Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

PARTEA A TREIA

Era într-o duminică, în ajunul zilei de 7 noiembrie. Puţinele mele lucruri şi cărţile încăpură toate într-o camionetă, fiindcă după despărţirea mea de părinţi nu mai cumpărasem nimic; inflaţia, care fusese curmată abia în 7, redusese atît de mult valoarea salariilor noastre, încît abia îmi ajungeau banii pentru mîncare şi pentru unele cărţi strict necesare pregătirii doctoratului meu. Cu un an in urmă fusesem numit asistent la catedra de litere şi filozofie, întîi la catedra marelui poet şi filozof..., de filozofia culturii, creată mai demult special pentru el (el mă numi), apoi la istoria filozofiei, fiindcă adepţii marelui poet şi filozof mă izolară curînd de el şi înţelesei fără să mi se spună că era mai bine să trec la altă catedră. La istoria filozofiei era titular N.B., care mă cunoştea din studenţie şi mă aprecia, el fusese acela care mă numise „tinere savant"... Cît despre haine, universitatea avea un aşa-zis economat, un magazin în care găseai stofă pe care o puteai cumpăra la preţuri mult reduse faţă de cele din comerţul încă necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte ; atîtea puncte, atîţia metri, trebuia să calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ţi-ajungeau şi pentru unul şi pentru altul. Aceste puncte aveau să dăinuie mulţi ani în amintirea contemporanilor, cu extensie de-sens şi asupra altor activităţi. Cutare inginer, avea să se spună (sau arhitect, sau profesor), e un inginer pe puncte, adică făcut prea repede şi cu rabat asupra inteligenţei şi valorii lui profesionale, în raport cu un inginer cu studii anterioare regimului.
Aranjatul lucrurilor mele în apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese naţionalizat în 11 iunie, deşi alţii o păţiseră, se considerase, se pare, că parterul în care stătea familia Cheresteşiu nu era de fapt un parter, ci un demisol) nu dură mai mult de cîteva ore, fiindcă rafturile mele sărace, divanul-studio şi măsuţa zisă birou le trimisesem părinţilor, să le vîndă sau să le păstreze, nu mai aveam acum nevoie de ele : minunatul birou la care scrisese Petrică poezii (de fapt nu scrisese !), biblioteca, pe care o umplui cu cărţile mele, erau ale Matildei. ,,Sper, îi spusei eu vesel în timp ce goleam sacii cu cărţi în faţa bibliotecii deschise, ajutat de ea, că nu vei găsi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune !'" „Cine ştie, rîse ea, poate mai tîrziu !"' „De ce mai tîrziu ?" ,,Pînă se termină epurarea bibliotecilor în oraş şi a anticariatelor. N-ai auzit ?"
Auzisem. Funcţiona o comisie de epurare în oraş, dar nu mă gîndisem şi nu ştiam pînă la ce limite se epura, credeam că erau epurate doar cărţile naziste şi rasiste ceea ce mi se păruse firesc. "Vrei să spui, o întrebai pe Matilda, că se epurează şi cărţile de filozofie ?", „Bineînţeles ! Şi cele pornografice, mai adăugă ea, chiar şi cele de valoare, adică ilustrate de pictori şi gravori celebri, ne-a arătat zilele astea o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel de exemplar. Distraţi-vă, zice, că mîine o dau îndărăt la ars." ,,Era interesant acel exemplar ?"' ,,Foarte ! Era comic ! Ca în Boccaccio. Se epurează şi clădirile", continuă Matilda. „Cum clădirile ? !" făcui eu mirat. „Da, clădirile. Cunoşti blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide... Ei, cariatidele acestea, din pricina sînilor, vor fi dărîmate zilele astea. Tovarăşul Calcan, preşedintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu «porcăriile» astea..." „Nu i-a explicat nimeni ?" „Ce să-i explice ? „Să i se arate albume de oraşe, clădiri antice, temple..." Matilda drept răspuns îşi dădu capul pe spate şi rîse, semn că ori îl cunoştea bine pe acest Calcan şi ar fi fost comic să încerce cineva să-i explice, ori chiar i se explicase şi Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic. „Mie, continuă Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu ştiu de ce a căşunat pe mine, te pomeneşti că i-oi fi plăcut, m-am gîndit, şi i-am spus că o operă de artă eţetera nu se dărîmă, e ceva frumos... Aiurea ! Cum frumos, tovarăşă, zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta ar fi ceva frumos ? ! (de unde am dedus că între sîni şi ...rest el nu face nici o deosebire, ca şi cînd nu din sîni ar fi supt laptele cu care l-a hrănit mă-sa cînd era în faşă). Executaţi ordinul, zice, şi în trei zile să nu mai văd chestiile astea în plin centrul oraşului." ,,Şi le-aţi dărîmat ?" „Încă nu ! Mai încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reuşi..."
Matilda făcea parte dintr-o comisie pentru arhitectură, se înscrisese în partid cu un an în urmă şi i se dădeau tot felul de sarcini. Îi plăceau, aşi putea spune chiar că o înveseleau, ca şi cînd ar fi fost vorba de o comedie. Îmi povestea tot felul de lucruri de acest gen, în care eroii semănau cu acest Calcan. Nu ştiu de ce era ea veselă, fiindcă eu mă indignam. Auzisem îndată după naţionalizare că nişte comisii de inventariere a bunurilor moşierilor de prin conace socotiseră de pildă cărţile acestora drept ceva dăunător, din moment ce le găsiseră într-un conac moşieresc, le aruncaseră în curte şi seara ţăranii făceau cu ele un foc paşnic, tăifăsuind la lumina lor fizică, în timp ce strămoşii lor culturali le scriseseră pentru lumina lor spirituală. Desigur, imaginaţia mea mergea departe, exagera. Cine ştie ce ediţii de valoare pieriseră, poate chiar cărţi foarte vechi, îmi spuneam, hîrtii, documente de preţ... Poate că nu, dar era exclus să-ţi imaginezi că atîtea generaţii care trecuseră prin aceste conace să nu fi moştenit asemenea valori ? Locul lor era în bibliotecile publice, nu să le arunci pe foc. Auzisem de însuşiri de covoare, mobilier, tablouri, dar şi de arestări în legătură cu aceste însuşiri... Matilda, „analfabetă", cum îi spusese Petrică, ai fi zis că se distra povestind. „S-a dat ordin să vopsim zidurile oraşului, continuă ea, zidurile vechii cetăţi. Nu i-au plăcut tovarăşului Calcan, a spus că sînt «urîte», să le vopsim în roşu. Cred că s-au şi apucat de treaba asta, exclamă ea în hohote. Aşa că păstrează-ţi bine cărţile, şi te sfătuiesc să nu vorbeşti despre ele." Nu ştia ce spune, n-avea să treacă mult şi... dar mai bine să nu anticipez, fiindcă nu trăgeam atunci nici o concluzie din aceste semne, tocmai începusem să-l citesc pe Marx, pe Engels, pe Lenin şi mai ales pe Stalin, a cărui figură mă fascina, citeam despre el alte cărţi decît cele oficiale, decît scurta lui biografie, nesărată şi plicticoasă, departe de adevărul vieţii lui atît de spectaculoase şi teribile, şi deşi nu mă distrau aceste semne ca pe Matilda, gîndeam că n-aveau nici o semnificaţie neobişnuită. Într-o revoluţie se întîmplă multe, revoluţia şi le asuma, erau inevitabile, cînd pe scena istoriei apăreau masele... da, puteau călca în picioare cîteva cărţi, se dărîma o cariatidă, ei şi ? Aveam să le retipărim acele ediţii, ceva mai
tîrziu, desigur, şi construi alte cariatide, cînd tipi aşa de proaspeţi şi idioţi ca de-alde Calcan vor fi înlăturaţi... Puţin pot totuşi să anticipez. Nu numai Matilda rîdea şi nu numai de Calcan, ci şi de miniştri, cum era celebrul Zăroni, asupra căruia circulau un număr incredibil de anecdote, reînnoite aproape zilnic : revoluţia părea să aibă am caracter paşnic ; părea, dar curînd rîsul avea să le îngheţe multora pe buze... .
