Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 NOTA pentru REFERATE si ESEURI: Articolele prezentate in aceasta sectiune de referate au scop strict didactic. Ele sunt elaborate de profesori, elevi sau studenti care s-au documentat atent pentru elaborarea lor. Prezenta sectiunii de REFERATE in cadrul site-ului are un rol enciclopedic. Pagina de referate interzice strict predarea acestor materiale pentru orele de curs in gimnaziu, liceu sau facultate!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

 

  < Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: d-l Prof. Pogan Mihai | ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

 

Vocile romanului Mara

O perspectiva psihanalitica asupra romanului

  

Din necesitati didactice am recitit romanul Mara, cu intentia evidenta de a-i gasi noi semnificatii din perspectiva interdisciplinara, prin care sa îmbin armonios mai vechile si pasionatele mele preocupari stilistice cu analiza psihologica, punând un accent deosebit pe ceea ce as numi „vocile” romanului.

Sugestia mi-a venit citind un studiu al lui E. Simion în care se afirma cu tarie ca între felul în care vorbesc personajele si structura lor psihologica este o strânsa legatura. Criticul se refera  la „vocile” romanului Morometii în urmatorii termeni: „Însa modificarea vietii interioare în Morometii este marcata mai ales de glasuri: Glasul arata umoarea, caracterul si pozitia individului în ierarhia sociala”. Nu ne ramâne decât sa vedem în ce masura cele trei componente – umoarea, caracterul si pozitia sociala – sunt marcante si pentru personajele romanului Mara, mai ales ca scriitorului sirian nu i-au lipsit mijloacele cele mai sensibile ale analizei psihologice, aspect subliniat în repetate rânduri de critica noastra literara, desi, dupa modesta noastra parere, aceasta analiza psihologica nu a fost relevata în toate subtilitatile ei.

Am dori sa amintim doar în treacat câteva dintre parerile criticii literare adiacente demersului nostru analitic. Si cel dintâi e G. Calinescu în ale carui pareri se înscriu si referirile la factorul ereditar atât de important în conturarea „glasurilor” personajelor. Se fac trimiteri la relatia sociala, la relatia dintre generatii diferite: „Cei tineri au întocmai aceleasi idei preconcepute ca si batrânii si suferinta lor vine din calcarea lor. Iar vitiile parintilor rasar reîmprospatate la copii.” Precizarile lui Calinescu ne îngaduie apropierile de psihanaliza, de cei doi savanti de renume în domeniu: Jung si Freud.

De la Jung putem prelua precizarile sale privind „tipologiile umane” – introvertit si extravertit, iar de la Freud cunoscuta teorie despre complexul oedipian. În acest sens, bine vin precizarile lui Calinescu despre conditia psihologica a lui Natl: „Natl e posac, lenes, chinuit de cazuri de constiinta, brutal si delicat ca si tatal sau, iar Persida asezata în fruntea unei cârciume devine prin instinct avara, autoritara si plina de orgoliu familial (ca si mama ei – s.n.).” La momentul potrivit vom arata cum factorul ereditar si-a pus amprenta pe „tipologia umana” a acestor personaje.

Dar sa revenim la precizarile lui E. Simion despre factorii ce influenteaza tipologia umana între care un loc important îl are umoarea. În DEX umoarea e definita în urmatorii termeni: „Dispozitie sufleteasca: fire, temperament, caracter – lat. humor, -oris”. Medicina, înca din  antichitate, stabilea ca  între „umoarea” omului si temperamentul sau caracterul acestuia este o mare legatura cu evidente implicatii ereditare, asa ca amintita asemanare între copii si parinti este motivata si în roman tot genetic.

Pentru a fi mai exacti, vorbim mai degraba despre o „predispozitie sufleteasca” a personajelor lui Slavici. Fapt, de altfel, precizat si de D. Vatamaniuc: „Acum Slavici vine sa demonstreze ca alaturi de conditiile sociale îsi are partea ei si ereditatea. Persida o mosteneste pe Mara si disponibilitatile ei de energie sunt inepuizabile. Persida se manifesta, înca de la intrarea în scena, protectoarea fratelui ei si ramâne pe parcursul actiunii protectoarea cuiva (a lui Natl, mai ales – n..n)” .

Apropo de predispozitia sufleteasca a Persidei, ea e cea care îi atribuie un loc central în roman, face din ea o adevarata eroina, ce treptat ia locul Marei, încât pe buna dreptate am putea spune ca, daca la începutul romanului Mara este eroina ca purtatoare a mesajului educativ-moralizator, dupa ce Persida apare în prim-planul romanului o umbreste oarecum pe mama sa, încât pe buna dreptate D. Micu putea sa afirme ca Mara este „un adevarat roman de iubire, incluzând momente de dramatism si cea mai adânca analiza psihologica existenta în proza româneasca din secolul trecut, chiar daca (…) este operata cu mijloace neevoluate, proprii artei narative clasic-realiste”p.286.

Cât de „neevoluate”sunt mijloacele de analiza psihologica ne poate arata doar urmarirea atenta a textului si învatând sa-i ascultam „vocile”. Si unde se pot recunoaste mai bine aceste „voci” daca nu în dialoguri. Mai precis, în acele verba dicendi ce însotesc dialogul. Abia în acest moment putem valorifica perspectiva stilistica asupra textului narativ, pentru ca ne ajuta sa aratam ca nu este întâmplatoare folosirea unui anumit verb de declaratie, ca acesta e în concordanta, de cele mai multe ori, cu umoarea personajului, cu predispozitia sufleteasca a acestuia.

Dar nu vom trece la perspectiva analizei stilistice pâna nu mai valorificam câte ceva din sugestiile psihanalizei. Si începem cu acelea ale lui Jung din lucrarea Tipologii umane, unde se vorbeste argumentat despre deosebirile dintre tipul uman introvertit si cel extravertit: „Examinând cursul vietii oamenilor, observam ca destinele unora sunt mai degraba determinate de obiectele intereselor lor, în vreme ce ale altora, mai degraba de fiinta lor launtrica, de subiectul lor, si deoarece noi toti înclinam  fie într-o parte, fie în alta, ne simtim, fireste, îndemnati sa întelegem de fiecare data totul în sensul propriului nostru tip”. Si cercetarea lui Jung merge mai departe, cu referiri la perspectiva lui Nietzsche despre apolinic si dionisiac.

Nu vom intra în amanuntele acestei dezbateri si retinem doar ideea ca, dupa configuratia lor, personajele lui Slavici se încadreaza, cu anumite nuantari, în categoria tipologiei dionisiace. Si de ce? Pentru ca se potrivesc foarte bine precizarilor lui Nietzsche asupra dionisiacului mai ales Marei si Persidei, si într-o oarecare masura si lui Natl. Iata ce spune Jung în acest sens: „Dionisiacul este din acest motiv comparabil cu betia care dizolva individul în instincte si continuturi colective, o explozie a eului închis sub influenta lumii. De aceea în dionisiac aflam omul în fata omului, chiar si natura alienata, ostila sau subjugata celebreaza din nou înpacarea cu fiul ei pierdut, omul”.

Exemple din roman vor demonstra ca într-adevar cele doua personaje complementare, Mara si Persida, au comportamentul tipului dionisiac. Ele se dedica trup si suflet „aproapelui”. A se vedea în acest sens devotamentul familial al Marei sau devotamentul de iubire al Persidei (atât pentru fratele sau cât si pentru Natl) motivat mai ales instinctual. Textul este destul de graitor în acest sens. Iata câteva exemple. Începem cu atitudinea Marei, asa cum apare ea la începutul romanului, cu zbuciumarile ei, cu grijile ei de mama ramasa vaduva cu doi copii de crescut, cu dârzenia ei, pâna la urma. Iat-o pe Mara îngrijorata de soarta lui Trica, pentru ca Bocioaca nu vroia saâl primeasca ucenic:

„-  Lasa, dragul mamei, grai dânsa în cele din urma, îndârjita, caci am sa te dau la alta scoala mai buna! Am sa te scot om de carte, om de frunte, ca sa nu mai fii ca tatal tau si ca mama ta.” Mara graieste acum cu suparare. Si mai mare e supararea ei când, cu ocolisuri, Bocioaca îi spune ca nu-i primeste baiatul ucenic:

„- O, Doamne, grai Mara când Bocioaca îi spune cu mare înconjor ca nu-i poate sa-i primeasca baiatul ucenic. O, Doamne, zise iar si nu mai putu sa zica nimic”.

Anticipam ideea ca preferintele scriitorului pentru o anumita forma verbala din categoria verbelor de declaratie nu e chiar întâmplatoare. Citatele de mai sus o demonstreaza. Atunci când personajul se afla într-o situatie emotionala tensionata, ele „graiesc”, vorbesc cu lumea si se adreseaza în acelasi timp interioritatii lor, pe care în acest mod o exteriorizeaza. În plus, prin „grai” functia persuasiva a limbajului este mai evidenta. Mara este într-o situatie delicata si prin „graiul” ei îi da o speranta lui Trica. Tot nu întâmplator majoritatea verbelor dicendi sunt la indicativ, perfectul simplu si au o mare frecventa în text. Este cazul verbului zise ce apare în text de cel putin 250 de ori. Chiar daca aceasta forma verbala pare oarecum neutra din punct de vedere stilistic, lucrurile nu stau chiar asa. Chiar forma de perfect simplu apropie de cititor starea emotionala a personajului în cauza, la care se mai adauga componentele nonverbale ale comunicarii, de care scriitorul se foloseste cu maiestrie deosebita.

Sa ne folosim în acest sens de alt moment epic în care se dovedesc predispozitiile altruist-extravertite ale Marei. Ideea înstrainarii sub orice forma a copiilor o înspaimânta. Îl vrea pe Trica aproape de ea si nu pe la Arad, la stapân: „- Nu! Nu! zise ea – nu-mi înstrainez eu copilul meu, caci acesta-i singurul pe care-l am”. Se întelege ca în acest „zise” se contopesc îngrijorarea, revolta si hotarârea Marei. Ba mai mult, Mara e nemultumita pâna si de sederea prea îndelungata a Persidei la manastire, caci e si aceasta un fel de înstrainare si nu intra în vederile ei de fiinta puternic extravertita, care întelege ca rostul omului este sa traiasca în lume si pentru lume. Când Persida fuge de lume, iata starea Marei: „Mara se cutremura în toata firea ei.

