Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 NOTA pentru REFERATE si ESEURI: Articolele prezentate in aceasta sectiune de referate au scop strict didactic. Ele sunt elaborate de profesori, elevi sau studenti care s-au documentat atent pentru elaborarea lor. Prezenta sectiunii de REFERATE in cadrul site-ului are un rol enciclopedic. Pagina de referate interzice strict predarea acestor materiale pentru orele de curs in gimnaziu, liceu sau facultate!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

 

  < Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: Alexandru Gruita ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

 

Mihai Eminescu

Poezia de inspiratie filosofica




"Fãrã îndoialã și cunoașterea mortii și considerarea durerii și a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozoficã și explicarea metafizicã a lumii. Dacã viata noastrã n-ar avea sfãrșit și ar fi fãrã durere, poate ca nimanui nu I-ar veni în minte sã se intrebe de ce e fãcutã lumea așa cum e fãcutã."
Schopenhauer


Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii române, "poetul nepereche" (Cãlinescu) creator al unei opere care strãbate timpul cu fortã nealteratã, trãind într-o perpetuã actualitate.
Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund și de duratã, a fãcut ca "toatã poezia acestui secol sã evolueze sub auspiciile geniului sãu, iar forma infãptuitã de el limbii nationale sã devinã punct de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioarã a vestmântului și cugetãrii românești".
Influenta copleșitoare a poetului avea sã vinã din înãltarea filozoficã și din frumusetea expresivã a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoaștere a spiritualitãtii nationale, în afara cãreia nu existã creatie durabilã. El însuși s-a proiectat cu vointã și neclintire în sfera specificului românesc, spre care a adus întregul orizont de inteligentã și sensibilitate europeanã.
Intre inzestrãrile de bazã ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential în rapida pãtrundere a operei lui spre sensibilitatea publicã. De altfel fãrã aceastã însușire, nici celelate nu ar fi contat în definirea poetului. Niciodatã pânã la Eminescu, limba românã nu a sunat cu atâta plenitudine armonioasa, atât de natural și firesc. Mai mult chiar, limpezimea și echlibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeazã impresia unei spontaneitãtI desãvârșite, cu toate cã variantele ilustreazã migãloasa cãutare "a cuvântului ce exprimã adevãrul"; iar Eminescu însuși își stabilește raporturile cu limba românã în termeni de "luptã dreaptã" ca pe o încercare de "a turna în formã nouã limba veche și-nteleaptã".
Poezia filozoficã nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercatãtorii operei eminesciene au ajuns la concluzia cã majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul și-a pus de timpuriu întrebãri asupra existentei, încercând sã dea și rãspunsurile la aceste întrebãri, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta între aspiratiile lor și realitatea înconjurãtoare.
Motivele cele mai des întalnite în opera filozoficã sunt: timpul (Glossã, Scrisoarea I), geneza și stinegerea universului(Scrisoarea I, Rugãciunea unui dac), geniul și singurãtatea lui(Luceafãrul), cunoașterea prin contemplare(Glossã), moartea.
Poetul pornește în gândirea sa de la Kant, de la care împrumutã ideea de timp și spatiu ca forme ale cunoașterii omenești, dar ale cãrui categorii le reduce la una singurã: cauzalitatea. El reia aceeași problema a raporturilor între cunoașterea noastrã și realitatea obiectivã, dar ajunge la o solutie diferitã de aceea a maestrului. ~n formele accesibile cunoașterii omenești, lumea nu este altceva decât reprezentarea mea:"Die Welt ist menine Vorstellung", declara el într-o formulã pregnantã. Aceasta înseamnã reducerea întregii existente la planul unci al subiectivitãtii?
Problema s-ar putea pune dacã în esenta lui subiectul apartine el însuși aceleiași lumi autonome în raport cu obiectul cunoscut. Lucrurile stau cu totul altfel: subiectul apartine el însuși aceleiași lumi fenomenale pe care o supune procesului de cunoaștere, ceea ce însemneazã cã între subiect și obiect nu existã o diferentã de esentã; atât piatra supusã cercetãrii cât și savantul care o cerceteazã sunt transpunerea în lume fenomenalã a unei realitãtI ce se aflã dincolo de ei. Realitatea aceasta, care pentru Kant cãdea în afara determinabilului, este pentru Schopenhauer mai putin enigmaticã: ea este vointa.
Intre lumea realã a vointei și aceea a aparentelor fenomenale se aflã un abis, peste care Schopenhauer întinde totuși o punte. Aceastã punte o alcatuiesc ideile, pe care el le întelege în sensul în care ele erau întelese în antichitate de Platon. Ideile obiectivizeazã vointa, dar nu în forma individualizatã a fenomenelor, ci în aceea a esentelor.
De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat cã existã în noi ceva mai adânc decât noi înșine: eul care și-a gãsit sinele, acela care constã într-o dezvoltare a puterii intelectualece depãșește limita cerutã de vointã, pentru serviciul cãreia s-a nãscut.
Un instrument indispensabil al geniului este fantezia cãreia îI revine rolul de a completa și a definitiva date obtinute prin intuitii. Ceea ce intuiește un artist de geniu nu este însã fenomenul individualizat, ci ideea platonicã încorporatã în fenomen.
Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie știintificã ci o temã literarã și sub raportul acesta ea se aflã în prelungirea temei mitologice. Poetul nu segmenteazã linia timpului, stabilind pe ea o epocã a genezei lumilor, o epocã a fabulei mitologice și o epocã istoricã. Când timpul însuși este vãzut ca o functiune relativã ar fi absurd sã se atribuie autonomie, oricât de relativã ar fi aceasta, fragmentelor de timp. Poetul are adeseori prezentã notiunea de timp istoric, dar, în general, geneza și mitologia sunt gândite de el ca modalitãtI ale timpului estetic al poeziei. Timpul poetic nu se desfãșoarã în determinãri istorice, cronologice, ci în forme speciale pe care le determinã fiecare operã în parte.
~ntrucât privește actul cunoașterii, temeiul lui este intuitia, care nu este o simpla functie a simturilor, ci o conlucrare cu intelectul. Schopenhauer împarte obiectele "pentru subiect" în patru clase: reprezentãrile empirice, supuse formelor a priori ale intuitiei; conceptele, considerate ca prelucrãri ale materiei intuitive prin ratiune; timpul și spatiul ca pure intuitii; în fine, subiectul însuși, reprezentându-se pe sine nu ca moment cunoscãtor, ci ca moment volitiv. Aceastã clasificare se întâlnește și la Eminescu.