Prin anii 53, adică la cinci ani după moartea lui Stalin, sau mai precis după ce Hruşciov îşi dădu acordul ca trupele sovietice să se retragă de pe teritoriul nostru (detaliile acestui fapt senzaţional cu importante, consecinţe pentru noi nu se cunosc încă), Gheorghiu-Dej invită într-o
zi la el un scriitor notoriu şi stătu cu el de vorbă îndelung la o cafea, nu despre literatură, bineînţeles, în care nu se amesteca direct, ci despre politică şi anume despre politica sa, politica începutului, adică tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice după naţionalizare. Scriitorul povesti întîmplarea, cu amănunte care nu puteau fi născocite, extraordinară istorie, depăşind cu mult talentul său care excela în pitorescul murdar, nu avea adică acces imaginativ spre astfel de sfere politice ameţitoare ca s-o poată inventa, cu toate că pasiunea politică şi însuşirile de a o face le avea ; era membru în Comitetul Central al Partidului şi de mulţi ani deputat în Marea Adunare Naţională, dar nu mai mult, cu toate că aspira să conducă Ministerul Culturii.
„Mulţi nu ştiu, mă, cît de greu ne-a fost nouă să punem ţara asta pe picioare după război, îşi începuse Gheorghiu-Dej destăinuirea. Poporul a simţit-o, a strîns cureaua, a înţeles idealurile noastre, adică au înţeles muncitorii, intelectualii cinstiţi, ţăranii mai puţin, şi burghezia doborîtă, cum era şi firesc, n-a înţeles deloc, mai exact se bucura de dificultăţile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine să-ţi spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte şi dacă am fi fost mai puternici şi dacă Stalin ar fi murit mai curînd, o colaborare mai largă şi mai îndelungată cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimănui. Aşteptăm un moment favorabil ca să dăm drumul din închisori tuturor condamnaţilor politici şi să nu mai băgăm pe nimeni in ele pentru ideile lui. Putem s-o facem, dă-o dracului, nu vrem ca în conştiinţa generaţiilor tinere ideea de socialism să fie asociată cu aceea de dictatură. Vom fi condamnaţi de istorie dacă nu urmăm şi practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului şi comunismului. Acest lucru îl putem gîndi acuma în linişte şi cu calm, fără isteria de atunci a Anei Pauker, care ne întreba în plină şedinţă a Biroului politic cum se explică faptul că în conducerea partidului nostru n-am descoperit nici un duşman, nici un trădător. Bulgarii l-au descoperit şi împuşcat pe Traicio Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spînzurat pe Rudolpf Slansky şi odată cu el pe nenumăraţi alţii. Ana Pauker şi Vasile Luca vroiau să mă descopere pe mine şi tovarăşi de-ai mei de închisoare şi de luptă. Era primejdie mare. Să vezi, m-am hotărît atunci să mă duc la Stalin... M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova şi am fost cazat într-un hotel, fără protocol special şi fără comunicate în presă. Acolo în hotel am stat nemişcat lîngă telefon trei zile. Mi s-a spus că tovarăşul Stalin mă va primi îndată ce o să aibă timpul necesar ca să mă primească, să am răbdare şi să nu mă neliniştesc, fiindcă e foarte ocupat cu pregătirea plenarei CC. al P.C.U.S., care va avea loc curînd. Ce puteam să fac, mă ? Asta e soarta unei ţări învinse în război, în ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc între ele. O doresc, dar conducătorii puternici, cînd simt că eşti la cheremul lor, au grijă să nu te scutească să simţi tocmai acest lucru. N-aveam voie să părăsesc odaia, să ies şi eu să mă plimb; un şef de stat poate fi expus surprizelor, am aşteptat şi, în sfîrşit, în a patra zi sînt anunţat să mă pregătesc, tovarăşul Stalin mă aşteaptă. M-a primit singur în biroul lui din Kremlin şi m-a întrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare : «Ce e, mă Gheorghe ?» Adică ce s-a întîmplat, de ce ai venit ? Aşa ne spun ei nouă, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile... «Tovarăşe Stalin», i-am răspuns, şi am început să-i spun tot pe şleau, fiindcă nu se putea face cu el diplomaţie abilă, sînt sigur că agenţii lui, dintre care unul e şi acum adjunct la Interne şi ne urmăreşte pe toţi şi raportează tot. Îi şi raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, şi grupul Anei Pauker, Vasile Luca şi cei pe care se bizuiau în sînul CC. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, l-am lăsat la urmă, ca pe un lucru nu prea important, deşi era important... Am început cu chestiunea economică : ţara n-are mijloace pentru o creştere economică, pentru subvenţionarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, strîng cureaua, ţăranii stăpînesc piaţa alimentară, urcă preţurile, în timp ce noi le vindem produse industriale ieftine, altfel am fi siliţi să mărim salariile, să recurgem din ce în ce mai mult la fabrica de bani, fiindcă n-aveam nici unde să le mărim. Am şi recurs şi ţăranii au şi pus mîna pe ei; inflaţia, curmată acum doi ani, a reapărut... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitalişti nu putem recurge... A doua chestiune, politică. Am luat noi puterea politică, am naţionalizat industriile, uzinele şi fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii miniştri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uită la noi şi ne pîndeşte, rîde de noi, lansează anecdote... Foştii ei miniştri, fostele cadre politice şi militare, foştii demnitari intelectuali; foştii poliţişti sînt în picioare şi îi aşteaptă pe americani. Au din ce trăi, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o să facem altele, cînd o să revenim la putere. Americanii au bomba, ruşii n-o au. La toamnă începe războiul, la toamnă, la primăvară, la vară, dracu să-i ia, agită chestia asta. În marea Uniune Sovietică toţi ăştia au pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. La noi doar cîţiva legionari fanatici s-au refugiat prin munţi, cîţiva ofiţeri căutaţi pentru crime de război, dar n-au pe nimeni în spate, sînt în curs de lichidare, nu ăştia sînt problema, ci cei paşnici, care tot mai au influenţă asupra micii burghezii ezitante, asupra unei părţi din ţărănime. Ce să facem ? Cum să procedăm, tovarăşe Stalin ?... Şi a treia chestiune şi ultima, problema devierii de dreapta, care a apărut în sînul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin birou, şi-a scos pipa din gură şi m-a întrebat : <Cacaia deviaţia ?> Ce deviere ? ! Nu părea mirat, dar ştiam că era mai mult decît mirat. Ştiam că la auzul cuvîntului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviaţioniştilor din partid de dreapta sau de stînga şi pe care îi zdrobise pe toţi prin anii 26 şi 30 îi împrospăta sufletul lui împietrit şi că acela care cîştiga în faţa lui, cu asemenea problemă, cîştiga totul. Şi i-am spus : Grupul Ana Pauker şi Vasile Luca au deviat spre dreapta în chestiunea ţărănească şi în chestiunea finanţării primului nostru plan cincinal. Ei susţin că nu e momentul să începem colectivizarea agriculturii şi nici industrializarea. Teză buharinistă sadea. Stalin s-a oprit iar şi a clătinat din cap, parcă s-ar fi întristat : da, da, da da. Ana Pauker, da, da, da... Şi a rămas mult timp pe gînduri. Pe urmă a ridicat o sprînceană, şi-a pus pipa la loc şi mi-a spus tot aşa ca la început, ca unui frate : «Bine, Gheorghe, o să mă gîndesc la problemele voastre, întoarce-te la hotel şi îţi dau eu de veste cînd ne revedem...». M-am întors în odaia mea şi am mai aşteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin cap că s-ar putea foarte bine să nu-l mai văd niciodată pe Stalin şi să nu mă întorc în ţară decît ca să împărtăşesc şi eu, după un proces răsunător, soarta lui Kostov, a lui Rayk şi a lui Slanski. M-am gîndit eu chiar de la plecare, dar asta e politica, mă, trebuie să rişti cînd interesele maselor o cer... Nu ştiu ce a cîntărit la Stalin, în orice caz simpatia lui pentru moscoviţii Ana Pauker şi Vasile Luca se pare că n-a contat în faţa devierii lor. În asta a stat, mă, înţelepciunea lui, ştia să se orienteze rapid şi să nu ezite să sesizeze ceea ce e nou într-o situaţie dată. M-a primit iar. Am înţeles că partida era clştigată. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ţi sugerez eu să faceţi voi. Întîi : chestiunea cu ţăranii care urcă preţurile : fă o nouă reformă monetară şi luaţi-le banii îndărăt. Schimbi banii la nivelul unui salariu puţin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 ia 100 000. Şi mai respiri, pînă te întăreşti. Bani să vă dau n-am nici eu. Doi : în chestiunea cadrelor burgheze care rîd de voi şi lansează anecdote reuşite (şi aici Stalin avu un gest, îşi netezi rîzînd mustaţa, ca şi cînd le-ar fi auzit şi el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem dacă sînt reuşite sau nu şi i-ar fi plăcut şi lui), şi mă luă de braţ şi mă duse în faţa unei mese cu harta României în relief, executată special pentru această întîlnire. El luă în mînă un băţ, îl puse pe undeva pe lîngă Cernavodă şi apoi de-acolo făcu harşti cu el pînă pe lîngă Constanţa. Pe-aici, zise, faci-un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, şi îi trimiţi acolo să-l sape pe toţi ăştia care rîd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă or să mai aibă chef, şi dai două lovituri deodată, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de apă, şi deschizi o cale spre mare şi scapi şi de aceşti inşi glumeţi... O să-ţi dau şi unele excavatoare şi echipament electric, să ridici ici colo uzine electrice, şi o să-ţi dau ceva cadre de-ale noastre care au mai făcut canale. Trei : în chestiunea devierii : cunoşti pericolele unei devieri. Lenin a fost împotriva lor, îmi spuse Stalin cu modestie, ca şi cînd el ar fi fost ceva mai indulgentă decît Lenin şi nu făcuse bine că nu-i urmase învăţătura : era în măsură să mă sfătuiască să nu fiu indulgent. Li-chidaţi, zise, printr-o discuţie în Comitetul Central şi apoi în adunări de partid lărgite acest grup de deviaţionişti." Eşti mulţumit, Gheorghe ?» «Sînt mulţumit, tovarăşe Stalin.» După cum ştii, mai spusese Gheorghiu-Dej adresîndu-se scriitorului, partidul a acţionat unit în toate aceste trei chestiuni şi a învins. Numai canalul după cîţiva ani a trebuit să-l abandonăm : mergea greu, costa scump şi ar fi durat cine ştie cît şi devenise şi impopular... Dar cîndva tot va trebui făcut... cînd ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar zece ori mai ieftin... -Asta e, mă ! Aşa se face istoria. Voi, scriitorii, sînteţi neinformaţi, de-aia cărţile voastre nu sînt bune, dar din păcate nici noi nu vă putem pune la dispoziţie unele documente şi materiale care v-ar inspira. Ce să facem ? Nu putem ! Istoria e încă prea crudă şi lucrurile ar putea fi înţelese greşit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive şi nu cred că ziua asta o să fie chiar aşa de îndepărtată..." Astfel se încheiase acea destăinuire al cărei conţinut mie mi s-a părut de îndată senzaţional. În orice caz, acoperea cu o viziune de sus, în linii foarte mari desigur, evenimentele din acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adică punerea în practică a marilor decizii implacabile, astea le-am trăit noi, dar despre ele mai tîrziu...

Lucrurile mele se topiră deci repede în dulapurile Matildei. Ne aşezarăm la masă. Soţia mea (căci ne căsătorisem cu trei zile înainte) continuă, în timp ce aceeaşi fată de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viaţa lui de familie, despre meseria umilă pe care o avusese înainte... Aici o întrerupsei : „în politică n-are importanţă situaţia umilă de la care a pornit cineva, dimpotrivă, în revoluţia proletară asta e un atu." Dar Matilda parcă nu auzi. Ea era prizoniera mediului ei concret, de-acolo, de la arhitectură, ideile generale cînd o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credincioşi, habotnică, în discuţiile obişnuite, intratabilă ; acum însă pentru ea şi pentru colegii ei era pur şi simplu caraghios ca un fost plăcintar să ajungă primar al oraşului. ,,Ştii unde ţinea plăcintăria ? Chiar în spatele facultăţii noastre, toţi cumpăram de la el seminţe prăjite şi sărate de dovleac şi mai ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mîncat" ? ,,Nu !" „Atunci nu ştii ce bun era ! Şi pe Matilda o pufni iar rîsul, pesemne îi era greu să asocieze în mintea ei figura plăcintarului de-atunci cu aceea a primarului actual. „Numai în ţările înapoiate este de necon-ceput ca un fost vînzător de ziare sau fost miner să ajungă preşedinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo însă orice ocupaţie e nobilă, dacă prin ea ajungi să cîştigi bani." ,,Păi da, zise Matilda, cred că plăcintarul cîştiga destul de bine, fiindcă toţi studenţii cumpărau de la el seminţe şi felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine îmbrăcate decît mine şi aveau, aşa, un tupeu, un nas pe sus şi un dispreţ chiar şi pentru tatăl lor încît ai fi zis că îi reproşau că se născuseră într-o plăcintărie de dovleac... Nu ele serveau..." „Ei, tocmai, cred că un american le-ar fi gonit de-acasă..." „Nu zici, continuă Matilda fără să ia în seamă generalizările mele, că le ţinea la liceu ? ! Muncea pentru ele ca un rob, să le facă cucoane, disperat că învăţau prost..." „Chestie banală de nerozie paternă, mi-am continuat eu ideea, foarte frecventă în toate ţările fără cultul muncii, unde boieria, adică aspiraţia către boierie, constă tocmai în asta : să nu munceşti ! Ce deosebire ar fi- atunci între un muncitor şi un boier, dacă un boier ar munci şi el ? N-ar mai avea nici un haz ! Noţiunea de reuşită are alt sens la noi în Europa, unde avem o bogată tradiţie feudală, decît la americani... reuşită la ei, a căror tradiţie e de cuceritori ai unui vast pămînt, înseamnă bani care sînt expresia unei activităţi productive, şi nu a unei spolieri, cum cred unii munca, eficienţa, investiţia... În acest sens, plăcintarul, văzînd că fetele lui învăţau prost, în loc să le trimită la muncă şi să cîştige şi banii să-i investească în altceva, să ajungă nu boier, ci bogat, şi asta să nu însemne lux, trîndăveală şi risipă, ci..." „Păi singur spui, mă întrerupse Matilda, că n-ar avea nici un haz dacă odată ajuns bogat ar continua să muncească..." ,,Nu asta spun, replicai deodată iritat, una e ce spune plăcintarul tău de dovleci şi alta e ce-ţi spun eu ţie că ar trebui el să gîndească." „Cum o să gîndească el ce vrei tu !? rîse ea batjocoritor. Asta e gîndirea lui, şi dacă el se simte bine aşa, de ce să venim noi să-i impunem gîndirea noastră ?" Tresării. Învăţasem să surprind la ea clipa cînd o ispiteau ideile generale. Pericol, gîndii, atenţie mare. Totuşi izbucnii : „Îl bag în mă-sa pe acest Calcan cu dovlecii lui turceşti şi cu fetele lui cu tot, spusei totuşi. Unde mă vezi tu pe mine că vin să-i impun gîndirea mea ? Eu raţionez, nu mă duc peste el să-l învăţ ce trebuie să facă în viaţă. De altfel a ajuns primar, ce s-a ales de plăcintăria lui ?"' „O vreme a făcut ce-ai spus tu, adică şi-a lărgit-o şi a făcut şi o cofetărie, dar cofetăria nu prea a mers, îi stăteau prăjiturile nevîndute pînă se rîncezeau, nu i le cumpăra nimeni, lumea vroia de la el dovleac copt, asta e ! făcu Matilda agresivă şi triumfătoare. Aşa că ideile tale americane n-au dat roade, i-au venit şi lui,dar a dat faliment."
Dădui şi eu capul pe spate şi izbucnii în hohote. Trăiam cu Matilda marea mea perioadă cînd aceste treceri aproape insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se păreau nespus de vesele şi cînd cedam, o lăsam să triumfe. Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cît un fulg, dar acum nu-i ajungea numai atît, nu ştiu ce dracu vroia. În cei doi ani cît durase divorţul, soluţia mea fusese simplă : „Bine, Matilda, îi spuneam, ai dreptate (şi îi dădeam efectiv dreptate în sinea mea chiar), acuma tu trebuie să pleci..." Ne vedeam la mine şi totdeauna seara şi totdeauna spre sfîrşitul întîlnirii şi pe nesimţite cuvintele o împingeau spre mine şi se ciocneau cu ale mele scoţînd nu scîntei, ca acuma, ci adesea fulgere, la a căror lumină vie ideile mele erau nu o dată anihilate, topite, reduse la neant : nu mai ştiam niciodată, atunci pe loc, ce să-i mai răspund, abandonam şi ne despărţeam. Rămas singur, începeam să-mi amintesc, dar atunci mai puternică era amintirea îmbrăţişărilor noastre, simţeam că nu merg, ci plutesc şi uitam restul. „Hm ! gîndii, acum nu pot să-i mai zic să plece, gata, sîntem soţ şi soţie, ia s-o las să vedem ce vrea de fapt acum de la mine ?"
"Bine, zic, ideile mele americane n-au dat roade, i-au venit şi lui, ei şi ? Dar mai întîi cofetăria era în acelaşi local cu dovlecii ?" „Bineînţeles !" zise Matilda parcă indignată. ,,Nu e aşa de bineînţeles. Vadul lui comercial, dacă ne putem pronunţa astfel, era pentru dovleac copt, cum ai spus, cofetăria trebuia s-o facă în altă parte, în alt vad, într-un local şic, curat şi atrăgător, cu cele două fete îmbrăcate în alb ca serveoze, fără tupeu însă, fără nas pe sus, zîmbitoare şi şarmante, cu o firmă afară pe care să fi scris eventual : Cofetăria la cele două fete"... „De ce, zise Matilda (şi observai cum vorbea cu palmele strînse), idealul lui era să le facă intelectuale, o aspiraţie nobilă. Ce e greşit aici ? Află că le-a şi făcut, sînt amîndouă profesoare de liceu, cum ai fost şi tu..." „Asta nu înseamnă că sînt şi intelectuale, continuai cu să rîd. O meserie ca oricare alta şi care n-o să le facă niciodată bogate." „Nici pe tine n-o să te facă, aşa că nu văd deosebirea, cu toate că eşti profesor universitar. Tot o meserie ca oricare alta." Tot o meserie ca oricare alta ?! Tresării din nou şi rămăsei tăcut. De la dovlecii turceşti ai lui Calcan Matilda ajunsese la mine. Aşadar nu dădea doi bani pe idealul meu de a mă afirma ca filozof, cum nu dăduse nici pe activitatea poetică a lui Petrică. Între mine şi fetele lui Calcan nu era nici o deosebire. Dar eu ştiam că pentru o femeie aspiraţiile unui bărbat sînt literă moartă atît timp cît nu devin un fapt social cert. Petrică publicase el un volum de poezii, dar tot Petrică rămăsese, nu veniseră nici gloria, nici consideraţia, schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totuşi mă atinse un vag sentiment de tristeţe. Dorisem, adică implicasem dragostea mea pentru ea în aspiraţiile mele intelectuale intime. Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare. Bineînţeles că nu doream preţuirea unei proaste, care nu înţelege nimic, în timp ce se laudă cu tine peste tot, în mod ridicol, cum se întâmplă cu unele soţii. Matilda însă nu era o proastă, avea gîndirea vie, chiar dacă incertă în manifestări, cu urcuşuri şi coborîşuri spectaculoase, de la prostie la intuiţii şi adîncimi care te uluiau. Mă adîncii în reflecţie şi hotărîi ca niciodată să nu-i dau Matildei să citească ceea ce aveam să scriu, sau să abordez vreodată în vreo discuţie cu ea acest subiect. A fost o hotărîre cu grave consecinţe, pe care însă nu le întrezăream în acele clipe. Matilda se uita la mine cu privirea intensă, fără să clipească. O evitai liniştit. Îmi trăiam dezamăgirea fără să-mi treacă prin minte s-o exprim, dar nici să-i port soţiei mele pică şi în cele din urmă îmi revenii, îi zîmbii şi o întrebai mirat : „Ei, ce e ?". Palma ei dreaptă rămăsese cu şervetul în mînă, pe care îl strîngea. Îşi aminti brusc de acest şervet, îl aruncă, se ridică de la masă fără să-mi răspundă şi dispăru în bucătărie. Cunoşteam aceste îndîrjiri mute : nu-mi erau adresate. În cei doi ani le pusesem pe seama exasperării la care ne supusese Petrică. Avocatul său, ales de domnul Nicolau, reuşea să obţină termene, atît de îndepărtate încît nu mă miram cînd la întîlniri Matilda pur şi simplu tăcea ore întregi fie nu vroia să stăm nici acasă la ea, nici la mine. Ne plimbam, eu încercam s-o consolez spunîndu-i că avem viaţa înainte, că iubirea noastră o trăiam de pe acum şi că nu trebuia să ne sinchisim de Petrică, că el crede că această iubire o să se termine şi ea se va întoarce atunci la el : mi-o spusese el însuşi cînd într-o zi avusesem împreună o discuţie. După acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam ; el se mutase de la Matilda la cîteva luni după ce ea intentase divorţul. Cînd auzisem că el declarase în faţa instanţei că n-are soţie de lăsat, îl abordasem şi, foarte liniştit, zîmbitor el îmi dezvăluise fără ocol strategia sa : cînd se va convinge că într-adevăr o iubesc pe Matilda (căci aceasta era teza lui, că eu n-o iubeam, că sînt un cinic care, cel puţin la această vîrstă, nu ştiam ce înseamnă să iubeşti o femeie), atunci îşi va da acordul, şi divorţul se va pronunţa imediat... ,,E ridicol, îi spuneam Matildei, îndîrjită şi tăcută, n-o să mă apuc eu acuma să-i fac lui o demonstraţie că te iubesc, ca el să-şi dea acordul." „E dreptul lui", îmi spuse ea pe neaşteptate şi zadarnic încercai timp de cîteva săptămîni să aflu, adică să-mi explice ce vroia să spună cu asta. Tăcea, apoi se scula de pe banca din parc unde ne aşezam şi o lua înainte fără să-mi spună unde se duce ; mă lămuream curînd : spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca în acea primă seară cînd o găsisem plimbîndu-se pierdută prin faţa porţii mele, şi scena de atunci se repeta, cu o violenţă sporită... Dar iată că într-o zi aflarăm ceva care ne uimi : Petrică îşi găsise şi el o altă femeie, îl văzui eu însumi cu ea plimbîndu-se pe bulevardul cel mare, mă oprii, el mă prezentă încîntat cu măsură, fiindcă femeia era într-adevăr frumoasă, şi nu se sfia să-şi arate printr-o gravitate supusă şi orgolioasă dragostea ei pentru el, şi în sfîrşit îl auzii că îmi spune : „Chestia aia se va aranja rapid". Nici pomeneală că s-ar fi convins că eu o iubeam pe Matilda, vrusese doar să se aranjeze el însuşi. Matilda nu se bucură cînd îi povestii, fireşte, nici nu se înfurie, avu doar un surîs îngheţat şi sarcastic : „Ştiam, zise ea, că asta aştepta". Dar nu zise că bine că găsise ceea ce căuta, ca şi cînd n-ar fi avut nici acum încredere în el, după ce îşi bătuse joc de noi atîta vreme. Nu se destindea. Probabil că asta va veni treptat, gîndisem (şi gîndeam şi acum), după ce eu mă voi muta la ea şi vom începe să trăim, zilnic, împreună, această încordare neştiută poate nici de ea însăşi va ceda şi încetul cu încetul va reveni la Matilda din acea clipă cînd mă îndrăgostisem eu de ea : cînd fusesem prima oară invitat de ea şi întîrziase şi apăruse la uşa apartamentului... venea agale, trecătoarea pe care crezusem că n-o s-o mai văd niciodată... ca şi cînd ar fi venit de la un mare bairam unde se simţise minunat... se întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi şi pentru orice, dispusă să ierte pe oricine, copleşită ea însăşi de clipa de fericire intensă care îi atinsese sufletul. Se uitase la mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei a cărui frumuseţe mă orbea şi-mi spusese : „Dumneata trebuie să fii domnul Petrini ! Buna ziua !" Da, eu eram domnul Petrini şi ea era acum soţia mea... Nu încă, eu o vroiam pe trecătoarea...
Mă sculai de la masă, scosei din rafturi Baudelaire şi mă înfundai într-un fotoliu din imensul hol. Matilda se întoarse cu fata care ţinea în braţe o tavă cu prăjituri şi cafele, şi mă invita, spunînd că sînt plăcinte cu prune, specialitatea ei, fragede şi pufoase. Privirea Matildei se înseninase, chipul i se spălase de îndîrjirea anterioară. Pusei volumul pe măsuţă şi într-adevăr, gustînd din plăcintă, o şi înfulecai, atît era de bună. Fata se întoarse cu o nouă tavă cu două cupe de cristal şi cu o sticlă de şampanie. Matilda îi spuse să-şi ia şi ea un pahar, dar fata refuză : „Asta dă la mine ameţeală, nu-mi trebe !" „Da vinarsul nu te ameţeşte ?" zise Matilda. „Nu, doamnă !"' „Atunci adu-ţi un pahar de vinars !"
Destupai sticla. Ana, căci aşa o chema pe fată, ne ură să fim fericiţi, ridicarăm cupele şi băurăm. Ana îşi bău vinarsul dintr-o înghiţitură şi se retrase, în timp ce Matilda îi spunea să lase acum totul aşa cum e, să plece şi ea în oraş, şi mîine dimineaţă să se întoarcă să spele vasele; îmi amintii că după masă îmi plăcea să fumez, mă cautai în buzunar, îi oferii şi Matildei, aprinsei şi mă lasai ameţit în fotoliu. „La ce te gîndeai adineauri ? zise Matilda cu o veselie care îi sticlea în priviri. Poţi să-mi spui şi mie ?" „Mă gîndeam la tine şi mi-am adus aminte de o poezie din Baudelaire !" Şi îi arătai volumul. „No, no, no ! zise ea, nu adineaurea asta, adineaurea dinainte !" Ştiam la care adineaure se gîndea, dar ridicai dintr-un umăr mirat : „Cînd ?", zisei."Cînd ai rămas aşa, pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este !" Şi rîse în cascade şi nu mai insistă, dar parcă aceste cascade spuneau : Ştiu la ce te gîndeai, luai o hotărîre, dar n-o să-ţi meargă cu
hotărîri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri în noi înşine, o să aflu eu, n-ai nici o grijă, adică nu-ţi face iluzii zadarnice, o să fim fericiţi sau nefericiţi împreună, înţelegi, împreună, domnul meu... „Mai toarnă-mi, te rog..." Sugestia acestui împreună făcu să crească în mine dorinţa ca un val înverzit şi învineţit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, mă pomenii la picioarele ei sărutîndu-i genunchii cu patimă... „Ce hotărîre, care hotărîre", murmuram, iar ea, cu mîinile în părul meu, mă mîngîia şi îmi şoptea, pierdută, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaimă fericită, un fior terifiant... "Să nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, îmi spunea, să nu fugi de mine, să nu-mi eviţi privirea, să nu mă întrebi ei, ce e ? ca şi cînd n-ai şti ce e, ca şi cînd mi-ai fi străin, departe de mine, scrutîndu-mă cu ochi nemiloşi... Căci eu voi fi pierdută dacă nu mă iubeşti, dacă nu-mi dăruieşti tot ce ai mai bun, dacă mă vei sili să nu-ţi mai pot dărui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu..."
Era întîia oară cînd îmi făcea o astfel de declaraţie. Spuneam da, da, da, printre şoaptele, printre suspinele ei, care nu încetau, mă copleşeau. Şi, ce era mai bizar, îmi alungau dorinţa în care se vărsa toată iubirea mea şi începeam să gîndesc că ar trebui să tacă, să-şi dea seama că dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasă, contopirea lor ne poate face să ţipăm şi firul vieţii să se desfacă vertiginos de pe ghem ca în acel coşmar al unui copil care în cîteva clipe a devenit moşneag cu barbă. Dar ea nu tăcea, mîngîierile ei nu se opreau. Că eu ştiu ? Că eu am înţeles ? Că de-atunci, o, de-atunci cînd ne aflam în bibliotecă şi eu o priveam cu duşmănie şi-a dat seama că e pierdută, că o iubeam cum n-o iubise nimeni pînă atunci şi că... Da, da, da, răspundeam din ce în ce mai furios şi că atunci, o, da, atunci, dacă am fi fost singuri, relua ea. I-auzi, gîndii uluit, ce-i trecea, prin cap în acele clipe, şi nu-i mai ascultai şoaptele, trăsei exasperat de ce-avea pe ea şi o violai acolo în fotoliu, căci se împotrivea ca o leoaică, realmente, şi fu un viol nesfîrşit înşurubat şi crîncen care o domoli în cele din urmă, şoaptele aprinse încetară, închise ochii şi doar un murmur fără cuvinte, ca un cîntec de fetiţă abandonată în pădure, înspăimîntată, dar inocentă, i se mai auzea parcă direct din adîncul fiinţei... Apoi înţelesei, adică mi se confirmă ceea ce ca nu intuise că i se poate întîmpla : pentru întîia oară de cînd o cunoşteam avea parcă forţele sufleteşti istovite. Îmi spuse că îi era somn, o luai în braţe, o dusei în dormitor, o dezbrăcai, mă dezbrăcai eu însumi şi adormi în braţele mele. Îi ridicai apoi capul, i-l pusei pe pernă şi revenii în hol. Nu uitasem de dorinţa mea de a reciti acea poezie din Baudelaire. Alături de trupul ei care ardea, o recitii de cîteva ori... în privirea ei, cer livid din care se naşte uraganul, la doaceur qui fascine, et le plaisir qui iue.

Un éclair... puis la nuit ! - Fugitive beauté
Dont le regard m'a fait soudainement renaître,
Ne te verrai-je plus que dans l'éternité ?
Aïlleur bien loin d'ici l trop tard ! jamais peut-être !
Car j'ignore où tu jais tu ne sais où je vais,
O toi que j'eusse aimée, o toi qui le savais !

Dar nu, n-aveam, s-o văd doar în eternitate, trecătoarea mea era aici, nu cine ştie unde, nu departe, nu prea tîrziu, nu niciodată ! Căci dacă chiar împreună nu ştiam unde mergem, nu regretul sfîşietor (dacă ai fi trecut pentru totdeauna pe lîngă mine şi nu te-aşi fi putut iubi, o tu, care ştiai) îmi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin el, triumfătoare şi liniştită.

III

A doua zi ne-am sculat mai devreme, să mergem la manifestaţie. Pe atunci 7 Noiembrie se sărbătorea cu aceeaşi amploare ca 23 August. Vrusesem să nu mă duc, dar Matilda mă sfătui să nu fac o asemenea imprudenţă. ,,Nu văd ce imprudenţă ar fi", i-am răspuns. „Cum, s-a mirat ea, nu ştii ?" „Nu !" „Te notează." „Şi ce dacă mă notează? Dar mai întîi cine mă notează ?" „Cum cine ? N-aveţi acolo o organizaţie de partid ? Sau nici asta nu ştii ? „Ba avem, dar nu-l văd eu pe caloriferistul facultăţii (fiindcă el e secretarul celulei de partid) că o să îndrăznească să noteze pe cineva." „Ai să vezi că o să îndrăznească !".„Bun, şi ce e cu asta ?" Matilda se gîndi, apoi îmi spuse : „Nu e bine !". Subliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine în ce sens ? Ce mi se putea face ? „Profesori în vîrstă, unii dintre ei somităţi în medicină, în filologie, în matematici să fie notaţi că nu se vor duce ? !" mă mirai eu. „Se vor duce, zise Matilda, şi dacă nu te vei duce, vei fi singurul absent şi nu e bine", repetă ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi bine, dar care ascundeau în ele o ameninţare cu atît mai neliniştitoare, cu cît nu preciza nimic : în primul rînd nu era bine aşa în general, şi cine nu va ţine seama de acest general va avea necazuri aşa în particular. „Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, aşi putea avea ?"' „Asta ai să vezi tu singur mai tîrziu, dar nu prea tîrziu, în timp ce toţi ceilalţi vor fi la adăpost de ele şi nimeni nu-ţi va lua apărarea", răspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi în universitate o astfel de atmosferă de ameninţări care să ştirbească în vreun fel libertatea cuiva. Era adevărat că nu puţini aderaseră, în frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om de stînga, ca şi Parhon, la Bucureşti, marele endocrinolog, fără să ajungă însă demnitar ca acela, se spunea că ar fi refuzat.
Totuşi, din curiozitate, hotărîi să mă duc, mai ales că nu mă dusesem niciodată, mă uitasem odată la manifestanţi de pe trotuar şi starea mea de spirit fusese contradictorie, întîi, în primele minute strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarăşa Ana eţetera, nu-mi plăcuseră deloc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin şi a altora, ci pentru că nu înţelegeam cui erau adresate aceste strigăte. Nu erau de faţă nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau ? Şi acele pancarte ? Dacă toţi aceşti lideri ar fi fost în opoziţie, sensul ar fi fost clar : îi aclamau să audă masele şi să-i ajute să ia puterea, cum se întîmplase îndată după război. Dar ei aveau acum puterea ! Ce mai era de obţinut ? Şi apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine să le mai audă dacă toţi erau în stradă, încolonaţi ? Să se audă tot ei, pe ei înşişi ? ! Da, se putea, aşa cum se întîmplă să cîntăm în singurătate, exprimînd o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferinţă, de aspiraţie spre ceva, de dor... Desigur ! Mă uitam la chipurile lor, să descifrez ce fel de sentimente îi stăpîneau. Întîi că nu strigau toţi, dar aceştia erau mai puţini, apoi erau unii care strigau prea tare, însă cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor : lăsau să se audă ceea ce strigă prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pîlnii metalice de rezonanţă, apoi erau unii stupizi, care după ce strigau arătau o figură tîmpă de veselie, al cărei mobil numai ci îl ştiau, rîdeau, făceau o pauză, apoi iar aclamau... Am început însă treptat să văd şi alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se transfigurau exprimînd o credinţă adevărată, o convingere, o mîndrie, proaspată, spontană... Da, parcă spuneau, am venit la putere noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decît suferinţă şi mizerie... jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilinţele şi cu cei care ni le aduceau distilînd din ele numai pentru ei şi-ai lor mierea şi luxul în care trăiau. Am început să urmăresc doar aceste figuri, prins de şoc, căci chiar numai vederea maselor, fără a face parte din rândurile lor, începe, dacă te uiţi mai mult la ele, să mişte ceva adînc în tine, să-ţi nască o emoţie fără nume, o solidaritate neştiută pînă atunci de tine cu ceilalţi, o adeziune fundamentală la mişcarea, trezirea la conştiinţa de sine a tuturor oamenilor. Şi începusem să simt chiar atunci, pe loc, că aceste chipuri simple care semănau cu al tatălui meu şi mai ales cu al mamei mele însemnau totul, ei erau ceea ce avea pămîntul mai stabil, ei nu dispăruseră niciodată, în timp ce regi şi oligarhii pieriseră, ei aveau ciolanele tari, mîini puternice şi eterna speranţă în inimi ; le-o citeam acum în priviri, strălucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii complice, prefăcute, vrînd să spună, nu se ştie cui, că strigă ei, dar nu cred o iotă din toate astea şi ca dovadă (nu se ştie cui vroiau ei să aducă dovezi) rînjeau ambiguu, căci nici să rîdă din plin, total, nu îndrăzneau. Ici, colo se vedeau tăcuţi, gravi, atenţi, oamenii de ordine : ei nu strigau şi nu aclamau, sarcina lor era ca totul să decurgă bine, totul să fie în regulă, manifestanţii să fie disciplinaţi, să ţină bine pancartele, manifestaţia să-şi atingă scopul, coloanele să ajungă în faţa tribunelor, să fluture mîinile, batistele, unii să-şi arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, îi purtau pe grumaji şi care fluturau şi ei din minutele lor. „Important e că oamenii simpli au lepădat de pe umeri umilinţa, restul, am gîndit, adică realizarea unei lumi fără această umilinţă ruşinoasă care a alungat din multe cămine fericirea simplă la care are dreptul orice om pe pă-mînt, urmează să se înfăptuiască : depinde de ei să nu accepte o altă formă de suferinţă şi umilire." Şi m-am îndepărtat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit în conştiinţa mea şi care avea să tresară des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare în adîncurile fiinţei mele, o imensă durere, în anii care aveau să vină. De uitat însă nu l-am uitat nici acum chiar, în celula mea în care scriu această pagină încercînd să alung moartea care mă aşteaptă...
Îmi spuneam atunci că ştiu ce este o manifestaţie de mase, nu simţeam nevoia să mă încolonez şi eu. Totuşi, am hotărît, odată tot trebuie să fiu şi eu printre ei, nu pentru că n-ar fi fost bine să nu mă duc, cum îmi spusese Matilda (în acest sens nu-mi păsa şi nici nu credeam în ameninţări), ci pentru că una e să priveşti mişcarea stînd pe loc şi alta poate fi să faci parte chiar din mişcare.
Cu gîndul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ne-o putem face despre ceva, urmînd poziţia în care ne aflăm, o luai spre locul de întîlnire unde ni se spusese să ne adunăm noi, cei din învăţămînt. Nu vedeam mişcarea din jur coloane de manifestanţi care şi începuseră să se deplaseze, cînd mă pomenii strigat : „Dom'profesor, dom'profesor, unde mergeţi ?" Nu eram profesor, ci doar asistent, dar aşa ni se spunea la toţi la facultate de către personalul administrativ. Mai tîrziu şi chelnerii în restaurante, cînd aveau clienţi al căror grad în învăţămînt nu-1 cunoşteau, dar bănuiau că aveau de-a face cu intelectuali, spuneau tot aşa. Pînă şi Matilda se lăuda cu mine rudelor ei în acelaşi fel : Victor e profesor universitar !
Era caloriferistul facultăţii, secretarul celulei de partid, care mă strigase : ,,Poftiţi, dom'profesor", zise el arătîndu-mi rîndurile, care deocamdată erau în aşteptare, şi unde recunoscui într-adevăr, aşa cum îmi spusese Matilda, aproape pe toţi universitarii noştri, amestecaţi cu personalul administrativ. Nu era aşa că dacă nu veneam aşi fi fost singurul care ar fi lipsit. „Petrini, ridică mîna un coleg care ţinea capătul unei pancarte, haide, dragă, nu vezi că nu putem porni din pricina ta ?"
Regăţenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o combinaţie între humorul pur, dacă există aşa ceva, şi lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naştere unui humor specific, cînd se rîde atît de persoana care vorbeşte cît şi de ceea ce spune această persoană. Regăţeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să rîzi adică şi de el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri cînd îşi dă seama că ea însăşi e subiect de comedie, dar nu ştie cum se petrece fenomenul, se irită şi devine caustică, această causticitate sporind însă, şi nu diminuînd hohotele celorlalţi. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting şi altele, spre deosebire de un bucureştean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deşucheat şi plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar ; în acele clipe întreaga lui persoană cere palme şi picioare în..., care adesea i se şi dau, palme şi picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucureşteanul arată o figură blazată şi te trimite cu un dispreţ suveran la origine, fără să-ţi poarte pică. Nu sînt absolut sigur de aceste caracterizări, dar astfel îmi părea colegul meu care ţinea un capăt al pancartei şi care mă chemase lîngă el. Apărînd în trăsături îngroşate, fusese totuşi primul pe care îl cunoscusem mai bine şi mai îndeaproape, fiindcă îmi plăcea de el, semăna cu bietul Puloş, fără inocenţa acestuia, mă distra, mergeam adesea cu el la o berărie. Dacă şi-ar fi scos pantalonii şi şi-ar fi pus cioareci, ar fi semănat cu un ţăran. Chiar şi era, ajunsese asistent la universitate nu ştiu prin ce mister, fiindcă un student bun ştia mai multă carte decît el. Cu toate acestea, nimeni nu-l luase la ochi, iar studenţii îl simpatizau, nu numai pentru humorul lui ţărănesc, ci şi pentru că auziseră că era băiat de viaţă, la un pahar de pildă, pe lîngă alte năzdrăvănii, cînta cu cuţitul în dinţi, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam să-l fi auzit luînd parte la vreo discuţie despre literatură, care totuşi era obiectul pe care îl preda studenţilor. Insist asupra lui fiindcă în acea zi avea să-şi dezvăluie o latură nebănuită, care avea să-l pună într-o situaţie neaşteptată şi foarte turbure. Nu spun tragică, deoarece tragicul, în acei ani, îşi pierduse încetul cu încetul sensul obişnuit şi căpătase un altul... Se va vedea mai încolo, voi încerca adică să sugerez acest nou înţeles sau această nouă atitudine a noastră faţă de tragic. Revoluţia e şi o purificare morală şi cel lovit de ea... dar mai bine să arăt asta treptat...
Era de-ajuns numai să-l vezi pe Cubleş (căci aşa îl chema) şi să simţi aproape fără să vrei că în general gravele probleme... hm ! nu sînt atît de grave şi că existenţa putea fi abordată şi sub alt unghi. Care ? Ce fel de unghi ? Ţi-l sugera întîi înfăţişarea sa. Părul abundent, negru, îi creştea aproape de lîngă sprîncene, privirea vicleană, dar limpede, nu lipsită de o anume fermitate (care repede, prompt, putea deveni insolentă), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhăit, cu pomeţi roşii, cu o mustaţă groasă care masca o gură hilară, gata să se întindă în rînjet (căci de rîs cu gura mare nu rîdea aproape niciodată)... Vorbirea îi era mieroasă, exclamaţia şi accentul puternic dialectal, şi în loc de virgulă frazele sale erau punctate de un ie, care era cînd persiflator, cînd trădînd un cinism care reducea totul la universul său şi te făcea, în conversaţia cu el, ori să-i întorci spatele definitiv, ori să renunţi, pentru o clipă, la universul tău, spre a te distra, dacă nu te costa prea scump această distracţie, căci nu ştiai sigur dacă, cine ştie din ce pricină şi cu toate că te arătai prietenos cu el, nu va deveni muşcător şi nu-ţi va insinua o măgărie sau chiar ţi-o va formula direct, cu o brutalitate deşănţată de golan sătesc. Acceptai însă să plăteşti, distracţia era mare. Ceea ce avem în noi murdar şi abject, te pomeneai că se trezeşte şi îşi cere drepturile şi îţi spuneai că decît să rişti ca acest gust pentru ceea ce e urît şi josnic să se manifeste în tine însuţi fără să vrei şi cînd te aşteptai mai puţin, mai bine să iei parte la un spectacol produs de un altul, plăteşti preţul, contempli scîrbit, după ce ai rîs, josnicia umană şi te simţi eliberat pentru multă vreme ca după o spovedanie. „No, Petrini, continuă el, pune mîna şi ţine pancarta, de 23 August ai lipsit... Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul... Filozoful trebuie să-şi verifice sistemul cu practica, praxismul'', adăugă el rînjind şi încercă să-mi vîre în mîini băţul. „Nu, zic, ţi s-a încredinţat, du-ţi sarcina la bun sfîrşit. Dacă ai să cazi în nas de atîta efort, preiau eu..." „Mergem pe urmă la o bere ?" îmi şopti. „Mergem ! Dar să nu mai inviţi, ca data trecută, cine ştie ce tipesă... îţi dau cu halba în cap şi te las cu ea să-i cazi în genunchi extaziat." Era căsătorit şi avea şi copii, şi era un bun tată de familie, asta nu-l împiedica, fireşte, să aibă tot felul de aventuri deşucheate... Data trecută crezusem că o să rup cu el. Îl găsisem la masă cu o fată a cărei înfăţişare (era drăguţă !) îţi spunea una, iar vocabularul alta. Era o legătură, după cîte mi-am dat seama, îi făcea reproşuri ea lui şi el le înghiţea tăcut, învins, încercînd zadarnic să plaseze din cînd în cînd cîte-un cuvînt. Individa trona... ,,Nu ţi-e ruşine aşa un pic ? ! îi spunea. Nu ţi-e ruşine aşa un pic ?... Da' nu ţi-e ruşine ? Nu ţi-e ruşine ? Ce ? Eu sînt minoră ? O să vedeţi voi !... Că eu o să mă întorc cu toate acele... Mi se fîlfîie... Cum îţi permiţi ? Da' ce-am ajuns eu ?... Sînt liberă şi fac ce vreau ! Şi maică-mea va deschide singură discuţia asta ! (deci juca tare, o avea pe maică-sa drept scut !) Pleacă ! Şi-o să vezi ce-o să iasă ! Futu-te'n cur ! Laşule !... De-aici înainte muşc în carne vie !... în carne vie !... Să stai în banca ta ! Să nu mă dădăceşti pe mine ! Sînt liberă şi fac ce vreau ! Inclusiv ! Hai sictir !..." Mi-am întins picioarele pe sub masă să-mi fac loc să-mi rîdă şi pantofii şi am izbucnit într-un hohot mare. Nu rîdeam atît de ea, cît de figura redusă la tăcere, obidită, a lui Cubleş. Îşi găsise naşul. Era vocabularul lui, dar fără humor (individei nu-i ardea de glumă !), şi îl ataca cu o violenţă şoptită şi feroce. El se uită la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc şi îmi spuse : ,,Ie ! Rîzi, ai ?... Ai venit la masa mea să rîzi ! Rîzi ca un ratat ! În curînd or să te dea afară de la universitate şi or să te trimită învăţător la curatul calului, să ţii blidul sălăjanului. Te rog să pleci, nu merită să stai la masă cu o domnişoară ca ea !...'" Credeam că glumeşte, dar el îşi ieşise cu adevărat din pepeni. Mai întîi că nu era masa lui, ne dădusem întîlnire, şi acum se grozăvea ca un măgar, să-l admire, dacă se mai putea, tipesa de care se pare că era îndrăgostit. Mă uitai la ea, avea o expresie complet străină şi cînd tăcea parcă era ceva de capul ei, nu era chiar atît de hîdă cum mi se păruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate în care fusese jignită. „Ce te uiţi ? continuase el. Cere-i scuze ! Ie ! Scuze, dacă nu, cară-te !" ,,Ascultă, mă paiaţă, i-am şoptit, eu cu tine n-o să mai vorbesc. Numai a universitar nu arăţi şi de fapt nici nu eşti, nici de învăţător nu eşti bun ! Ţăranii au bun-simţ, nici ţăran nu eşti, dar satul are şi el mahalaua lui, trăiască mahalaua, golănia... întoarce-te în mahalaua de unde ai venit, găinarule..." Şi m-am ridicat şi am plecat. Îmi părea rău, aşi fi vrut să mai stau, nu trebuia să rîd, spectacolul pe care îl dădea tipesa era rar, merita să mă stăpînesc şi să iau parte la el pînă la capăt... Ne împăcarăm însă chiar a doua zi, cînd ne întîlnisem pe culoare ridicase braţele în sus de entuziasm şi exclamase cu regret sincer : ,,Petrini, scuză-mă, dar umblu ca un nebun după fata aia s-o regulez, şi ea, auzi (şi aici Cubleş se luă cu mîinile de cap şi scoase un fel de muget de furie), cică să divorţez de nevastă-mea şi să mă însor cu ea !..." Şi o înjură de dumnezei şi se drăcui pe sine de tîmpit ce era... Bineînţeles că îl iertai.
Coloanele se puseră în mişcare. Ne mişcarăm şi noi, dar după o sută de paşi ne oprirăm. Trecură, venind de pe o stradă laterală, alte coloane, care aveau prioritate : erau textilişti, cei de la uzina de tractoare reconstruită în locul celei de montat avioane şi unde lucra acum tatăl meu, după o scurtă perioadă de readaptare, cei care construiau vagoane şi cisterne, cei de la utilajul petrolier... ,,Pînă la urmă, zic, ce-ai făcut cu tipesa aia ?" „N-am făcut nimic, zise, rîzînd de el însuşi furios, să vedem după masă."
În sfîrşit, drumul se eliberă şi urmarăm în pas mai viu pe cei din faţă, de unde se auzeau strigîndu-se lozinci... „Petrini, zise Cubleş la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri înaintea noastră ?" Dădui din umeri. Îi văzusem şi eu, venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi în ungureşte, desigur, numele universităţii lor şi lozinci, Eljen ă Roman Muncas Part... Eljen nu ştiu ce. Aşa era, fuseseră plasaţi înaintea noastră... „Ce importanţă are, zic, nu e cazul să-ţi manifeşti şovinismul pentru atîta lucru !u „Eu şovin ?" protestă el. „Întreaga ta înfăţişare e a unui şovin. Dar nu numai înfăţişarea, mai am un argument, continuai eu văzînd că se enerva.
Cînd te duci la un chioşc să-ţi cumperi ţigări şi vînzătoarea e unguroaică vorbeşti cu ea ungureşte." „O singură dată s-a întîmplat, fiindcă unguroaica era drăguţă." „Da' de unde, în chestia asta eu am o părere formată. Există un anume tip de intelectual ardelean care ştie ungureşte. De ce ? Ei, de ce ! Aşa ! Nu strică ! Cine ştie ?" Mă aşteptam să se holbeze la mine şi să-mi spună ceva plastic, ţărănesc, dar observai că nu mă asculta. Se uita înainte foarte concentrat, parcă la pîndă. „Petrini, îmi spuse, ţine tu, te rog, pancarta asta. Mă întorc imediat."
Şi dispăru, o luă înainte. Se întoarse curînd şi îmi spuse foarte agitat : „Da, aşa este, ăştia strigă lozinci contra noastră." „Cum contra..." dar nu avui timp să mă mir, deodată Cubleş răcni : „Trăiască Ardealul întors la patria mumă". Apoi iar răcni de cîteva ori repetînd... În clipele acelea Cubleş nu mi se mai păru ca are înfăţişarea lui obişnuită, a unui juisor cinic şi egoist, incapabil de a gîndi şi la altă cauză decît a propriei sale persoane. Şi mă pomenii gîndind : ,,Da, foarte bine, de ce să nu trăiască Ardealul nostru întors la patria mumă ? Era firesc, destul suferiseră românii ardeleni, populaţie de două ori mai mare decît minoritatea maghiară, atîtea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leagănul românismului, aici înfloriseră statul dac şi dacii, strămoşii noştri, care puseseră de-atîtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci şi romani, ne trăgeam, şi faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu ştiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitaţia lui Cubleş mi se transmisese ? Poate pentru că după război, după ce recucerisem acea parte smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minorităţile noastre, în loc să trăiască paşnic în ţara care era şi a lor, trecuseră la acţiuni care mi se păreau cel puţin bizare ? De pildă năvăliseră în număr mare în partid... Nu puteai să zici nimic, intrarea în partid era ceva pozitiv, revoluţionar, dar urmarea fusese că ne trezisem cu un număr mult prea mare dintre ei in posturile-cheie ale oraşului, în industrie, în comerţ, în administraţie şi chiar în poliţie. Chelnerul care te servea la restaurant catadixea cu greu să deschidă gura pe româneşte (limbă pe care o cunoştea perfect), să-ţi ia comanda şi să te servească civilizat. Serile, adesea, aveau loc bătăi. Se crease neliniştitoarea senzaţie că ocupaseră oraşul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist ei era român, declaraţie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce se întoarse în capitală. Se luară totuşi unele măsuri, dar şovinismul unor elemente minoritare nu fu combătut decît mult mai tîrziu, după zece ani, şi anume într-un moment politic foarte prielnic, îndată după turburările contrarevoluţionare din Ungaria ; abia atunci se restabili în oraşul nostru o convieţuire normală şi paşnică între noi şi minoritatea maghiară din oraş, cele două universităţi se uniră, în mod firesc limba română reveni în instituţii, comerţ şi administraţie. În acel an însă nu era aşa şi mă pomenii şi eu strigînd împreună cu colegul meu Cubleş : Trăiască Ardealul, pamînt românesc ! Glorie veşnică martirilor noştri, Horia, Cloşca şi Crişan... Din faţă ni se răspundea : Eljen, nu ştiu ce... Cubleş îmi traducea : Trăiască Ungaria., trăiască Buda-Pesta... trăiască marele popor maghiar vremelnic despărţit... Şi foarte rar şi anemic : Eljen ă Roman Muncas Part, trăiască Partidul Comunist Român. După noi începură să strige indignaţi şi ceilalţi universitari. Nimeni nu observă că între timp tovarăşul Pascu, caloriferistul nostru, dispăruse...
Deodată auzii un răcnet. Apăruţi parcă din senin doi indivizi intraseră printre rîndurile noastre şi puseră mîna pe Cubleş, îl apucaseră de braţe, unul din dreapta şi altul din stînga, şi îl trăgeau să-l scoată afară. Cubleş răcnea şi se zbătea. ,,Ce e asta, striga, ce-aveţi cu mine, nu merg nicăieri, domnilor"', îşi întoarse el capul înapoi către colegii lui care, ca şi mine, priveau stupefiaţi apariţia acestor intruşi, cu înfăţişări de brute, cu raglane pe ei, tăcuţi şi parcă plictisiţi de spaima cu care striga Cubleş. Îi şoptiră ceva. Cubleş urlă : ,,...da' de ce, nu merg nicăieri, nu nu merg... Trăim în România, nu în Ungaria..." Pe acest ultim răcnet Cubleş fu aproape tîrît dintre rînduri, deşi se zbătea cu energie... paşii totuşi îl duceau spre trotuar... acolo îl văzui că se propti cu picioarele în bordură, se opinti din răsputeri să scape, se svîrcoli, chiar fu gata să-şi elibereze braţele... începu însă să vomite şi unul din indivizi îi primi jetul care ţîşnise din Cubleş drept pe piept, un jet de salată verde, amestecat cu ouă nedigerate încă şi clăbuci vineţi de fiere... îi dădură drumul, credeam că chiar o să-i dea drumul şi în clipa aceea Cubleş ar fi putut fugi, dar i se făcuse rău, se îndoise de spinare şi continua să vomite. Individul murdărit se ştergea repede pe piept cu o batistă pe care o şi aruncă scîrbit, dar impasibil şi cu o mişcare rapidă scoase un pistol de sub raglan şi i-l înfipse lui Cubleş în coastă. „Tovarăşi, strigă atunci caloriferistul care reapăruse ca şi cînd n-ar fi dispărut, nu opriţi coloanele, înaintaţi..."
Înaintarăm şi nu-l mai văzurăm pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubleş nu-l mai reluase şi ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se făcuse şi în faţă, nu se mai auzi nici un fel de eljen, şi astfel ajunserăm în centru şi trecurăm prin faţa tribunelor. Surîzători, radioşi, liderii oraşului şi invitaţii fluturau din mîini în timp ce în spatele lor fîlfîiau atinse de curenţi de aer drapele roşii amestecate cu tricolorul. De pretutindeni se auzeau urale. De la noi, şi nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram puţini, şi lipsa noastră de entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrăştiarăm îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau steaguri şi pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire : de ce se speriase aşa de tare şi mai ales aşa de prompt Cubleş ? Dacă m-ar fi luat pe mine şi nu pe el, aşi fi mers dînd din umeri : cu ce eram vinovat ? Nu noi începuserăm. Şi într-adevăr, vorba lui Cubleş, trăiam în România, şi nu sub ocupaţie maghiară, nu cumva n-avem dreptul să ne manifestăm sentimentele faţă de martirii şi eroii noştri, cînd cei care îi martirizaseră de-a lungul secolelor ne provocau ? Nu înţelegeam groaza animalică a colegului meu.

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa