Cînd să intre în dormitorul fetiței, Matilda se înspăimîntă și strigă: ,,NU intrați acolo, să-mi speriați copilul." ,,Lăsați, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu același dispreț, mai au și alții copii, dar dorm cu părinții, n-au dormitor special." ..Vă pun în vedere că sînt membră de partid și o să-i spun chiar mîine tovarășului prim-secretar cum ați dat busna aici'", relua Matilda păzind ușa... ..Da, sigur, ne pasă nouă de primul-secretar'", zise căpitanul și o dădu la o parte și deschise ușa, dar nu intră. Își aruncă doar o privire circulară și apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau pentru cine știe ce șef al lui mare, gîndii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îți goleau casa și transportau totul într-alor și apoi se instalau ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă și mai ales se întîmpla să fii proprietar.
Intrai și eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofițer neliniștit, căci se și instalase la biroul meu și începuse să tragă sertarele. Scoase totul din ele, manuscrise, note de prelegeri și cele trei caiete ale mele. Luă unul și îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citeț și se înfundă în lectură. „Hm ! făcea ! Ce sînt astea ?' îi răspunsei că sînt caietele mele de curs. „Fă un pachet din toate astea !" se adresă el celuilalt și se ridică și începu să-mi răscolească biblioteca. Trîntea cărțile pe jos, după ce le răsfoia, se mișca într-o parte, în alta, călca pe ele. „Ce nevoie aveți de caietele mele de cursuri ?" zisei, cu un glas din care indignarea și revolta pieriseră, fiindcă simțisem primejdia mortală. Dacă le lua și le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai tîrziu... Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-ași teme de ceva. ,,Se pot pierde pe-acolo și eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici o copie... (De ce nu-mi făcusem eu niște copii, pe care să le fi ascuns bine, cum putusem să fiu atît de imprudent ? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi țineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic ?) ,,La noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul." „Dar care e acuzația care mi se aduce ?' „O să aflați... îmi răspunse el. Gata, mergem..."
Ungurul îmi șopti : „Luați-vă palton și căciulă, și bani, o să aveți nevoie..." Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, auzise și ea. „Vorbește cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou." „Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brînză domnul avocat.'" Se potolise, își permitea chiar, grijuliu, să ne spulbere orice iluzie, să știm de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba și bani cu avocatul... Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vîrî rufărie, pulovere, o pereche de bocanci... ,,Nu te neliniști, îmi șopti ea, o să mă zbat să te scot cît mai repede... Nu se poate, doar n-ai făcut nimic...
Ne îmbrățișarăm, intrai in dormitorul fetiței, o sărutai și ieșii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se așternuse pe chipul Matildei și care îmi făcea rău... Afară ne aștepta o mașină, ne urcarăm și în cîteva minute oprirăm în fața unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraș, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru.
În clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel, numai eu și căpitanul, trecurăm prin numeroase coridoare la fel de strîmte și aveam senzația că clădirea era pustie, în afară de cîțiva milițieni pe care îi zării de departe, nu întîlnirăm pe nimeni. Eram deci la Miliție. Așadar, o chestie penală... Și dacă se desgropase istoria cu moartea Căprioarei ? gîndii. Fusesem scos din cauză și ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou ? Miliția judiciară, preluînd dosarele fostei poliții, și-o fi vîrît nasul în această istorie și... Da, dar atunci de ce mă arestase Securitatea ? Ce căuta căpitanul ăsta cu petlițe albastre lîngă mine ?
În sfîrșit intrarăm într-un uriaș birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de miliție, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise ?) și securistul se retrase. Colonelul luă actele și mormăind ceva ieși și el din vastul birou și rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă și începui să mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matilda. Ce-o să se aleagă de viața mea dacă nu mi se dă drumul imediat ? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzînd ? Căpitanul securist nu avusese aerul că a primit un ordin precis să-mi ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mîna mea și așa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi ? Ei bine, vor să mă condamne nevinovat, numai dacă dintre iubirii mei studenți nu se găsise vreunul care să raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naște. Dar asta fusese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lucruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămîneau caietele... Aici puteam să răspund că sînt caiete vechi, de pe vremea cînd eram student, deci în celălalt regim, cînd se gîndea altfel... Chinuit de incertitudine și de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o oboseală, o somnolență și o nepăsare pe care nu le mai simțisem niciodată și revenii de la geam și începui să-mi tîrîi picioarele prin imensul birou. Simțeam o dorință să mă întind pe jos și să dorm, atît de vie, încît îmi trebui un mare efort de voință să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, ieșea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, și ăsta mare și, în el, în fund, văzui un ofițer securist, care stătea liniștit pe scaunul lui și lucra la lumina lămpii de pe masă.
Ridică fruntea și auzii un glas șăgalnic, foarte jovial, aproape frățesc. „Ce faci, Victore ?" zise. Dădui din umeri. Era și ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e așa, parcă uns cu miere, pentru el viața e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar și să cînți chiar și pe românește, dacă ești cu români, și de ce să nu fii, nu avem o singură țară ?... Cine a pus cîrciuma în drum, ăla n-a fost om nebun... „Ei ! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viață, mai filozofică !... Victore, dă-te mai aproape, ia loc. Știi tu unde te afli acuma ?" „Am avut impresia, îi răspunsei, că la miliție." „Nu e la miliție, spuse el cu glasul lui dulceag. E la securitate !" „Tot un drac !" răspunsei eu cu nepăsare. Dar el mă corectă extrem de surprins, dar tot plin de căldură umană : „Nu e tot un drac ! ! Pe urmă deodată își ridică mîinile în sus : Ia te uită la el, e cu paltonul !..." ,,Și cu geamantanul..." zisei."O, o, o, se vaită el, și cu geamantanul... Ce te-ai speriat, dragă, dai o declarație și no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră... Spune, dragă", și îmi întinse și un stilou, cu gesturi gospodărești, ei fi-ar să fie, stăm de vorbă cînd omul poate că n-are chef și și-a lăsat-o pe doamna speriată..." „Ce să spun ?" „Apoi spune, dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toți pe care îi cunoști, că asta ne interesează, poate că ai bătut și tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine cînd Hitler a dictat la Viena să fie sfîșiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu români și maghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sîngele..." Mă uitai la el neîncrezător. Își bătea joc de mine ? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradele, se vedea încă de pe chipul lui originea umilă, o fi fost muncitor, sau chelner, sau mic funcționar ? „Dacă spui tot, continuă el, nu-ți facem nimic, că știm că tu n-ai fost șef și n-ai spînzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alții... Musai !"'
Simții o mare ușurare, era o greșeală. De Sumanele negre nu știam mai mult decît știa toată lumea, citind ziarele, că adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate și să se răzbune pe unguri făcînd ei singuri judecata și omorînd pe loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci rușii văzînd că nu e liniște în spatele frontului preluaseră ei administrația. Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre ? Ce era cu istoria asta ? Îi spusei că niciodată n-am părăsit orașul în acel an, am fost profesor la școala normală și pot să dovedesc acest lucru cu martori și de la școală și de la gazda mea... „Iar noi putem să-ți dovedim cu documente scrise că ai făcut parte din organizația teroristă Sumanele negre, Victore !" zise el. ..Trebuie să fie o greșeală !" „Nu-i greșeală, dragă, scrie negru pe alb..." „Unde scrie ?" ,,O să afli în instanță, dar o să fie prea tîrziu, or, tu dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (și bătu cu palma pe el) și nu te mai dăm în judecată..." „Acuma dumneavoastră ce vreți, dacă nu știu nimic..." ..Nu vrei, conchise el. Mai gîndește-te ! Du-te în celulă, dormi, și mîine dimineață o să-ți aduci aminte de toți..." ..Totuși, insistai, nu se poate să-mi spuneți și mie despre ce document e vorba ?" ,.Ba cum să nu se poată ?!
Și deschise dosarul, căuta în el și îmi dădu o scrisoare în fotocopie. Înghețai văzînd semnătura. Era a unui COLEG de facultate, care se refugiase în 1940 și care aflase că tatăl său, învățător în sat, fusese omorît de unguri cam la vreun an de la refugiu, într-adevăr, îndată ce trupele române trecură granița pe pămîntul Ungariei, plecase în sat și nu se mai întorsese. Îl chema Iustin Comănescu. Eram prieteni de studenție, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un băiat senin, cu simțul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, cînd frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător :" îi prind eu pe ungurii care l-au omorît pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gîtul." Nu știu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscrisese la niște cursuri. Avea o prăpădită de bursă...
Și acum, după atîția ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese reținută. „Citește, dragă, zise ofițerul, ce-ai rămas așa pe gînduri ?" începui să parcurg rîndurile. Nimic ; că îi era dor de orașul nostru, că s-a căsătorit tot cu o româncă, lucrează la Radio, a început să cîștige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea și ce plăcut era cînd mergeam noi la cinema. Și se încheia astfel : „Scrie-mi ! Eu aștept ordonanțele dumneavoastră". Iustin Comănescu.
,,Am citit, zic, nu văd nimic!" „Cum, se miră ofițerul, dar scrie negru pe alb : aștept ordinele dumneavoastră.'' „Nu ordinele ,am zis, și am început să rîd, ordonanțele... Tovarășe colonel, să vă explic. Cînd eram studenți a venit odată o echipă de estradă din București la noi în oraș și am fost și eu cu acest Iustin să vedem spectacolul. Era foarte reușit și am rîs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur și un soldat... Majurul îl beștelea și soldatul stătea drepți cu mîna la capelă și repeta ca un papagal : să trăiți, aștept ordonanțele dumneavoastră... Pe urmă, săptămîni în șir, eu și cu Iustin cînd ne despărțeam nu mai ziceam la revedere, ci repetam și noi, ca niște papagali chestia asta cretină : aștept ordonanțele dumneavoastră..." ,,Dar știi că a omorît unguri nevinovați acolo la el în sat... A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia ? Tu, dragă, trebuie să știi..." Îmi ștersei sudoarea de pe gît și de pe frunte. Simții mișcarea de deget a unei absurde fatalități. Spusei: ,,De unde să știu, tovarășe colonel ? V-am spus tot ce știam". „Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul și mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o liniștită convingere : aștept ordinele dumneavoastră !" „Ordonanțele", repetai și eu liniștit și ferm. „Tot aia e !" zise. „Nu e tot aia ! V-am explicat !" Nu înțelegea ! Poate că nu știa bine românește ? „Gîndește-te !" ,,Pot să vorbesc cu un colonel român ? Nu vă supărați !" „Poți să vorbești și cu un general,, zise el, cine crezi că mi-a dat acest document ? Un general român ! ,,Totuși !" „Totuși ce ?" .„Insist să mă interogheze un ofițer român." „Se acceptă ! Dar nu-ți fă nici o speranță! Nu e nimeni tîmpit aicea să creadă istoria ta cu estrada."
Și mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu.
---------------


<Pagina anterioara