Când vine chestiunea de a formula lucrul în sine, ne lovim de peretii tari ai relativitãtii reprezentãrii. Nu ne rãmâne atunci decât sã intuim în marginile experientei substanta absolutã, iar mediul cel mai sigur este propriul nostru subiect, înfãtIșând locul oricãrei realitãtI. Prin mijlocirea trupului meu cunosc "Das Ding an sich" al fiintei mele, vointa. "Der Wille ist die Erkenntnis a priori des Leibens, und der Leib die Erkenntnis a posteriori des Willens". Celelalte lucruri nu-și aratã decât superficia, adicã reprezentarea, fiinta lor intimã rãmânând misterioasã. ~nsã prin analogie cu ceea ce se petrece în mine când un motiv mã determinã și trupul meu se mișcã, înteleg cã elementul indentic al oricãrui fenomen este aceeași vointã, vointa de a exista. Aceatsa este forta care mișcã universul, cu deosebirea cã forta este un atribut al materiei, în vreme ce vointa este un factor spiritual. Scoasã din orice determinatie, vointa aceasta este un concept gol, e neantul însuși. Metafizicește vorbind, numai formele eterne sunt "reale", ele singure alcãtuid scopul naturii fenomenale. Indivizii sunt accidente ale veșnicei deveniri.
Atât la Scopenhauer cât și la Eminescu se întalnește idee de singurãtate a geniului. El este expresia cea mai înaltã a descãtușãrii prin artã și reprezintã depãșirea, pânã la negarea lucrului în sine, a celor douã stadii de cunoaștere, prin implicare și detașare. Geniul trece peste cunoașterea relativã și abstractã și se reașeazã în indiferenta obiectului atemporal. Recinoscând identitatea metafizicã a tuturor fiintelor, geniul cade în izolare. El devine inapt de a mai gândi în comun cu ceilaltI, și oamenii, zdrobitI de superioritatea, adicã de lãrgimea sferei sale de gândire, îl ocolesc.
Morala lui Schopenhauer este astfel o prelungire a esteticii, scopul ei fiind distrugerea prin cunoașterea ideilor platonice a esentei însãși a fenomenului. Principiul ei de bazã este lethargia stoicã, alungarea grijilor individuale de care se leagã durerea, prin ascezã și euthanasie.
Aceasta sunt pe scurt ideile lui Schopenhauer și prin ele am exprimat aproape integral și gândirea lui Eminescu.
Cât vorbind despre timp poetul are o idee foarte interesantã pe care o exprimã și în Glossã. "Reprezentatia e un ghem absolut unul și dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul și experienta, sau și un fuior; din care toarcem firul timpului, vãzând numai astfel ce contine. Din nefericire atât torsul cât și fuiorul tin întruna. Cine poate privi fuiorul abstrãgând de la tors are predispozite filozoficã".
Doi mentori de-ai tânãrului poet au fost Aristotel și Platon. Unele idei filozofice apartinând acestora au fost folosite și în opera lui Eminescu. Prezint cîteva idei preluate de la Aristotel: ,, creatia se identificã cu moleculara fãrãmitare și curgere de mase siderale în așchii și în pulbere astralã”, astfel
,,Pe-ale cerurilor câmpuri, mâini albastre culeg miere
Pe câmpiile albastre ale cerurilor nalte...”; existenta unui Dumnezeu motor, unui Principiu prim, Unul în alte conceptii precum cea a lui Plotin sau existenta acelui pe care gândirea asceticã orientalã refuzã sã-l circumscrie într-un termen și îi spune: Cel Fãrã De Nume. Poetul proclamã existenta unu Dumnezeu personal și exprimã exigenta ca ,, moșneagul plin de zile”, care seamãnã stele și sori în tãcerea ,,înãltimilor albastre sã nu fie un dușman ci un Pãrinte (în Rugãciunea unui Dac). Se va observa cã Eminescu nu ne va spune niciodatã cine este rãspunzãtorul pentru materia ale cãrei forme schimbãtoare suntem noi înșine și nici de unde a venit ea. Cã ea are un substrat imaterial este afirmat de mai multe ori în scrierile sale, dar confirmarea trebuie cãutatã, și dupã Eminescu, ca dupã Aristotel, în materia însãși: ,, Care e substanta imaterialã în univers? - e întrebarea ce ne-o punem - Materia e rãspunsul”. Ceea ce o sustine este un elan vital ce se aflã în materie, chiar dacã nu este din materie, întocmai ca și vântul, care se mișcã în spatiu, dar nu este al spatiului. Universul care se desfãșoarã în admirabile fantasmagorii sub ochii noștri este domeniul de revelare și manifestare a lucrului în sine, vointã sau idee ce strãbate și informeazã cu sine atît natura cât și pe om. De altfel, conceptia lui Aristotel asupra lumii este: elementele fundamentale sunt apã, foc, aer pãmânt. Planetele, stelele fiind considerate divine sunt alcãtuite dintr-o a cincea susbstantã: cvintesenta. Deoarece cea mai divinã functie este cea de a gândi și cum planetele sunt divine rezultã cã ele gândesc, deci sunt vii. Astfel cã stelele ca și animalele, plantele sunt vii: Ce le mentine într-o continuã mișcare? Aristotel credea cã existã o fortã divinã: ,, nemișcatul mișcãtor”, în afara sistemului care mișcã în schimb este fixã, de aceea este deasupra celorlalte. Aristotel comparã aceastã fortã cu cea a iubirii care mișcã în suflete fãrã a fi mișcatã. Conceperea lui Aristotel se apropie întrucâtva de cea a lui Platon, Aristotel studiind mult pe acesta din urmã.
In ceea ce privește cunoașterea se observã diferenta dintre filozoful antic și Eminescu cãci Eminescu folosește cunoașterea prin detașare (ex.Glossã, Odã în metru antic) pe când Aristotel cunoaște prin implicare. Definitia cunoașterii în conceptia lui Aristotel ca și în cea a lui Platon este: cunoașterea umanã este ca un sistem potential unificat: știinta nu era o îngrãmãdire întâmplãtoare de fapte, ci organizarea lor într-o explicatie coerentã a lumii. Dupã Aristotel ,, toti oamenii au sãditã dorinta de a cunoaște”, deoarece fiecare din noi trebuie, spunând mai limpede, sã fie identificat cu inteligenta sa, iar ,, actul inteligentei este viata”. Totodatã ,, Omul trebuie sã se imortalizeze pe sine, fãcând totul pentru a trãi în conformitate cu elementul cel mai elevat din el, cãci dacã acest element ocupã un loc restrâns ca volum, prin forta și valoarea sa reprezintã mai mult decât restul. Cunoașterea se împarte în: cunoaștere practicã ( care are ca scop) producerea cea creatoare (are ca scop) actiunea iar cea teoreticã (are ca scop) adevãrul. Aristotel crede cã cunoașterea, care este întelegerea noastrã asupra realitãtii, este fundamental întemeiatã pe observatiile perceptiei. Acordând Formelor abstracte rolul hotãrâtor în ontologia sa, Platon a fost obligat sã considere cã intelectul, mai curând decât perceptia, este lumina ce scruteazã realitatea. Așezând lucrurile individuale sensibile în centrul atentiei, Aristotel a considerat cã flacãra cãlãuzitoare este perceptia senzualã. Perceptia este sursa cunoașterii, dar nu cunoașterea însãși.
Potrivit lui Aristotel, “ suntem de pãrere cã avem cunoaștere absolutã despre un lucru când credem cã știm cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui și nu a altuia, și apoi când am înteles cã este imposibil ca el sã fie altfel decât este.” Prima conditie pusã asupra cunoașterii este cauzalitatea. Cuvântul “cauzã” trebuie luat într-un sens larg: el redã cucântul grecesc aitia, pe care unii preferã sã-l traducã prin “explicatie”. A explica un lucru înseamnã a spune de ce este așa: a spune de ce anume este așa, înseamnã a mentiona cauza sa. Aristotel a fost un neobosit colectionar de fapte. El era “ un scrib al Naturii care și-a înmuiat penita în Gândire.”
Din filozofia platonicianã Eminescu a preluat idei precum: dreptul la o religie intimã, mai severã și mai nobilã în totala sa libertatetate fatã de schemele dogmatice: “Nu ne mustrati preotii , dacã n-avem sfintii noștri...”: privirea mortii ca o posibilitate de a evada, astfel chiar în clipa în care poetul contemplã Moartea milostivã, ca evaziune și rãsplatã și o invocã pentru sine:“ O stingã-se a vietii fumegãtoare faclã,Sã aflu cãpãtâiul cel mult dorit în raclã “(O, stingã-se a vietii), va simti urcând din coșciugul întunecat al apelor infernale tânguirea scânteilor. Copleșite de negrul șuvoi, ele aspirã numai sã iasã din nou la suprafatã (și va ieși,într-ade vãr , dar fãrã memorie, pentru cã au bãut apã din Sete (mitul lui prezent în Republica), și cer - chiar dacã, devenite experte datoritã existentei lor “consumate”, nu-i ignorã dezamãgirile și durerile - un singur bine, acela ce nu va fi niciodatã acordat omului: eternitatea. O altã idee este cea cã timpul care, îmbãtrânind cu noi, face din trupul nostru un sicriu, fiind vechea figurã a lui corp/semn (funerar), deci mormânt pe care o gãsim și la Platon și pe care traditia ermeticã o moștenește și rãspândește, îndemnând la dispretuirea mormântului pe care îl ducem cu noi pentru cã alimentãm în noi în fiecare clipã o moarte ce trãiește în noi - moartea vie - numai ea nemuritoare.
Unul dintre principiile fundamentale care îi aninã gândirea lui Platon este ierarhia verticalã a fiintei: suntem fãpturi inferioare, trãind în crevasele pãmântului ca viermii; deja exteriorul pãmântului (“al adevãratului pãmânt”), cu fãpturile lui care se deplaseazã în aer în același chip în care noi ne deplasãm de-a lungul mãrilor, este aidoma paradisului pentru noi. Aceastã viziune schitatã în Phaidon se precizeazã în Gorgias, unde locuitorii Adevãratuluin Pãmânt trãiesc în Insulele Fericitilor înconjurate de oceanul de aer. Platon pune metensomatoza (reîncarnarea sufletului în mai multe trupuri spre deosebire de metempsihoza care ar fi animarea mai multor trupuri succesive de cãtre un suflet) în centru scenariului sãu religios. Intr-adevãr sufletul filozofului desãvârșit va avea șansa de a fi trimis în regiuni superioare ale cosmosului spre a contempla timp de câteva mii de ani Ideile Eterne, dupã care va fi din nou expus contactului degradant cu un nou timp. Dacã el își învinge trupul vreme de mai multe reîncarnãri succesive, sufletul va rãmâne veșnic în contact cu Ideile incoruptibile. Dar dacã nu rezistã dorintelor trupului, el va sãvârși prin a renaște în conditii din ce în ce mai defavorabile: la limita inferioarã a treptelor reîncarnãrii masculine se aflã tiranul, apoi reâncarnarea în femeie (deși crede înegalitatea politicã a femeii cu bãrbatii, Platon le considerã inferioare ontologic, totuși.)
Nașterea, la Eminescu, ne întemniteazã, moartea ne face sã trecem dincolo de cercul facilitãtii, ne elibereazã. De aceea, “a închega” are în fatã nu verbul “a pieri”, ci “a strãbate”, care vrea sã sugereze tocmai ideea de depãșire, de trecere dincolo. Verbul “a se naște”, pe care îl gãsim într-o redactare a Scrisorii I: “ Odatã-n mijlocul eternitãtiiSe naște ori și care muritor”este înlocuit în versiuni succesive cu “a închega”, în acceptiunea de a pietrifica, a întemnita. Expresiei eminesciene:“Astfel în mijlocul eternitãtiiInchegi pe ori și care muritor...” ,“In mijlocul veciei pe-oricare îl închegi...” îi corespunde “sufletu închis în timp” care trimite tocmai la trup ca închisoare a sufletului. Tâșnitã din veșnicie, devenirea se desfãșoarã în temporalitate, în care de întemniteazã spiritul. Aceastã captivitate în timp,care completeazã captivitatea în timp (notiune platonicã) este simtitã ca o degradare în neoplatism și groazã. A deveni eternitate, este singurul mod de a te identifica cu Dumnezeu, adicã de a fi. Trecerea, trist privilegiu al omului, este și semnul nefiintei lui pe plan Copii nimiciniciei...”. Iatã de ce trupul (receptacol al unui timp - moarte) este și mormânt:
“Si tu-n en, pe or ce fibrã, pe or ce razã de gândire
Miști cumplita ta putere.Astfel fãrã contenire
Or ce pas îl face-n lume, e un pas între mormânt.”
Odatã nãscuti, murim așadar într-un corp în care este mormântul pe care-l duci pretutindeni cu tine. Astfel este un motiv de bucurie pentru poet gândul de a dispare fãrã posteritate:
“Putin îmi pasã dacã cu mine voiu spori
Multimea care numai se naște spre a muri
Din leagãnul acelor sicriu nu s-a fãcur
Ce-avurã fericirea de-a nu se fi nãscut.”
Apare problema eternitãtii subliniatã prin întrebãri de felul:”Cu ce au pãcãtuit, ce greșealã au fãcut oamenii, pentru a fi lipsiti de nemurire? “Durata pe care o asigurã eu-lui reâncarnãrile ciclice, aceastã veșnicie impersonalã, nu este decât o imagine deformatã a nemuririi, adicã a eternului absolut. O mie de ani... și o zi: ce diferentã existã între aceste douã intervale, vãzute din perspectiva duratei eterne?
“Copii nimicniciei
Cãci ce sunt mii de mii de ani
In cumpãna veciei?”
In opera eminescianã, locul la care se întoarce sufletul nu este bine determinat. S-ar putea spune cã destinul sufletului, în chip generic, reântoarcerea lui la stele:
“Ai știut tu, cumcã moartea e un caos de luminã,
Cã la firea veciniciei te-aștept stelel cerești?”
Dar aceste lumi solare în care vom dãinui:”prin lumile de soare în care-om dãinui” (De-aș muri ori de-ai muri); aceastã moarte, care este o veșnicie înfloritã cu sori: ”O moartea-i un secol cu sori înflorit...” (Mortua est!) ne fac sã ne gândim la Empireul extracosmic al lui Platon, acea luminã solarã de neânchipuit, lãcaș al divinitãtii și principiu și sfârșit, vãrsare și izvor al sufletelor. In urmãtorul citat acest lãcaș este identiificat cu Câmpiile Elizee, pe care pãrerea curentã le așeza în cerul stelelor fixe:
“Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare,
Colo unde te-așteaptã toti îngerii în cor,
Ce-n toanã tainic, dulce a sferelor cântare...
................................................................................
Colo în Eliseu!... “ (La mormântul lui Aron Pumnul)
Referitor la stele fixe și la muzica aștrilor, putem spune cã sunt douã teme prezente atât la Platon cât și la Eminescu.
Dupã Aristotel pãrem surzi la muzica sferelor, deși ea însotește întreaga noastrã existentã, de la naștere pânã la moarte cãci trãim în inima Cîntecului Veșnic și, tocmai de aceea, nu sântem conștienti cã-l auzim, așa cum, în mod normal, nu ne auzim nici inima.
In întregul lui, universul pitagoreic este o imensã sferã, având ca mijloc “focul central” (“Vatra lumii” sau “ Altarul lui Zeus”) și fiind mãrginit în exterior de “focul suprem”. Intre sâmburele de foc al universului și învelișul lui incandescent se rotesc 10 sfere concentrice, care poartã corpurile divine, însufletite ale aștrilor. Mișcându-se, fiecare corp celest produce o notã, a cãrei înãltime e determinatã de viteza rotirii astrului respectiv. Cum distantele celor 10 sfere fatã de focul central sânt stabilite pe baza legilor armoniei, notele emise continuu de aștri se armonizeazã și dau, împreunã, “muzica sferelor”.
Operã a Arhitectului divin (Pãrintele sau Demiurgul), Universul platonician este, ca și cel pitagoreic, rezultatul unui “calcul” matematic. Ca geometru, Demiurgul lui Platon dãruiește trupului lumii forma sfericã, pentru cã sfera e figura perfectã “și cea mai deplin asemãnãtoare sieși”. Cum imperativul creatiei e perfectiunea și cum perfect este doar intelectul, trupul sferic al lumii trebuie sã fie viu și înzestrat cu inteligentã divinã. Cosmosul e așadar o imensã fiintã vie și rationalã, animatã și mișcatã de Sufletul Lumii pe care Zeul “l-a plasat în centrul Universului și l-a întins apoi de-a lungul tuturor pãrtilor sale și chiar în afarã, în așa fel încât sã-i învãlui trupul”. Trupul divin al Universului nu are ochi și urechi, pentru cã nu existã nimic de vãzut și de auzit în afara lui; nu are nas și gurã, pentru cã în afara lui nu e nici aer de respirat, nici hranã de mâncat; “nu poate pierde nimic și nici nu poate primi nimic din afarã, pentru cã în afara lui nu existã nimic. In interiorul acestui univers autarhic, cele 8 sfere concentrice ale aștrilor se învârtesc în jurul Fusului Necesitãtii și în Jurul Coloanei de Luminã care strãbate Pãmântul (nucleul lumii), unindu-l cu cerul și joacã rolul îndeplinit în gândirea miticã de Axa lumii (Axis mundi). Pe fiecare
sferã celestã se aflã o sirenã, care emite nota sferei respective și totalitatea acestor sunete dã muzica sferelor. Dupã separatia aristotelicã dintre materie și formã, cosmosul își pierde caracterul de divinitate pe care îl avea la Platon. Dar dacã universul însuși nu mai este un zeu, el rãmâne creatiunea zeului și pãstreazã nostalgia creatiunii fatã de creator. Mișcarea aștrilor e, de aceea, la Aristotel, rodul atractiei pe care divinitatea o exercitã asupra materiei, rodul “iubirii” sau al nostalgiei materiei spre o altã formã. Explicatia aristotelicã este preluatã și de gânditorii creștini:la Thomas de Aquino, “motoarele cerești” sânt îngerii - inteligente ce guverneazã fiecare astru impunându-i mișcarea, expresie a unei “dorinte intelectuale”, a nostalgiei divinului.
Primele poezii ale lui Eminescu aduc același lexic și același repertoriu imagistic conventionalizat, derivat din modelul cosmologic platonician implicit al poeziei pașoptiste. Curând însã poezia eminescianã depãșește faza simplei perpetuãri a recuzitei poetice traditionale și aspirã sã recupereze temeiurile originare ale viziunii înaintașilor. Procesul de motivare a limbajului poetic prin recuperarea sensurilor sale originare e vizibil din primele variante ale poemei Ondina (Serata, 1867; Ondina - fantasie, 1869).
“Serata” însemneazã “magia aurie” a muzicii, cãci ariile și dansul plutitor al “barzilor” și al “nimfelor” (“dantândele fiinte albe”) se insereazã muzicii sferelor și dansul aștrilor, întâlnind, sub semnul vrãjii, legea muzicalã a ordinii cosmice:
Muzica sferelor: seraphi adoarã
inima luminilor ce-o înconjioarã
Dictând în cântece de fericire
Stelelor tactul lor sã le inspire
Si-apoi cum colorile adun-un soare
Concurg cântãrile într-o cântare.
Substratul pitagoreic și platonician este restituit în versurile citate din Serata și în notele marginale, prin care Eminescu depãșește etapa asumãrii unei conventii poetice (gen “pleiadã auroasã” din La mormântul lui Aron Pumnul, sau “geniul luminii” din Mureșanu) și se îndrumeazã spre recuperarea sensurilor originare ale termenilor poetici traditionali. “Inima lumilor” (platonicianul “Suflet al lumii”) e adoratã de serafii-puteri (sufletele sau inteligentele angelice ale aștrilor) și aceastã mișcare de adoratie, mobil al mișcãrii universului, este guvernatã de legea proportiei armonice, tradusã muzical prin cântec. In ecuatiile eminesciene, legea proportiei divine se traduce și cromatic, prin tonurile curcubeului (culorileâlegile), a cãror fuziune e Soarele (“Totul”) sau lumina purã.
Substanta lumii e, în Ondina, lumina, iar legea ei este culoarea și cântecul. In ultima variantã a poemei (Eco, 1872) viziunea aceasta, reluatã, e tratatã în maniera ironiei romantice și “serata” devine visul iluzoriu al unei naturi pustiite și ruinate:
Un șuier în noapte, prin codri, un vânt
Un freamãt și totul dispare...
Si nori se-ncretesc risipiti și s-avânt.
In lunã stau stâncile rare-
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bãtrâne.
Elementele platoniciene din Ondina se pãstreazã însã integrate definitiv figuratiei poetice eminesciene, care le reactualizeazã, în contexte diferite, chiar dupã ce (în Memento mori, Scrisoarea I, Luceafãrul etc.) abandoneazã modelul cosmologic platonician. Corespondentele legii armoniei în culoare și cântec stau la baza subtilelor sinestezii din Demonism: în spatiul celest al divinitãtii rele (opus “temnitei” sau “raclei” care e lumea),
In loc de aer e un aur,
Topit și transparent, mirositor...
...................................................
Când îngeri cântã de asupra raclei
In lumea cerurilor - ele-albesc
Si pe pãmânt ajung tãndãri duioase
Din cântecul frumos...
Existã, în vocabularul poetic eminescian, o serie de termeni care s earticuleazã, în adânc, viziunii cosmologice platoniciene și care supravietuiesc fazei romantic-pașoptiste a poeziei sale, devenind imagini-nucleu ale operei. Sã amintim, dintre acești termeni, doar lumina, cântecul (având ca variantã pitagoreica muzicã a sferelor), dansul (mai ales cu variantele zbor sau plutire, caracteristice mișcãrilor hipnotice ale personajelor eminesciene, purtate parcã, de o vointã necunoscutã lor, în ritmul unei muzici imperceptibile) și gândirea divinã sau angelicã ce transpare în imaginea Ondinei (“Idee/Din planul genezei”) sau, mai frecvent, în imaginea femeii-înger (atât de înruditã, prin fiica de rege din Inger și demon, prin îngerul-razã din Povestea magului și Mureșanu, sau prin Onde-Maria din Umbra mea și Sãrmanul Dionis cu angelica Iulia din poemul Conrad al lui Bolintineanu.)
Poezia eminescianã însãși e echivalentã (cu exceptia momentelor de crizã sau de “torturã” a gândirii) cu cântecul, și nu cu verbul. Valoarea primordialã în ordinea lumii o detine cântul (muzica sferelor ca lege cosmicã, sai incantatia magicã), numãrul (în Scrisoarea I, dascãlul “sprijinã lumea și vecia într-un numãr”) și gândul, care se traduce, nemediat de cuvânt, în existenta cosmicã: în Mureșan, divinitatea inspiratã de cântec “cugetã lumi nouã” ; în Intr0o lume de neguri, geniul luminii se desprinde din negura primordialã când e atins de “razele mari a gândirii “. Cuvântul apare ca o realitate secundã, care nu este, ci doar “exprimã adevãrul” și se poate, de aceea, înstrãina în istorie, devenind “vorbã”, “cuvinte goale”, “minciunã”, “fraze” etc. Muzica sferelor rãsunã pânã târziu în poezia eminescianã dar, în momentul în care modelul cosmologic platonician e abandonat, armonia muzicalã a lumilor își pierde sensul pitagoreic: în Ca o fãclie, muzica sferelor e iluzia creatã de un rãu fundamental, de nuantã schopenhauerianã (“...prin care o muzicã de sfere,/A cãrei hainã-i farmec, cuprinsul e durere”). Cântecul lumilor devine, în Glossa,
cântecul înșelãtor al lumii, cântec de sirenã, aducãtor de moarte (“Cu un cântec de sirenã/Lumea-ntinde lucii mreje”). In Scrisoarea V, “dulcea muzicã de sfere” devine perceptibilã doar în starea de gratie a poeziei, care o “aude cum se naște din rotire și cãdere” - rotire și cãderea trimit aici la rotatia aștrilor lui Platon, care descriu o spiralã printr-o dublã mișcare de ascensiune și coborâre. In Memento mori, aceastã dublã mișcare, necesarã mentinerii lumilor în fiintã, e descompusã neliniștitor, absolutizându-se cãderea, cu sentimentul agoniei lumilor în prãbușire:
Dar mai știi? N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Stim de nu trãim pe-o lume ce pe nesimtite cade?
Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult.
Nu simtim lumea pãtrunsã de-o durere lungã, vanã?
Poate-urmeazã a arfe-antice suspinare aerianã,
Poate cã în vãi de caos ne-am pierdut de mult...de mult.

Vom încerca sã facem o scurtã trecere în revistã a celor mai importante poezii filozofice, comentând alcãtuirea lor și trecând în revistã ideile și motivele filozofice întâlnite.
Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structurã romanticã. El abordeazã în cadrul mai larg al relatiei omului de geniu cu timpul și societatea omeneascã în genere, tema nașterii, evolutiei și a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic.
Apare și aici problema geniului. Pentru a demonstra aceastã uriașã fortã de gândire, Eminescu proiecteazã o superbã imagine poeticã a cosmosului, a nașterii și stingerii universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice împotriva societãtii mediocre, incapabilã sã sesizeze, sã promoveze și sã sustinã valoarea adevãratã. Tabloul cosmogonic, care asimileazã și retopește, într-o viziune proprie, idei și motive din vechile scrieri indiene (Rig-Veda), din miturile grecești și creștine, din Kant și Schopenhauer, are trei secvente distincte, configurând haosul geneza și moartea unversalã.
Haosul este sugerat prin împerecherea fantasticã a absentelor "La-nceput, pe când fiintã nu era, nici nefiintã..", realizatã stilistic prin alãturarea antiteticã a materiei verbale: fiintã-nefiintã; nu se ascundea nimica-totul era ascuns; pãtruns-nepãtruns; lume priceputã-minte s-o priceapã. Haosul în viziunea lui Eminescu este indefinit(prapastie, genune, noian întins de apã), invizibil ("cãci era un întuneric ca o mare fãr-o razã"), lipsit de viatã și vointã, fãrã conștiintã de sine ("n-a fost lume priceputa și nici minte s-o priceapã"), dominat de nemișcare absolutã: "și în sine împãcatã stãpânea eterna pace".
Geneza este tulburãtoare prin exceptionala capacitate de constructie mito-poeticã. Pcea eternã a increatului este tulburatã de mișcarea initialã a unui punct creator, care face din haos "mumã", iarã el devine Tatãl: "Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stãpânul fãrã margini peste marginile lumii…"
Prin forta sa demiurgicã, negura eternã se desface în fâșii, apar galaxiile ("colonii de lumi pierdute"), sistemele solare, soarele, pãmântul și luna. In acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic care anticipeazã pasajul satiric din partea urmãtoare a poemului. Vãzutã prin ocheanul întors al infinitului, lumea este alcãtuitã din "microscopice popoare" fixate pe o planeta cât firul de praf, iar oamenii "muști de-o zi" - exponenti ai vointei oarbe de a trãi, ai mecanismelor egoiste, care se succed generatii și se cred minunati uitând cu totul "cum cã lumea asta-ntreagã e o clipã suspendatã". Eminescu gãsește o comparatie extrem de plasticã pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei. Galaxiile în rãtãcirea lor sunt ca firișoarele de praf plutind într-o razã de luminã care pãtrunde într-o camerã obscurã: "Cum s-o stinge, totul piere ca o umbrã-n întuneric,/ Cãci e vis al nefiintei universul cel himeric…"
Ideea cã viata e vis al mortii eterne apara adeseori în poezia lui Eminescu( Memento mori, finalul poeziei Impãrat și proletar). Motivul este preluat de la Schopenhauer.
Stingerea universului, sfârșitul lumii, apocalipsa, extinctia, escatologia-motiv mitic fundamental, apare la Eminescu într-o proiectare succesivã fabuloasã, mai întâI ca o moarte termicã a sistemului solar, urmatã de un colaps gravitational, de o prãbușire a "planetilor" scãpatI din frânele luminii și apoi, treptat la dimensiuni inimaginabile, de diparitia stelelor, de întunecare a orizonturilor cosmice, de oprire a timpului "timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie" și de recãderea tuturor ce-au fost pânã atunci în mișcare "în noaptea nefiintei", pentru a începe împãcatã în sine "eterna pace", haosul primordial.
Viziunea aceatsa enormã valorificã datele mai noi ale astrofozocii moderne, pe care Eminescu le armonizeazã cu alte ecouri din mitofilozofia escatologicã a lumii, pentru a recompune o imagine poeticã de o mare putere de plasticizare, emotionantã prin capacitatea de a conferi corporalitate liricã unor notiuni abstracte ca timpul, spatiul, infinitul, atractia stelelor, tãcerea universalã, increatul. Aceastã valorificare a știintei o întalnim și în poezia La steaua.
Luceafãrul începe cu o formulã consacratã a basmelor populare și cu ajutorul ei izbutește sã ștargã de la început ideea de timp istoric și sã creeze totodatã ideea unui timp fabulos, prielnic înfloririi miturilor și desfãșurãrii alegorice:"A fost odatã ca-n povești...".
Poetul o face pe Cãtãlina(o prea frumoasã fatã) sã pluteascã într-o atmosferã de vrajã nocturnã și sã fie dominatã de nostalgia cerului, ceea ce pare a întinde punti de întelegere între ea și Hyperion(hyper-ion, pe deasupra mergãtorul, cel ce nu este fixat într-o conditie individualã ca noi toti, ci care trece peste destinele noastre). Ea se situeazã pe o pozitie medie de pe care se poate înãlșa catre Luceafãr sau coborâ spre Cãtãlin. Fire dionisiacã, atrasã pentru o clipã de sentimentul eternitãtii, îl alege pe fiul pãmântului, considerând cã e mai apropiat de conditia ei de muritoare.
~n tabloul al treilea al poemului Luceafãrul întreprinde o cãlãtorie cosmicã. Zborul Luceafãrului este un prilej pentru poet de a sugera haosul, geneza, evolutia lumilor astrale, extinctia, aidoma Vedelor din literatura indicã sau asemenea poemului Scrisoarea I, partial Rugãciunea unui dac. Fiul cerului de mișcã într-un spatiu urieșesc și cuvintele lui mãsoarã distantele ce-i despart. Iar în parcurgerea acestor distante despãrtitoare uriașe mãsoarã în același timp și tensiunea înaltã a sentimentelor de care este el însufletit.
Este o cãlãtorie regresivã pe linia timpului, în cursul cãreia Luceafãrul trãiește în sens invers istoria creatiunii, pânã când ajunge, în spatiu, deasupra liniei ce desparte cosmosul de metacosmos, iar în timp, în momentul initial al procesului cosmogonic și chiar, dincolo de acesta, în acel vacuum originar ce precede geneza lumilor mensurabile. Acolo unde el ajunge lipsesc conditiile cunoașterii umane- ale cunoașterii imaginate în spirit kantian: nici spatii pe care sã se fixeze hotare, nici timp, care acolo încearcã zadarnic sã se nascã din goluri. Dar golul, vacuitatea, este pãtruns de o sete care soarbe, de setea oarbei uitãri, a scopenhauerienei Nirvana. odatã cu stingerea mijloacelor de cunoaștere se stinge și organul cunoscãtor- ochiul care cunoaște- și peste totul se intind apele oarbe ale nimicului. Uriașul, ale cãrui aripi creșteau în cer și care strãbãtea ca un fulger printre lumile de stele, depãșește astfel creatiunea și își definește pe calea aceasta natura: el este mai presus de spatiu și timp, este mai presus de moarte. Aceasta este conditia lui, prin aceasta este asemãnãtor lui Dumnezeu, care-l face conștient de eterniatea și ubicuiatea lor. Forma originarã, el este ursit eternitãtii; eternitatea îl obosește însã și Hyperion cere încadrarea în seria lumii fenomenale, dispersarea în haos, stingerea în repaosul etern. Demiurgul nu-i poate îndeplini aceastã dorintã, dar în schimb îi oferã câteva valori compensatorii de naturã generalã. Câte nu poate fi natura generalã, în haosul lumii, scotând lumea tocmai din haos? Așa s-ar putea ajunge și din devenire întru devenire la devenire întru fiintã (C. Ciopraga). Ce extrordinarã lectie îi dã Demiurgul Luceafãrului- el nu-i spune :"noi sunte sortiti sã rãmânem muritori și reci". Dimpotrivã, îi dã nenumerate chei pentru a ieși din letargia etenitãtii. {i atunci când Pãrintele propune lui Hyperion sã-i dea puterea sã stabileascã cu armele, dreptatea și tãria pe fata pãmântului, el nu se adreseazã geniului contemplativ, ci titanului activ. Hyperion sinte opresiunea legii divine de sub imperiul cãreia dorește sã se sustragã; el simte totodatã chemarea conditiunii umane. Conflictul între divin și uman, între cer și pãmânt se desfãșoarã de data acesta în conștiinta personajului.
Titanismul se realizeazã în același timp și în conditiile accesorii în care se manifestã actiunea personajului. Eminescu are aici - și în numeroase alte momente din opera sa- viziunea spatiilor infinite; el are totodatã un sentiment particular al timpului, care în opera lui se coloreazã adeseori în sens mitologic. El are pe deasupra însușirea de a gândi timpul în forme negative: o fiintã organicã supusã fenomenului mortii, care-o transformã în eternitate- eternitatea inexistentei. {i îl gândește uneori în scurgerea lui eternã, un timp lichefiat, care te plouã oriunde și oricând:"De deasuprã-ti și-mprejuru-ti vremea parc-auzi cãzând/ Ici în valuri tânguioase, colo dulce picurând". Etern în existenta lui; gigantic în repartizarea lui în faze istorice și mitologice; redus la planul unui prezent etern: indiferent de formele în care e gândit, timpul se asociazã prin proportiile sale proportiilor infinite ale spatiului și laolaltã definesc geniul titanian al actiunii Luceafãrului, actiune determinatã la rândul ei de tensiunea înaltã a sentimentelor.
Lumea necesitãtii și lumea contingentei nu s-au întalnit. Dar s-au cãutat. {i dacã Luceafãrul se trage îndãrãt în nefericirea sa de a fi "nemuritor și rece" lumea aceea de jos a invãtat sã-și ridice privirele cãtre el, sau cãtre altul ca el, de parcã ar sta sã spargã cercul sãu strâmt, în case doar norocul o petrece.
Geniul este cel care știe despre sensurile generale ale sinelui, despre legi și necesitate. Dacã geniul seamãnã cu Luceafãrul, este fiindcã poartã în el generalul. Sã coboare el în aceastã lume a celor trecãtori nu poate, chiar dacã o clipã ar dori-o. Sã ridice de-a dreptul individualul la ordine, la lege, la general(s-o facã astru pe Cãtãlina) nu îi este dat.
Si totuși trecerea geniului prin lume, ca și trecerea lui Hyperion- pe deasupra mergãtorul- lasã în urmã o dârã de luminã și un zvon al ordinii.
Glossã a fost vãzutã uneori ca o simplã scamatorie de idei și legatã alteori în mod direct de satirã; poezia a fost consideratã în cele din urmã ca un fel de "decalog al izbãvirii spiritului de amãgirile clipei". Strofa-temã(nucleu) introduce prin limbaj gnomic ideile fundamentale ce urmeazãsã fie argumentate prin imagini artistice de o mare simplitate și profunzime.
Glosarea, detalierea explicativã, pe care o realizeazã Eminescu în strofele urmãtoare, amplificã raportul initia; între "vreme" și "om"- asupra cãruia mediteazã- pe trei planuri: al timpului, implacabil, ca orice dimensiune cosmicã; al societãtii, trecatoare în evolutia ei; și al omului, ca fiintã fragilã fatã de timp și de lume, dar entitate gânditoare în univers. ~n functie de acești termeni-cheie se structureazãariile de semnificatie ale textului, marcate: pentru timp, de prezenta cuvintelor vreme,clipã,viitor,trecut,prezent, mii de ani; pentru societate, de substantivul colectiv lume, dar și de alte cuvinte din aceeași sferã de referintã: de-o parte, în colt, pe alãturi, ca la teatru, artã, mãști, piesã, guri, gamã, actori...; pentru om, de prezenta insistentã a pronumelui personal tu și a diverselor forme accentuate și neaccentuate, precum și a formelor verbale de persoana a doua singular: te-ntreabã, socoate, rãmâi.
Aceastã așezare are consecinte deosebite pentru evidentierea ideilor propuse de Eminescu, pentru cã fiecare strofã este construitã pe o antitezã: fie între timp și om, fie între lume și om, ceea ce corespunde fie perspectivei filozofice, fie celei morale, pe care le adaptã poetul în meditatia sa asupra conditiei umane în univers.
Strofele de mijloc, conform schemei glossei, dezvoltã în succesiune versurile strofei I, în sensul nuantãrii opozitiei de bazã. Eminescu scoate de fiecare datã, din acest joc antitetic, o nouã regulã de conduitã:
Dacã timpul este o trecere de evenimente și comentarii reprede uitate, tu omule, așazã-te deoparte și încearcã "sã te cunoști pe tine însutI". Pentru cã "toate-s vechi și nouã toate", nu înclina balanta gândirii spre clipa trecãtoare sperând în iluzia fericirii. Pentru cã lumea-i un spectacol al mãștilor, tu fii privitor ca la teatru, ca sã potI desprinde, din multimea înfãtIșãrilor scenice, binele de rãu. Dacã viitorul și trecutul sunt douã fete ale aceleiași file, ipostaze nemodificate ale prezentului, tu mediteazã asupra zãdãrniciei tuturor eforturilor omenești. Dacã mii de ani lumea joacã aceeași piesã, tu nu te lãsa amãgit, nu spera în iluzii și nu te teme de adevãr. Când mișeii ies victorioși și în fruntea treburilor ajung adeseori nãtãrãii, tu nu te prinde în hora lor efemerã- "ce e val, ca valul trece". Fiindcã lumea te momește, te seduce "prin lucii mreje", tu te strecoarã, evitã tentatiile, urmeazã-ti drumul. Pentru cã lumea este cum este, tu sã te ferești de atingere, sã taci la calomnie, sã privești cu neîncredere, sã nu te implici sufleteșe ca sã îti poti pãstra judecata dreaptã, sã rãmâi rece și contemplativ.
Dupã cum se observã, din însumarea acestor norme de conduitã, Eminescu alcãtuiește codul moral al înteleptului, pe care-l rezumã și în strofa finalã, reluând, în ordine inversatã, ideile de la început.
Glossã a lui Eminescu este foarte asemãnãtoare, din punct de vedere al ideilor transmise, cu sonetul lui Felix Lope de Vega- Dacã deloc nu-ti pasã ce-o sã fie… .
"Tu mai bine atin-te rece
ascunzând tot ce te-ntristeazã-ori te mânie.
si nu umbla prin adunãri sau gloate
und' se-mbulzesc doar minti de dobitoace.
Si nici cleveti pe cât se poate
virtuoase fapte-n tainã ai doar a face."

Glossã este o meditatie pe tema timpului și a conditiei omului în univers și societate. Eminescu scoate din contemplarea spectacolului pe care-l oferã evolutia societãtii umane concluzia scepticã a zãdãrniciei oricãrui efort activ de ameliorare a unei lumi prinse iremediabil în jocul tragic al vointei de a trãi și al dorintei de mãrire și putere. Recunoaștem aici idee schopenhauerianã a identitãtii oamenilor între ei și a reluãrii în aparentã schimbatã a istoriei( Roata istoriei se învârte mereu la fel).
~n strânsã dependentã de conceptie și de atitudine este Oda în metru antic , în forma definitivã a ei. Izolat în singurãtatea și superioritatea lui, poetul nu-și putuse închipui o coborâre în suferinta umanã. Ispita a tulburat însã cãile sale; el a incercat o suferintã dulce, o voluptate a mortii; ea l-a fãcut sã ardã de viu chinuit ca Nessus, înveninat de haina-I și toate nãzuintele sale se îndrepteazã cãtre aceeași stare initialã de atarxie, cãtre acea sustragere din secol și concentrare tristã a lui în sine însuși: "Vino iar în sân, nepãsare tristã;/ Ca sã pot muri liniștit, pe mine/ Mie redã-mã!". Aici are loc convertirea titanului în geniu. Pe o treapã mai sus se gãsește Hyperion: tulburat el însuși în superioritatea lui de chemãrile pãmântului, ispitit sã înfrângã legile destinului și sã se umanizeze, el avea sã-și încheie drama sufleteasca ajungând la conștiinta cã linia ce separã umanul de divin nu poate fi depãșitã în nici un sens. Versul întâI rezumã ideea exprimatã discursiv despre credintã, cunoașterea și taina mortii recognoscibile în cele trei etape ale evolutiei spiritului nconform filozofiei lui Hegel.
E conturatã o lume paradisiacã în care spiritul își contemplã unicitatea și unitatea sa cu cosmosul, întruchipate de zeul luminii, Apollo. Adverbul deodatã asociat verbului rãsãri-și comunicã un timp corespunzãtor faptei de la origini, odatã cu care omul a cunoscut suferinta și moartea. Este momentul cãderii din unitatea primordialã în timp. Suferinta însemnã împrumutarea unui alt destin.
Poetul se întreabã: sã se întoarcã în lumea lui Apollo purificându-se de povara materialã a cenușii, cãci lumina este atributul spiritual al focului. Ruga din final rãspunde și ea ca argument la teoria hegelianã la evolutia spiritului care dupã ce se cunoaște suferind se întoarce mai bogat, dar trist la starea originalã. Spiritul negãsindu-și suferinta se regãsește în chip esential sub forma tripticului pe mine, mie, mã(tripticul celor trei izotopi ai fiintei).
Redã-mã exprimã dorinta de reîntregire a fiintei. Esentialã nu este pustiirea sinelui rãmas în patria cosmicã, chiar dacã scindat, ci a eului rãtãcit în fenomenal care nu mai cunoaște calea înapoi.
Cu Odã în metru antic am intrat în ciclul muritor-nemuritor, atât de caracteristic pentru Eminescu. Aceasta implicã o formã deosebitã a sentimentului de timp.
Sub influenta filozofiei schopenhaueriene, spiritul reflexiv al poetului român a putut atinge forme de artã pe care, într-o altã sferã, le atinsese poetul italian Leopardi. Iar sub influenta poeziei byroniene a spatiului și timpului, înclinãrile sale originale cãtre absolut și nemãrginire se precizeazã și se fortificã. {i una și alta sunt chemate sã punã în luminã diamantele ascunse în adâncul sufletului sãu,fãrã sã le poatã altera reflexele proprii.
Poezia lui Eminescu este ca o partiturã imensã, în care vibratiile puternice ale notelor apropiate de noi sunt acoperite și îndulcite de sunete stinse, venite din depãrtare.


 



NOTA IMPORTANTA:
ARTICOLELE PUBLICATE IN PAGINA DE REFERATE AU SCOP DIDACTIC SI SUNT ELABORATE IN URMA UNEI DOCUMENTARI SUSTINUTE. ESTE STRICT INTERZISA PRELUAREA ARTICOLELOR DE PE SITE SI PREZENTAREA LOR LA ORELE DE CURS. Referatele din aceasta sectiune sunt trimise de diferiti colaboratori ai proiectului nostru. Referatele va sunt prezentate pentru COMPLETAREA STUDIULUI INDIVIDUAL, si va incurajam si sustinem sa faceti si voi altele noi bazate pe cercetari proprii.

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc. 

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania