Editorialele e-scoala: Doru Ionescu | Mihaela Onofrei | Alexandra Batar | Oana Mosoiu | Bogdan Gavrila

 TRIMITE EDITORIALUL

PRIETENILOR TAI

(Yahoo Messenger!)

Alte editoriale scrise de Doru Ionescu:

- Zis si facut

- Un oracol, o generatie, un sondaj

+ Recomanda acest site!

   Editorial / Un erou al zilelor mele

Sper ca toata lumea a vazut macar una din lectiile muzicale ale lui Leonard Bernstein. N-are rost sa intru acum in detalii stiintifico-filozofice-muzicale pentru ca nu ma pricep. Insa altfel de aprecieri pot face, si ma refer aici la cele sentimentale. Am avut sansa sa vad cateva episoade in anii de gimnaziu si pot spune ca Lenny m-a atras din prima secunda. Faptul ca vorbea pe intelesul meu de niste lucruri pe care le indrageam, si le indragesc, n-avea nici o importanta. Individul putea vorbi si despre utilajul si tehnologia lucrurilor mecanice si la fel as fi zvacnit de emotie.

Din pacate, dupa acele cateva episoade, n-am mai avut prilejul unui contact, fie el prin intermediul televizorului si al discului, cu Bernstein. Vremurile erau de asa natura incat trebuia sa ma multumesc cu cele cateva lectii predate in salile de concert ale New York-ului si preluate apoi de televiziunile din lumea intreaga.

Dupa Revolutie lucrurile s-au schimbat. Avalansa de informatii m-a coplesit si mi-a fost aproape imposibil sa-mi recuperez eroul matineelor muzicale din multimea de nume noi care se iveau acum, precum fantomele ce revin la viata. Furtwangler, Barbirolli, Giulini, Szell, Kubelik, toti marii dirijori ascunsi mie de cortina de fier imi erau acum la indemana, fiecare genial in felul lui propriu, fermecator si purtator de traditie si istorie muzicala si nu numai. La un moment dat Leonard Bernstein a reaparut. Dar in fata ochilor nu se mai afla barbatul cuceritor care seducea copiii cu varste intre 5 si 95 de ani ci un dirijor criticat de multi pentru fariseism, lipsa de profunzime si viata putin conventionala. Spuneau criticii ca Bernstein e un cabotin, iar eu, cu ochii si urechile seduse acum de alte stiluri, aprobam practic fara sa ascult. Alti autori mentionau faptul ca Lenny era un intrigant,un om mic, iar stima ce i-o purtam se diminua si mai tare, prost fiind si netinand seama de faptul ca numai un martor ocular si implicat este cea mai buna sursa si nu un trepadus de ziarist. Tot atunci am aflat ca Lenny, dandy-ul de pe podiumul dirijoral, era un mare devorator de sex, atat de cel feminin cat si de cel masculin. Eroul meu era la fundul prapastiei si nu exista nici cea mai mica sansa sa iasa de acolo.

"Sansa" lui, si, mai ales, a mea, a fost sa am noroc de o incurcatura. Rugasem pe cineva sa-mi ia niste discuri de la Budapesta, si individul, negasind ce i-am comandat, a cumparat aceleasi simfonii, dar cu Bernstein la pupitru, gandindu-se ca n-are ce sa-mi displaca. Am fost atat de nervos cand mi le-a inmanat, incat prêt de cateva luni nici nu le-am scos din tipla. Binenteles ca nu m-a lasat inima sa stau cu discurile nedesfacute la nesfarsit si a sosit si momentul in care Lenny a inceput sa re-urce voiniceste poteca spre sufletul meu. Daca as fi scris acest mesaj acum jumatate de an cu siguranta aici s-ar fi sfarsit.

Insa acum cateva luni un bun amic m-a ploconit cu doua dvd-uri in care Bernstein dirija orchestrele din Londra si Viena in simfoniile lui Mahler. Parca mi-a dat cineva cu o caramida in cap. Eram asemenea unui caine maidanez care e seful nuntii de potai si merge in fundul catzelei pe mijlocul soselei. Lenny se intorsese cu adevarat, il iubeam si el ne iubea pe toti prin felul in care facea muzica. El traia, suferea, dansa, se prabusea si reinvia de mai multe ori in acelasi concert. Era la apogeul carierei, in anii 70, cand Filarmonica vieneza il adoptase cu trup si suflet. Era barbatul bine care fermeca deopotriva masele de femei si de barbati.

Au aparut apoi si alte discuri si am decis sa le iau pe toate. A fost ca un soc sa-l revad intr-un concert vienez din 1986. Pe ecran se vedea un batranel putin adus de spate, cu figura si trupul marcate de boala ce avea sa-l rapeasca dintre cei vii, dar nu si dintre cei nemuritori, in 1990. Purta ochelari, se uita cu atentie la partitura, si desi muzica curgea impecabil, in stilul lui puternic emotional, dirijorul nu mai pastra nici o urma din exuberanta ce era atat de cunoscuta si indragita. Chiar si la partea treia si ultima a simfoniei respective, parte ce parca te invita la dans. Pana cand...

Pana cand si-a scos ochelarii si a inceput sa dea din umeri, din coate, sa se miste pe podium, sa prinda aripi nevazute si sa intinereasca ca prin farmec. Ce a urmat a fost unul dintre cele mai frumoase momente muzicale din cate mi-a fost dat sa vad. Iar ce s-a intamplat dupa ce ultima masura s-a sfarsit a fost cel mai emtionant moment pe care l-am vazut la vreun concert simfonic. Aplauzele incepusera, furtunoase, dar dirijorul nu se intorcea spre public sa primeasca ovatiile. A multumit din ochi orchestrei cu expresia condamantului la moarte care se desparte de ce ii este mai drag pe lumea asta. Apoi s-a dus in stanga lui a strans mana concertmaestrului, l-a luat dupa ceafa si l-a strans la piept ca pe propriul copil. A stat asa cateva secunde, care mie mi s-au parut a fi eterne. S-a dus apoi in dreapta lui, l-a apucat pe primul violoncelist de ceafa si l-a sarutat pe frunte dupa care l-a strans puternic la piept.

Abia apoi s-a intors spre public, tinandu-i de mana pe cei doi. Sala era in delir, iar eu imi rodeam gulerul de la camasa de emotie.