- Îti place tie fiindca te-ai obisnuit cu maicile, raspunse ea. O sa vezi însa ca e bine si afara de manastire”. Acum Mara nu mai „zice”, ci „raspunde”, prin ceea ce ea spune are o „responsabilitate”. În acest „raspunse” trebuie sa recunoastem la un loc îngrijorare, sfat, hotarâre, determinare evidenta a personajului.

E o diferenta între acest „raspunse” si „zise” si într-un alt dialog din care rezulta îngrijorarea Marei pentru ca „spurcatul de neamt” a pus ochii pe fata sa. Mara are niste manifestari de nervozitate cu tenta agresiva: „Mara apuca masa cu ambele mâini si o zgudui de se rasturnara toate gramezile de struguri:

„- Ramâi, zise ea. Spurcatul de neamt!

- Nu pot sa ramân; d-ta vezi cum se uita lumea la noi.

- Singura nu te las! grai Mara si începu sa faca iar la loc gramezile de struguri”. (M. – 80) Aici mare forta expresiva nu o are numai alternanta formelor verbale zise si grai, marcând o trecere de la nervozitate la acalmie (Este în acest „grai” o expresie a linistire a Marei, dese supararea nu i-a trecut), ci si componentele nonverbale, cu intonatia ghicita a cuvântului spurácatul si componentele paraverbale, gesturile Marei. Evident, între cele doua femei, mama si fiica, exista acum o relatie conflictuala pe care tot mara avea sa o atenueze. În dialogul lor, cele doua cauta sa gaseasca o iesire: fiica se destainuie cu sinceritate, iar mama, cu întelepciune, o 2molcomeste”:

„- Eu nu pot sa fac ce nu vrei si tu. Dac-as sti ca mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.

- Nu plânge, grai mara punându-i lin mâna pe umar, nu plânge ca ma-mpingi la pacat… Afurisit sa …”. Interesant este acest citat nu numai pentru alternanta formelor verbale dicendi, ci si pentru caracterul imprevizibil al Marei, care trece cu usurinta de la blândetea consolatoare, marcata prin mângâieri, la amenintari si chiar blesteme, într-un timp foarte scurt, dovada a unui caracter puternic si complex. Acestea sunt semnele unui caracter puternic, de mare vutalitate, asa cum sta bine unui roman de factura realist-obiectiva.

Sic din nou, din aceeasi perspectiva dionisiaca, totul este pus de cele doua femei sub semnul fatalitatii, a destinului, caci tipul psihologic extravertit nu se raporteaza numai la lume, ci si la necunoscutul care o patroneaza, de unde rezulta conditia tragica a personajelor: doua laturi ale personalitatii lor deopotriva motivate: chemarea vietii, cu ispitele ei si destinul care se opune cu violenta de atâtea ori. De aici sentimentul de permanenta vinovatie pe care-l are Persida de-a lungul experientei ei erotice:

„- D-ta vezi, eu sunt de vina!

- Nu esti, zise Mara, cum sa fii? S-a întâmplat sa-l vada Trica i sa-ti spuna. S-a întâmplat sa fie zi frumoasa. S-a întâmplat sa-l întâlnesti…(M-80). (…) Nu, fata mea, zise Mara linistita. Asa vin lucrurile în lumea aceasta; pleci în nestire si te miri unde ajungi… Omul are data lui, si nici în bine, nici în rau nu poate sa scape de ea; ce ti-e scris are neaparat sa se întâmple” …(M-133).

Daca pâna acum faceam o distinctie neta între cele doua tipologii psihologice din motivatie metodologica, a sosit momentul sa ne reîntoarcem la studiile psihologice ale lui Jung, unde se precizeaza ca amintitele tipologii psihologice nu se regasesc în stare pura în carul aceleiasi constiinte. Mai explicit, daca o constiinta are o dominanta a introspectiei, va exista evident si o tendinta a extravertirii, ca necesitate a eliminarii tensiunilor psihice ce au nevoie de „descarcare”, de eliberare a libidoului. La fel stau lucrurile si în cazul unei constiinte puternic extravertite. Si Jung o spune destul de clar: „Dupa cum lumea inconstienta a imaginilor mitologice vorbeste indirect, prin trairea lucrurilor exterioare, celui care se abandoneaza cu totul lumii exterioare, tot astfel si aceasta împreuna cu exigentele ei, vorbeste indirect celui care se lasa în voia sufletului, caci nimeni nu poate scapa de cele doua realitati. Daca se îndreapta doar catre exterior, insul trebuie sa-si traiasca propriul mit, daca se îndreapta spre interior, trebuie sa-si viseze viata exterioara, asa-zis reala”.

Ramâne de vazut în ce masura Mara si Persida au o dominanta extravertita deranjata din când în când de interiorizari, iar Natl, cu o dominanta demonica, interiorizata puternic prin „blestemul casei” sa fie marcat profund de tentatiile împlinirii în lume, dupa ce traverseaza o perioada de criza, de maturizare. Mai simplu, în masura în care personajul este puternic extravertit, gasim în atitudinile sale psihologice si suficiente momente de slabiciune, de meditatie, de raportare a constiintei mai ales le imaginar si chiar la „inconstient”. Oare nu asa face Mara în momentele ei de tristete, când pune totul sub semnul destinului, ca dovada a introspectiei si datorata în mare parte si educatiei ei religioase implantate prin traditie, pe care „ereditar” o transmite si Persidei, pe care o trimite la manastire nu doar din nevoi educativ-materiale. Suntem tentati sa vedem în Mara doar femeia de lume, practica, descurcareata, cunoscând lumea si facând în asa fel ca si lumea sa o cunoasca pe ea, dar lucrurile nu stau chiar asa.

Sunt destule exemple în roman, când Mara se dovedeste a fi vulnerabila, predispusa la interiorizare, desi doar în mod trecator, spre a reveni triumfatoare la aceeasi atitudine energica. Am putea vorbi în acest sens despre „ipostazele” Marei. Se stie ca la începuturile romanului, coplesita de grijile vietii, cu mari responsabilitati, se simte umilita în conditia ei de vaduva cu o pozitie sociala precara. De aceea acum ea e mai predispusa spre interiorizari, retinându-si cu greu lacrimile. Numai ca aceste porniri nu tin mult, deoarece ea este un caracter puternic extravertit. Alta e Mara când afacerile îi merg bine. Are acum alta „umoare”, alta atitudine psihologica si trece mai sigur peste greutatile vietii, are acum alta nuanta a „vocii”: „Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasa, tot nepieptanata si nici nu i-ar fi sezut bine altfel. Vorbea însa mai apasat, se certa mai putin, calca mai rar si se tinea mai drept decât odinioara. Se simte omul care are si-l vezi cât de acolo pe cel ce se simte”.

Raportarea la nevoile vietii o determina pe Mara sa priveasca lumea de sus, sa fie mai zgârcita, sa-si cunoasca interesele. De aceea, când cineva îi cere cu împrumut, „zice” hotarât:

„- N-am, zice Mara. De unde as putea sa am eu?” În schimb, când simte ca s-ar contura o posibila afacere profitabila, vreo camata, îsi molcomeste vocea si „graieste”:

„- Uite, am ceva, grai dânsa, nu atât cât ceri, dar stiu pe cineva care are2. (M-31). Retinem aceasta inflexiune a „vocii” Marei, care pare a fi avara, dar care are slabiciuni care i se potrivesc de minune. De aceea ne vine greu sa o încadram în categoria avarilor.

La fel se va întâmpla si cu Persida. Face si ea parte din categoria extravertitilor, cu simt practic, dorind sa domine într-un fel lumea în care i-a fost dat sa traiasca: se „bate” cu lumea pentru fratele ei, se lupta cu viata si cu vicisitudinile ei. Episodul care face din ea o adevarata eroina de roman de dragoste este ilustrativ pentru evolutia ei psihologica si care ne permite sa stabilim si în cazul ei câteva „ipostaze”, dupa cum urmeaza:

ð     surpriza unei iubiri care invadeaza sufletul curat al tinerei fete, ce e ilustrat atât de bine în cunoscutul episod al ivirii Persidei la geamul manastirii si când Natl o vede pentru prima oara. Cum e firesc, în sufletul Persidei se amesteca turbulent sentimente de naivitate, inocenta, dar si de teama, de vinovatie. De altfel, în evolutia sufleteasca a Persidei vom regasi mereu acest sentiment de vinovatie, cu diferite nuantari, si pe care acum îl explica cine alta daca nu Mara:

                 „- Nici tu nu esti (vinovata – n.n.), o molcomi Mara. Prea erai copila fara pricepere ca sa stii ce faci”. „Glasul Marei, e tocmai cel potrivit, e „molcom” si se dovedeste prin aceasta maiestria lui Slavici de a potrivi verbul cu „glasul” personajului, chiar daca nu odata critica s-a aratat retinuta în privinta „stilului” scriitorului sirian. Consideratiile lui A. Philippide fiind bine venite în acest context: „În primul rând puritatea limbajului. Slavici, cu toate slabiciunile si cu tot stilul lui neîndemânatic, are o curata si aspra limba româneasca. O limba poate cam necioplita, colturoasa si dura, dar lipsita de neologisme si perfect armonizata cu personajul lui si cu lumea pe care el o evoca”(p. 85). Puritatea limbii este evidenta si prin folosirea verbelor dicendi de origine latina cu bogatia lor semantica, între care se numara si verbul a molcomi atât de potrivit pentru mediukl familial în care el e folosit;

Þ    nehotarârea si îndoiala pun însa repede stapânirea pe sufletul tinerei fete. A se vedea în acest sens revenirile Persidei la manastire dupa tot atâtea încercari de a da crezare sufletului ei, dupa momentele de teama si indecizie. De fapt, aceste reîntoarceri la manastire dovedesc înca o data ca, desi fire extravertita, Persida are momentele ei de îndoiala, de slabiciune, când fuge de lume si se închide între zidurile manastirii, unde echilibrul ei sufletesc se restabileste. Îndoielile Persidei se transforma într-un fel de tradare, daca ne gândim la episodul prezentei ei la nunta lui Claici, unde îl cunoaste pe Codreanu, o posibila partida matrimoniala dupa asteptarile Marei. Numai ca, acest candidat la preotie e doar un moft pentru Persida, o prada usoara pentru firea energica si dominatoare, fiind de fapt atrasa de „nebuniile”, de atitudinea demonica a acestuia, la care i-a ramas gândul. Într-o discutie ce degenereaza în situatii stânjenitoare pentru Codreanu, acesta intuieste adevarul:

            „- Si cu toate acestea, îti pare rau c-a plecat, grai dânsul, si ai pierdut voia buna când a fost el aici.

            - De ce sa zic nu? îi raspunse ea. Nu stiu nici eu de ce…” (M-61). Nu putem decât sa remarcam vocea stinsa a lui Codreanu pus într-o situatie delicata, abia putând sa „graiasca”, în timp ce Persida are o atitudine deja dominanta, mai mult decât îndrazneata, recunoscând complicitatea printr-un „raspuns” ce este evident jignitor pentru Codreanu.

Þ          surpriza reîntâlnirii cu Natl în Padurice readuce pentru Persida acel sentiment al vinovatiei care n-a lipsit niciodata din sufletul acesteia si care acum se complica si cu mila. Natl a calatorit prin lume nu atât pentru a satisface exigentele breslei macelarilor, cât mai ales mânat de suferintele în dragoste. A devenit un om pierdut, asa cum îl vede Persida: „Ah! Saracul de el1 zise ea în cele din urma. Saraca de mama lui, ce-ar zice daca l-ar vedea ce-a ajuns” (M-67). Constienta de suferinta ce i-a provocat-o, vrând-nevrând, Persida se „moaie” si-i „graieste” în limba lui:

- Te-am vazut, grai dânsa tot în nemteste, si te-am cunoscut de departe” sau:

- Adio, grai din nou Persida si-i întinse înca o data mâna…”. E clar ca în momentele de intimitate ea îi graieste lui Natl cu voce stinsa de mila, ilustrând înca o data aceasta ipostaza a iubirii lor;

Þ    de la zbucium Sidi trece la hotarâre si tot ce face de acum înainte arata ca ea îsi urmeaza destinul, chiar daca liniste în sufletul ei nu este înca si mult timp nu va fi:

              „Persida ramase singura, nepazita, neajutata de nimeni, si se plimba prin casa si-si facea de lucru si se zbuciuma; si inima îi batea din ce în ce mai tare, sângele îi zvâcnea din ce în ce mai des prin vine”.

Dupa momentul acesta de puternice framântari urmeaza o adevarata explozie de sentimente, o revenire la adevarata sa atitudine dionisiaca, în care se îmbina armonios sacrificiu, hotarâre, devotament pentru dragostea ei. Starea aceasta e redata mai întâi prin monolog interior: „Doamne, zise ea ridicând amândoua mâinile, dar oameni suntem cu totii. Aceleasi ne sunt durerile; cum sa n-avem mila unii de altii?”. Apoi trece la fapte, îti ia curaj si se întâlneste cu Natl în rachitis si prin vorbe iscusite îsi dezvaluie adevaratele simtaminte. Natl invoca nepasarea lumii fata de el, la care ea îi spune:

              „- De ce vorbesti asa? Grai dânsa înduiosata. Uite! Pe mine ma doare când te vad asa si o mai fi în lumea aceasta înca cineva pe care-l doare” (M-82). Aceeasi atitudine curajoasa va avea Persida si în urma conflictului dintre Natl si tatal sau, ce va genera un incident neplacut, dar Persida nu poate accepta ideea ca Natl a fost în stare sa ridice mâna asupra tatalui sau si-i tine partea.  Devine ea însasi o fiinta „navalnica”, cum bine consemneaza „naratorul”: „Femeie navalnica, ea putea într-o clipa de amaraciune sa-si curme sirul zilelor. Femeie îndaratnica si crescuta la calugarite, ea putea sa se lepede de legea ei si sa se înfunde într-o manastire. Sarmana ei mama1 Ce-a pacatuit ea ca sa-i cada toate astea pe cap? (M -182). Acum Persida nu numai ca e hotarâta, ci si delicata, capabila de sentimente ocrotitoare:

              „- Ce e Ignatius? grai dânsa. Ce s-a întâmplat? Cum de a cazut o atât de groaznica nenorocire pe capul tau?”. Sunt aici de facut câteva observatii stilistice, remarcate chiar prin „vocea auctoriala” : „Era în acel Ignatius, pe care nu-l mai auzise de la nimeni, în tonul în care vorbea ea, o atât de curata iubire, încât el ramase cuprins de uimire si uitându-se la ea ca la o ivire mai presus de fire”. Semn ca iubirea ei e deja una matura, de aceea „graiul” ei are acum toate armoniile posibile, fiind decisa sa faca înca un pas spre împlinirea iubirii sale;

              ð si sacrificiul în iubire  nu întârzie sa se arate, pentru ca iubirea aceasta era sub semnul „blestemului”, cei doi neavând binecuvântarea parintilor. Cei doi pleaca la Viena, dar scurta va fi fericirea lor. De acum supararile se tin lant. Liniste nu au pentru ca asa vrea „naratorul”. Si o spune clar Persida sub forma de „alter ego” al scriitorului, ca o „voce” a sa în text: „Nu, zise ea adânc patrunsa, fara de binecuvântarea parintilor nu e cu putinta fericirea casnica”. Asa ca cei doi au o vina morala pe care trebuie sa o ispaseasca. O adevarata purificare a iubirii de aceasta vina morala e motivata prin încercarile prin care trece tânara familie înca de la Viena, când Natl devine ca din senin suspicios si are comportamente nefiresti pentru acest moment al iubirii. În urma unor altercatii, Persida se încuie în camera, iar Natl devine de-a dreptul agresiv:

„ - Voiesc sa fiu singura, îi raspunse ea.

 - Descui-o, c-o sparg, striga el staruitor…”

Alternanta verbelor raspunse striga arata evident starea conflictuala din familie. Si altercatiile vor continua mai târziu pe acelasi ton: 

        „- Bine, îi zise ea, esti tu în toata firea?!

     - Nu sunt, raspunse el. Nu acum, nici de ieri, de alaltaieri, ci din clipa în care te-am vazut pe tine mi-am iesit din fire, mi s-a schimbat tot rostul vietii”. Dupa plimbari bezmetice prin oras, Natl se întoarce acasa spasit, motivând conflictul prin „demonul” ereditar: „Asta e o boala fara de leac, un blestem greu pe capul meu”. Natl are constiinta încarcata de faptul ca planeaza asupra sa pacatul parintesc, cel al tatalui, ca o „boala”, despre care vom vorbi mai târziu.

Mai trebuie sa spunem ca ispasirea vinei morale mai cuprinde si alte întâmplari: întoarcerea celor doi acasa, reticenta parintilor, încercarea de a-si face un ros, când Persida ia toata grija gospodariei pe seama sa, iar Natl mai mult petrece cu prietenii. Certuri si discutii aprinse degenereaza în adevarate încaierari, cum este si aceea în urma careia Persida pierde copilul. Nu întâmplator capitolul ce prezinta ac4ste fapte se intituleaza Blestemul casei. Mara afla de cele petrecute si alearga cu împacarea spre fiica ei: „Eu am fost mama rea, femeie cu inima câinoasa, îsi zise ea batându-se cu mâinile în cap.” Întâlnirea ditre mama si fiica sta sub semnul „grairii”, semn al împacarii; iata si „vocea” Persidei în acest sens: „Sarmana mea mama! mama mea cea buna! grai Persida si-si ascunse capul în perine”. Nu numai graiul e unul potrivit pentru momentul acesta, ci si gestul Persidei, care-si ascunde capul în perini în semn ca regreta suferintele aduse mamei. Nu o data Slavici apeleaza la elemente paraverbale pentru analiza psihologica a personajului. Mara nu numai ca o iarta, dar îi si spune ce semnificatie are „travaliul” ei, o ispasire a vinei morale, o purificare a „pacatului casei” în urmatoarea replica:

„-  Ei! raspunse Mara, nu moare omul atât de usor; abia de acum înainte ai sa traiesti si tu …”. Nu insistam asupra finalului fericit pentru aceasta familie, pentru ca faptele sunt cunoscute: salvarea familiei prin copilul ce aduce linistea cuplului. Mai bine ne-am întoarce la sugestiile psihanalizei, apelând acum la Freud, cu teoria sa despre complexul lui Oedip, din continutul caruia regasim câteva comportamente la Natl, un personaj puternic introvertit, marcat de complexe ereditare.

Sugestiile le-am luat din Lucrarea lui Freud intitulata Scrieri despre literatura si arta. Un capitol este dedicat lui Dostoievscki, cu trimiteri la viata scriitorului si impactul asupra romanului Fratii Karamazov. Din principiu noi nu facem relatie între viata lui Slavic si romanul sau, limitându-ne sa aratam ca sunt câteva comportamente ale lui Natl ce permit o perspectiva psihanalitica de interpretare. Este vorba despre rolul „inconstientului”în conturarea psihologiei umane, cu acele „refulari” legate de prima copilarie, cu rivalitatea tata-fiu, cu intentiile paricide si incestuale ale fiului atras mai ales de mama. Iata ce zice Freud : „Uciderea tatalui este pentru noi primul si cel mai mare pacat al omenirii si al individului. În orice caz, ea este principala sursa a sentimentului de vinovatie, chiar daca nu singura …”. Din continutul romanului aflam ca într-adevar Natl are o fire „demonica”, cu un „inconstient” de agresivitate, marcant patimas, cum bine intuieste Mara când îl numeste „spurcatul de neamt”. Apoi, nu o data Persida remarca atitudinea patimasa a lui Natl. Chiar Natl se marturiseste prietenilor, calfelor, când se afla în „calatorie”:

„-Mai ales când ai tata ca mine: un om fara de inima, adauga Natl oarecum fara de voie”. Când vine vorba despre fete, devine de-a dreptul agresiv:

„-  Eu, zise el vorbind rar, nu am draguta, dar fete sunt si pe la noi. Ar trebui sa vezi cu ochii tai ce va sa zica fete. Ai înteles1 Sunt si la noi fete! striga, apoi apuca carafa si o izbi de pamânt de se facu mis-farâmis”(M-59).

Perspectiva psihanalitica ne permite si în cazul lui Natl sa-i identificam „vocile”, prin raportare la cei din jur. Tocmai prin aceasta raportare se dezvaluie adevarata fateta a personajului. Vrând-nevrând, el se destainuie, se confeseaza celor din jur. Un loc important îl are, credem, prietenul lui Burdea, în care suntem tentati sa vedem „dedublare” a lui Natl, sau cel putin o „voce” a constiintei acestuia. Direct sau indirect, acest personaj influenteaza sau cel putin marcheaza destinul tânarului cuplu. Luam doar un exemplu din episodul ce prezinta o discutie dintre el si Persida despre „trupul” si „sufletul” omului, în care se fac trimiteri la demonicul, la „nocturnul” constiintei lui Natl, ca si a prietenului sau Burdea. Acesta din urma îi tine o adevarata teorie Persidei despre semnificatia noptii pentru cei doi:

„- Domnisoara, urma iar dascaleste, dimineata, dupa o noapte bine dormita, trupul e întremat si tare, el vrea sa alerge, sa lucreze, sa se hraneasca, sa se mistuiasca, sa aiba multumiri, si degeaba vei fi vrând d-ta altfel, caci el  te stapâneste si te poarta dupa pornirile lui. Pe înserate, însa, dupa ce trupul s-a obosit, începe sufletul sa se ridice deasupra, si noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui îl întuneca. Acum ne simtim mai usori, mai fara de grija, ca scapati din o grea robie, si noptile petrecem clipele de veselie, noptile avem cele mai placute ceasuri din viata noastra.” Cac fire activa si energica si cu o educatie religioasa ce alunga „întunericul” din sufletul omului, Persida respinge o asemenea elucubratie, zicând: „Noaptea, urma ea, e ziua ispitirilor si a pacatelor. Eu ma tem de noptile petrecute în nedormire. Pentru zilele mele parc-as fi gata sa iau toata raspunderea…” (M-123). Interesanta e atitudinea echilibrata a Marei în aceasta disputa, care vine si ea cu parerea, cam neveridic pentru o taranca. Iar Persida îsi mai sustine o data credinta si în fata lui Natl, când îi spune ca, prin iubirea ei, îi va scoate întunericul din suflet.

Cu tot sufletul lui întunecat de o constiinta tenebroasa, Natl are si timiditatile si delicatetile lui irezistibile pentru Persida, când i se adreseaza în felul urmator:

„- Domnisoara, grai el întinzându-i mâna, ramas bun! Eu ma duc mâine mai departe. Ea îsi lasa mâna moarta în a lui.” Delicatetea lui Natl e data de apelativul  domnisoara folosit cu ghicim ce intonatii mieroase, la care se adauga si gestul mâinii întinse în semn de respectuos bun ramas. Mai mult, aceste plecari ale lui Natl au si alte înîelesuri, dupa cum aflam: „Atunci noaptea, dupa ce s-a despartit de Persida, el a alergat pe dealuri, usor, parca n-ar fi având pamântul sub picioare. Îi venea sa se duca si sa se tot duca, sa i se piarda urma si toata lumea sa-l uite, numai ea singura sa-si aduca aminte ca el a voit si a putut, dar s-a stapânit fiindca atât de mult a iubit-o, încât s-a dus pribeag în lume, încât ea sa poata trai nesuparata.”

Dar sa revenim la complexele oedipiene pe care evident Natl le are. Comportamentul lui s-ar putea explica prin ceea ce spune Jung despre tipul introvertit: „Caracterul greoi al adaptarii duce la o serie de experiente negative care declanseaza inevitabil un sentiment de inferioritate, daca nu chiar de amaraciune care se îndreapta apoi împotriva autorilor reali sau presupusi ai nenorocirii. Viata afec­tiva interioara este foarte intensa, iar nenumaratele afecte în ecou desfasoara o gama extrem de fin nuantata de sunete si de perceptii, deci o senzitivitate emotionala deosebita care se tra­duce în afara în sfiala si teama fara de stimulii afectivi sau fara de orice situatie capabila sa îi produca. Susceptibilitatea se în­dreapta împotriva starilor emotionale din jur. Schimbari bruste de opinie, afirmatii emotionale, influente de natura sentimentala si altele de acelasi fel sunt de la bun început respinse, si anume din teama fata de propriile emotii care ar putea declansa o impresie persistenta, imposibil de dominat. În temeiul acestei senzitivitati apare fara dificultate cu timpul o anume melancolie izvorâta din sentimentul de a fi exclus din viata”. Daca la început recunoastem doar o ura fata de tata motivata mai mult prin „refularile” inconstientului, la un moment dat aceste porniri sunt motivate de faptele tatalui, care a lasat toata grija pe umerii Hubaroaiei si a petrecut, fapte observate, firesc, de copil. Apoi vine un alt motiv, asa cum e marturisit de acelasi Burdea: „Ar trebui, zise el cuprins de adânca amaraciune, sa stii ce fel de om este tatal meu si ce fel de femeie e muma ei! Nu1 Însotirea noastra n-ar putea sa duca decât la moarte de om; prea mult a suferit sarmana mea mama si n-as putea sa vad ca înca mai mult sa sufere. Uite! Vine o clipa ca nu mai stii ce faci, si ai barda în mâna si-i dai în cap cu ea. N-ar fi trebuit, daca n-ar fi fost el cum este, sa parasesc scoala, si as fi fost om de dânsa”.

Textul ne dezvaluie motivele conflictului tata-fiu: înca din copilarie Natl a crescut sub ocrotirea mamei si copilul nu a putut sa nu observe lipsa de afectiune a tatalui si ca toate grijile casei cadeau în sarcina mamei, în timp ce batrânul Hubar petrecea cu prietenii.. La aceasta se adauga o neîncredere a tatalui în fiu, vrând ca el sa ramâna macelar si-l opreste de la scoala. Acelasi tata e jignit în orgoliul sau când Bocioaca si ai sai meseriasi pun sub semnul îndoielii „calatoriile” lui Natl. Iata si starea lui Natl dupa cearta cu tatal: Se simtea ca nu s-ar mai putea stapâni daca ar vedea pe muma-sa plângând ori daca acesta i-ar mai zice o vorba aspra” (M-141).

     În acest stadiu al conflictului se manifesta nu numai ura adunata treptat în sufletul copilului, ci si rivalitatea fata de tata; ajuns la vârsta maturitatii, Natl ar vrea sa ia locul tatalui sau, sau sa dovedeasca faptul ca e capabil sa faca fata vietii, de aceea refuza protectia tatalui si pleaca sa-si împlineasca „calatoria” necesara „loviturii de maestru”. Freud zice: „Identificarea cu tatal dobândeste un loc durabil în cadrul eului”. Si mai departe: „În ea se manifesta o puternica nevoie de pedeapsa, care partial se pune la dispozitia sortii, cealalta parte gasind satisfactia în severitatea eului (constiinta vinovatiei).”

Altfel zis, pe de o parte, Natl simte nevoia razbunarii pe tatal sau pentru toate umilintele suferite, iar pe de alta parte, se abtine, se sustrage sortii, fuge de ea, pentru a deveni alt om, încât în momentul în care fiul s-a întors din „calatorie”, el este alt om, hotîrât sa-si gaseacsa un rost în viata: „De Pasti, Natl s-a întors acasa voios, cu capul ridicat, plin de încredere în sine, ca tot omul care se simte iesit la liman. În zadar, nu era în el nimic mai tare decât slabiciunea pentru mama lui. Si inima are sa se bucure când îl va vedea iesit stapân si pus în fruntea gospodariei.” Si bine precizeaza Freud: „Astfel de reactii infantile specifice complexului Oedip se pot stinge, daca realitatea nu le mai ofera hrana” (45). De aceea, o mare vina în redesteptarea si sussinerea complexelor oedipiene la Natl o are chiar Persida, cea care în mod nevoit se pune în conditia de a lua locul mamei sui care înca nu se situeaza prin indeciziile ei în postura de a putea substitui pe adevarata mama. De aici acea vinovatie la care face mereu referire Persida, amintita deja si omniprezenta pe tot parcursul idilei lor.

Dar nu numai ea este vinovata de trezirea acestor „refulari”, ci si momentul nefericit când Natl îsi da seama ca Bandi e fratele sau, dovada a „blestemului casei”, caci batrânul Hubar avusese o relatie cu frumoasa slujnica Reghina, în urma careia a venit pe lume nefericitul Bandi, crescut din mila oamenilor si a maicilor.

Interesant este si felul în care se va împlini complexul oedipian, prin transferul paricidului, asa cum nu o data s-a  întâmplat în literatura universala: cekl care-l ucide pe Hubar nu este fiul legitim, ci chiar Bandi aflat într-un moment de dementa.

Încheiem prezentele consideratii nu fara a preciza ca ele s-au dorit a fi o posibila lectura a romanului, folosindu-ne de perspectiva psihanalitica completata tangential de una estetist-stilistica.

 

Prof. Pogan Mihai

Grupul Scolar Industrial Sebis, judetul Arad

 

 

Bibliografie 

1.     C.G.Jung, Tipuri psihologice, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992;

2.      S. Freud, Scrieri despre literatura si arta, Editura Univers, Bucuresti, 1980;

3.     G. Calinescu, Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, Bucuresti, Fundatia pentru literatura si arta, 1941;

4.     Tudor Vianu, I. Slavici, în Serban Cioculescu, uIstoria literaturii române moderne, Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1971;

5.     Serban Cioculescu, Curs de istoria literaturii moderne. Literatura militanta, Iasi, 1947;

6.     P. Marcea, I. Slavici, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1965;

7.     A, Philippide, Consideratii confortabile, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970;

8.     I. Rotaru, O istorie a literaturii române, Bucuresti, Editura Minerva, 1972;

9.     M. Zaciu, Prefata la volumul I. Slavici, Moara cu noroc, Craiova, Editura Facla, 1974;

10. I. Negoitescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucuresti, 1991;

11. D. Micu, Scurta istorie a literaturii române, Editura Iriana, Bucuresti, 1994;

12. Al. Piru, Istoria literaturii române, Editura Grai si suflet – Cultura nationala, Bucuresti, 1994.

 



NOTA IMPORTANTA:
ARTICOLELE PUBLICATE IN PAGINA DE REFERATE AU SCOP DIDACTIC SI SUNT ELABORATE IN URMA UNEI DOCUMENTARI SUSTINUTE. ESTE STRICT INTERZISA PRELUAREA ARTICOLELOR DE PE SITE SI PREZENTAREA LOR LA ORELE DE CURS. Referatele din aceasta sectiune sunt trimise de diferiti colaboratori ai proiectului nostru. Referatele va sunt prezentate pentru COMPLETAREA STUDIULUI INDIVIDUAL, si va incurajam si sustinem sa faceti si voi altele noi bazate pe cercetari proprii.

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc. 

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania