Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 NOTA pentru REFERATE si ESEURI: Articolele prezentate in aceasta sectiune de referate au scop strict didactic. Ele sunt elaborate de profesori, elevi sau studenti care s-au documentat atent pentru elaborarea lor. Prezenta sectiunii de REFERATE in cadrul site-ului are un rol enciclopedic. Pagina de referate interzice strict predarea acestor materiale pentru orele de curs in gimnaziu, liceu sau facultate!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

 

  < Inapoi la Cuprins Referate

ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

 

Personalitatea umana

 

Cuvânt înainte

            În zilele noastre se vorbește tot mai mult despre personalitatea unui om și impactul acesteia asupra societății, acest lucru îndemnându-mă să scriu lucrarea pe această temă.

         „ Personalitatea umană ” este un subiect vast, căruia i s-au dat numeroase interpretări și definiții. Cu toate acestea, subiectul rămâne încă foarte puțin cunoscut.

         În continuare voi trata conceptul de personalitate, formarea acestuia și  integrarea personalității în mediul social în care trăim.

                                                                                      Mina Mădălina

 

     Definirea conceptului de personalitate

          Analiza funcțională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcțiile și însușirile psihice; întregul -  Personalitatea. Problema personalității ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât și aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligență” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex și nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiții, iar astăzi McClelland găsește peste 100 de definiții ale termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu ușurință cel puțin 10 – 12 școli personologice. Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ș.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria organismică; teoria socio-culturală ș.a.

         Fiecare dintre aceste teorii urmărește să găsească un cadru specific de referință și un început unic care să deducă întreaga construcție. Unii autori încearcă să exprime în definiție caracterul complex al structurii personalității, accentuând asupra ordinii și regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice și socio-culturale. Astfel Sheldon definește personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianță. R.B.Cattell consideră personalitatea o construcție factorială dinamică, exprimată în modalitatea răspunsurilor la situații. G. Allport derivă sensul noțiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale, tipologice și individuale.

         În ciuda deosebirii punctelor de plecare și a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalității, atributul unității, integralității, structuralității. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) și cea a condiționărilor externe în structurarea întregului personalității, dintre stabil și dinamic.

         Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importanță științifică și nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil în procesul cercetării, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevăzute inițial de ipoteza de lucru și care nici nu se subsumează ei.

         O definiție clasică a personalității, prin gen proxim, probabil că nici nu este posibilă. Cel puțin la ora actuală nu putem avea pretenție la așa ceva; vom continua multă vreme să operăm cu definiții relative, parțiale, care delimitează diferite direcții concrete de investigație, diferite laturi ale personalității.

         Întâlnim frecvent întrebări ca acestea: Cât de multe date trebuie să avem despre cineva pentru a-i cunoaște personalitatea ? Pe ce aspecte trebuie să ne bazăm pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduită ale omului la explicarea cauzalității lor. La nici una dintre ele răspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici.

         Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalității trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodată rectilinie și corespondența niciodată perfectă. La nivelul personalității condiționările și relațiile se desfășoară sub semnul posibilului, al probabilului, și nu sub cel al unei cauzalități liniare.

         Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o serie de convenții de ordin operațional-logic și anume:

·         delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;

·         organizarea ierarhică, plurinivelară;

·         realizarea unei comunicații bilaterale cu mediul și efectuarea unor sarcini specifice de reglare;

·         caracterul emergent și independența relativă față de elementele componente;

·         îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorică;

·         analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcționale complementare, și nu prin reducție la elementele substanțiale, energetice sau informaționale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcție integrativ-adaptativă a omului, care presupune existența celorlalte dimensiuni – biologică și fiziologică - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conținutului acestora.

     În cadrul omului real putem delimita relativ două blocuri funcționale de bază: individul și personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificială și inutilă, mai ales că, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind  anumite criterii cele două noțiuni se raportează la entități calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.

         Prin „individ” se înțelege acea totalitate a elementelor și însușirilor, ereditare sau dobândite, care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu. Individul se asociază cu unicitatea. Noțiunea de individ este în aceeași măsură aplicabilă tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstă și nivel de dezvoltare.

Mecanismul fundamental care asigură formarea structurii personalității este integrarea ierarhică. Din procesul general al integrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legături:

·         legături primare, înnăscute, determinate de relațiile din interiorul organismului;

·         pe baza acestora se sintetizează legături secundare după principiul condiționării;

·         definitorii pentru sistemul personalității sunt legăturile de ordinul III (terțiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe baza sensului, a desemnării categoriale a situațiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivație și la un ansamblu de norme și etaloane valorice elaborate social.

Legătura terțiară devine posibilă atunci când copilul începe să facă deosebirea între lucrul așa cum există el în mod obiectiv și lucrul luat în raport cu propriile sale trebuințe, trecerea de la orientarea egocentrică la orientarea autocritică.

 „ Prima naștere a personalității ” se leagă de momentul cristalizării „conștiinței de sine”, care presupune și raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorințe, prin comparare cu alții; aplicarea la sine a acelorași criterii, condiții și restricții care se aplică altuia. Întreaga evoluție a personalității se desfășoară pe fondul interacțiunii contradictorii dintre „conștiința obiectivă” și „autoconștiință”. Acesta este un proces de desprindere, formulare și integrare permanentă de semnificații, criterii, de simboluri și modele acționale care se desfășoară după cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

     În structura și dinamica personalității sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificația lor valorică, ce se cristalizează în cadrul relațiilor interpersonale și al aprecierilor sociale; nu percepția sau gândirea în sine, ci conștiința valorii lor în realizare eului prin compararea cu alții.   

 

Problema eredității

 Dinamica personalității, așa cum a reieșit de mai sus, este propulsată de tendințe și, în funcție de diversitatea de combinații ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau spre altul, crește sau scade în tensiune, se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendințele nu se manifestă în afara unor cauzalități și a unor factori obiectivi iar, în consecință, combinațiile dintre ele nu pot lua orice formă. Prin constatarea unor factori obiectivi, care determină activitatea persoanei, se demonstrează că personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabilă. În felul acesta mediul intern ai individului, de care depind în mare combinațiile dintre tendințe, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumită motivație, al unor relații cauzale, ca interioritate a unei organizări, a unei formații.

Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – și a factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre acești doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la început cu maturizarea funcțiilor nervoase și, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reușește să se detașeze de obiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond nervos, endocrin și umoral. Dar fondul nervos, endocrin și umoral individul îl primește, datorită eredității, de la părinții și strămoșii săi.

Ereditatea poate fi studiată din două puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma germinativă, a genelor și ca substrat transmis. În 1809 Lamarck în „Philosophie zoologique” a explicat diferențele de viață prin variația condițiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revoluție în gândirea umană și mari frământări în sânul Academiei Franceze. În 1859 Darwin a emis teoria selecției naturale și a luptei pentru existență. În 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind experiențele făcute pe mazăre. 1886 – Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutațiilor. A urmat apoi Th. Morgan cu observațiile sale întreprinse asupra musculiței de oțet. În raport de doctrina lui Mendel și a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice, fiziologice și psihologice ale unui individ. Dar nu cumva și mediul îl influențează pe individ ? În acest caz, modificările dobândite se transmit sau nu ?

În 1883 Weisman a întreprins o critică distructivă a teoriei lui Lamarck, accentuând imposibilitatea transmiterii caracterelor câștigate. Cu mici excepții oamenii de știință au împărtășit teza lui Weisman.

 

Cercetări asupra eredității întreprinse pe animale

         Mc Dougall a încercat să demonstreze contrariul. Întreprinzând unele experimente pe 38 generații de șobolani, el a arătat că deprinderile se moștenesc. În legătură cu teza lamarckiană sunt interesante cercetările lui Pavlov. Bazându-se pe teoria sa asupra actelor reflexe, sub directa-i supraveghere, s-a înregistrat numărul de repetiții de care a avut nevoie prima generație de animale pentru câștigarea unui reflex, după aceea de care a avut a doua, a treia ș.a.m.d. După constatările lui Pavlov, începând cu generația a doua, numărul de repetiții a descrescut. În spiritul acelorași cercetări Tryon a selecționat șoarecii cei mai lenți în rezolvarea unor probleme, ca și șoarecii cei mai rapizi și a operat încrucișări între șoarecii din aceeași categorie. La capătul experiențelor el a obținut două grupe de șoareci complet diferiți.

 

Investigații la nivel uman

            Unii oameni de știință au apreciat că singura manieră de a privi științific problema ereditate-mediu este la nivelul grupului social uman, cercetarea putându-se întreprinde, după părerea lor, prin studierea variabilității performanțelor. Pornindu-se de la aceste considerații, atât în Europa cât și în America, s-a declanșat o adevărată campanie de investigare a factorilor ereditari și de mediu în raport de similaritatea sau disimilaritatea indivizilor.

         În aceste cercetări s-au utilizat în primul rând posibilitățile oferite de gemeni. Spre exemplificare pot fi consultate datele lui Newman, Freeman și Holzinger, care atestă în mod frapant corelațiile foarte ridicate dintre gemenii identici. Rezultatele cele mai spectaculoase referitoare la raportul dintre gemenii identici și cei fraternali, sunt cele publicate în 1929 de către Wingfield și Sandiford. În ceea ce privește studiul eredității întreprinse prin intermediul gemenilor identici, crescuți aparte față de frații lor, nu pot fi neglijate datele oferite tot de către Newman, Freeman și Holzinger.

         Datele rezultate atât de pe subiecții normali, cât și pe debilii mintali și comportamentali, nu diferă esențial de la autor la autor, dar nici nu confirmă o opinie unică. Zazzo precizează că formarea personalității depinde în ultimă instanță de sistemul de relații care „se stabilesc între mine și ceilalți”. După el ereditatea transmite numai factorii genetici, nu și formele de conduită. Experiențele pe gemeni ale lui Luria și cele ale lui Kovalev conduc spre ideea că trăsăturile de caracter sunt determinate în primul rând de relațiile specifice. Majoritatea cercetărilor accentuează totuși ponderea factorului genetic.

         Factorul ereditar în strânsă legătură cu conduita umană a constituit obiectul de studiu al unor specialiști, prin interesul pe care l-au provocat familiile unor oameni eminenți și familiile unor oameni certați cu morala publică. În lucrarea sa, „Hereditary genius”, publicată în 1869, Francisc Dalton ajunge la concluzia că geniul se moștenește. 

         Se cunosc peste 30 cazuri de copii crescuți de animale sălbatice. Cazurile cele mai celebre sunt reprezentate de către două fetițe, una de 1 an și jumătate, iar cealaltă de 8 ani, descoperite de un pastor în 1920 în India. Fetițele au ieșit din vizuina unei lupoaice împreună cu aceasta, alergând în patru labe. Pastorul a ucis lupoaica, a prins fetițele și le-a luat cu el. De la pastor fetițele au ajuns într-un institut de educație. Cea mică a putut fi ușor umanizată. Într-un an a învățat 50 de cuvinte, dar a murit după puțin timp. Cea mare în șapte ani de abia a putut învăța 48 cuvinte. A murit la 17 ani. Trăind printre animale și-au însușit un atare comportament. Pentru că fetița de 8 ani trecuse de vârsta când se deprinde limbajul, explică rezultatul imposibilității ei de a învăța cuvintele la fel de repede ca fetița de 1 an.

         Domeniul propriu al psihologiei este conduita. Personalitatea reprezintă o unitate de comportament. Factorul ereditar generează un anumit tip de conduită, acesta având o mare importanță în procesul de structurare a personalității, dar aceasta nu se poate explica independent de mediu.

 

Explicația genetică a personalității

         Orice individ își începe viața la concepție ca o singură celulă. Aceasta se divide apoi în două, iar după aceea fiecare parte rezultată din nou în două, operația de diviziune succedându-se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoză, proces care arată că toate celulele din corp au o ereditate identică. Influența mediului celular ca: gravitația, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca și câmpurile electrice, produc variații în celule.

         În discutarea clasică a eredității gena constituie factorul care transmite trăsăturile caracteriale. Astăzi se știe că gena este formată din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezidă în molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentală a ADN-ului constă în posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigură menținerea capitalului ereditar de la o celulă la alta.

         Cu toate pozițiile diferite în privința eredității prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de genetică umană și de genetică experimentală s-a remarcat că ereditatea constituie un fundament al personalității. Factorul ereditar se prezintă pentru personalitate sub formă de echipament primar. În formarea personalității o importanță deosebită o are însă și factorul social în întreaga sa complexitate și diversitate.

       

Factorul social

             Influența pe care o exercită societatea asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată de către unii un individ socializat. Cercetările lui Malinowski și ale Margaretei Mead au demonstrat că cea mai mare parte a conduitei care era descrisă ca expresie categorică a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii.

         Literatura sociologică și antropologică distinge, în formarea personalității, două garnituri de variabile: cultura și societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiecte care exprimă valorile, credințele și concepțiile despre lume, cunoștințele, legile, obiceiurile, arta și limba. Termenul de societate se referă la instituții, la relațiile sociale. Este greu de despărțit cultura de societate, deoarece ele se subînțeleg una pe alta și acționează împreună asupra individului.

         Indivizii se adaptează la societatea și cultura lor. Durkheim observă că însuși mediul fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spațial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înțelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparțin unor anumite culturi. Fiecare societate și cultură posedă un model social care uniformizează într-un fel conduita indivizilor.

         Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populații în stare apropiată de cea de „natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului tot social, pe care o numește personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înțelege o configurație psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viață, pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Kardiner precizează că această configurație psihologică nu constituie pentru membrii unei populații exact o personalitate, ci baza personalității, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincție vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituții: primare și secundare. Cele primare sunt acelea care dau conținut acțiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimentează din retroacțiunea asupra sa. Personalitatea de bază este așezată la jumătatea drumului dintre instituțiile primare și cele secundare. În formarea personalității de bază, la modelarea ei concurează instituțiile secundare, dar ponderea principală o au cele primare. Kardiner susține că instituțiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării individului, acesta fiind obligat să țină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiția sexuală, de practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului.

         În demonstrarea afirmațiilor sale, el accentuează cu precădere rolul pe care îl are familia prin educație, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot unitar.

Problema statutului personalității de bază a fost repusă de către Kluckhohn și Murray în sensul că:

·         fiecare om e ca toți oamenii;

·         ca un grup restrâns de oameni;

·         ca nimeni altul.

Cu alte cuvinte, orice om are o natură umană, o personalitate de bază și o personalitate individuală.

         Personalitatea de bază este legată direct de istorie și mai ales de istoria înțeleasă ca tradiție, tradiția fiind supraviețuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleași: așa numitele instituții primare și secundare precum și personalitatea de bază, au un caracter relativ. Numai condițiile concrete determină sfera și conținutul personalității, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică și de o personalitate individuală unică. În virtutea principiului universalității, fiecare om este un om ca toți oamenii. Independent de rasă, religie, națiune, clasă socială, omul este animat de aceleași trebuințe biologice generale, de aceeași tendință spre autorealizare. În același timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiții, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.

         Toate pozițiile de mai sus vizează raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intră în acțiune finalitatea socială, care servește în obiectivarea tendințelor sale, spre a și-l putea face părtaș pe individ, după cum s-a văzut, la modele sociale.

 

 Modelele sociale

            În ce măsură personalitatea prezintă o evoluție endogenă sau exogenă ?

         Incontestabil, regulile, valorile și simbolurile, ca și cultura în genere, au un important rol în procesul de socializare a individului. Modelele sociale afectează personalitatea individului uman însă și mai în profunzime.

         Antropologul Margareta Med a studiat unele societăți slab dezvoltate cu privire la așa-numita „vârstă critică” a adolescenților. Se știe că adolescența este explicată ca un rezultat al dramaticelor schimbări fiziologice, concomitente creșterii, în special la maturizării glandelor endocrine sexuale.  Modelul social nu influențează numai trecerile de la o vârstă la alta, ci însăși conduita masculină și feminină. Acesta acționează mult mai profund în formarea personalității decât se poate constata la prima vedere. Adesea educația formală intră în contradicție cu constatările făcute pe viu. Formal lui i se spune să respecte anumite valori, dar prin modelele sociale el asimilează conduita părinților sau a altor persoane care acționează diametral opus de cum i s-a spus lui.

         Indiferent dacă modelele operează la nivel interindividual sau la nivel sociologic, ele sunt valabile numai pentru o anumită arie geografică și epocă și rezultă din experiența social-istorică a unui grup social, experiență întreprinsă în cadrul unui câmp psiho-social.

 

Câmpul psiho-social

         Câmpul psiho-social este un câmp al percepției și conștiinței, al experienței. Dimensiunea timpului, atât de importantă în formarea persoanei, se mulează în primul rând în raport de relațiile intersubiective concrete și a unei experiențe psiho-sociale. Copilul își primește alimentația la anumite ore fixate de tradiția grupului social. În societățile arhaice munca începe și se sfârșește în raport de un orar stabilit de experiența psiho-socială.

         Câmpul psiho-social implică și un spațiu trăit, mediul fizic al experienței noastre. Spațiul trăit se impune conștiinței noastre mult mai pregnant decât categoria filozofică a spațiul ca abstracțiune mintală; reprezintă modalitatea concretă a interacțiunilor sociale. Implicit, în cadrul său, persoana nu rămâne numai la reprezentările spațiale sau temporale, ci le pune pe acestea în serviciul propriei sale acțiuni

         Există diferite tehnici sociale, după cum urmează: contactul corporal, poziția și apropierea fizică, gestul, expresia facială, mișcarea ochilor, diferite aspecte lingvistice ale limbajului. În raport de un grup social, de o arie geografică, oamenii se manifestă prin diferite moduri de a strânge mâna; poziția și apropierea unei persoane față de alta variază în funcție de cultură, de tradiție, de distanța socială cum, de asemenea variază și gestul înțeles ca replică sau ca mesaj și la fel toate celelalte tehnici amintite, fiindcă ele sunt învățate și aparțin conduitei noastre, servindu-ne la adaptare.

         Interacțiunea nu poate fi altceva decât adaptare, un feed-back, adică o variație a cauzelor care la rândul lor schimbă sensul variației efectelor.

 

Rolul social

            Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esențial prin acțiune, prin activitate, și ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-și însă și propria finalitate.

         Noțiunea de acțiune și de activitate sugerează noțiunea de rol, ce constă într-un model de conduită prescrisă pentru toate persoanele având același statut social. Atât în cadrul finalității sociale, cât și a tendinței de a-și  realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacă diferite roluri pe scena vieții sociale. În discuția raportului dintre personalitate și rol se cunosc, în mare trei atitudini:

·         Newcomb e de părere că rolul constă într-un ansamblu de prescripții și că nu posedă nimic comun cu personalitatea;

·         Newman, reluând concepția dramatică a lui Shakespeare, după care lumea e o scenă și oamenii actori, consideră că viața constă într-o suită de roluri asumate în realitate și pe plan imaginativ. Conduita în rol condiționează conștiința și conștiința de sine. Noi suntem rolurile noastre. H.Mowrer afirmă că personalitatea se constituie în mod unic pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a personalității. Toți acești autori, în cele din urmă, reduc personalitatea la un ansamblu de roluri;  

·         Kluckhohn și Mowrer explică personalitatea ca produs a trei categorii de determinanți: al factorilor idiosincratici, al determinanților de roluri și al condiției universale.

După G.H.Mead, personalitatea rezultă în principal din conduita rolurilor. Totuși, precizează el, alături de „eu”, reflectare a rolurilor sociale, în procesul de personificare activează un element mult mai individual și mai profund: subiectul care ia contact cu ambianța, reprezentantul tendințelor biologice și psihologice ale individului.

    O poziție mai clară o are Sarbin. După el personalitatea se constituie prin interacțiunea dintre sine și rol. Sinele se formează prin maturizarea organismului și prin contribuția factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil și originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este dinamic și se compune din acțiuni. Personalitatea rezultă din interacțiunea dintre nucleul personal și profund, sinele, și roluri.

    Într-o sinteză a celor prezentate mai sus, cu excepția părerilor lui Newcomb, se desprind două lucruri:

·         rolul contribuie la formarea personalității;

·         personalitatea se manifestă încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în rol.

Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieții, cel care-l ține angajat aproape toată viața în aria sa este rolul profesional. De felul cum se achită de rolurile profesionale membrii societății depind avutul obștesc, civilizația și cultura unui grup social; gradul de integrare și echilibrul psihic diferă în funcție de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

 

Natură și cultură

             Personalitatea apare așadar, ca o rezultantă a concurenței dintre fondul ineitar și mediul social.

         Problema raportului dintre om și mediul fizic și dintre om și mediul social are cu totul o altă valoare decât aceea dintre sistemele organice în general și mediu. Natura umană nu e o natură deja făcută, pe care existența socialului s-o modifice cauzal, ci este un ansamblu de posibilități care nu se actualizează decât în contact cu socialul, dând în același timp socialului fizionomia sa proprie. Biologicul la om este mai mult decât biologic. Dacă psihicul se explică prin intermediul trebuințelor, trebuie făcută precizarea că la om intră în acțiune și trebuințele spirituale. Kardiner are perfectă dreptate când afirmă că omul se poate defini prin ceea ce face, pentru că el se recunoaște a aparține lucrărilor sale, și că o teorie a naturii umane trebuie să țină seama și de sistemele de acțiune prin care omul stăpânește universul și intră în acord cu lumea socială.

         Umanul este principiu de istorie, istoria fiind mijlocul prin care se dă un sens vieții. De altfel, omul prezintă atât de puțină natură, încât întotdeauna e disponibil pentru cultură. De aceea, încă de la naștere, el este „predat” de către propria sa natură culturii. Astfel, cultura acționează de la început asupra fiecărui individ, oferindu-i acestuia reguli de viață, valori spirituale, stabilindu-i un statut social, oferindu-i diferite roluri.

         Referindu-ne la natura umană putem preciza că acțiunea culturii nu se exercită asupra individului decât cu acordul acestuia.

         În rezumat, raportul dintre natură și cultură se prezintă astfel: prin ineitate îi sunt date individului direcțiile generale ale dezvoltării sale psihofiziologice, îi este asigurat un plan de evoluție, dar acesta se realizează numai prin concursul forțelor exterioare ale mediului. Unii autori (Jordan) atribuie factorului înnăscut în formarea personalității un procentaj de 60%-70%, iar mediului doar 30%-40%. Factorul înnăscut și mediul sunt în realitate strâns legați și imposibil de despărțit (J.Stoetzel).

         Dacă personalitatea nu se poate explica făcându-se abstracție de factorul ineitate, nu se poate, de asemenea, explica fără implicația factorului socio-cultural, în afara modelelor sociale.

 

Structura personalității

          Din întreaga analiză reiese că prin concurența factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltării depline și unitare a însușirilor persoanei”, la o construcție proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic și unic”, deci ca personalitate.

         Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare și de trăire interioară relativ neschimbată în timp, și prin integrare, adică prin formarea unei unități și totalități psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate și reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalității, pentru ca persoana să poată face față unor schimbări capitale ale condițiilor de viață și să se adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită funcționalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond așa cum s-a anticipat, o structură.

         În descrierea științifică a personalității, psihologia apelează la conceptele de structură și de proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puțin stabile ale unor părți în cadrul sistemului; procesele sunt funcții ce se evidențiază prin intermediul părților. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat și, deci, relativ invariant de relații. Schimbările care se produc în cadrul interacțiunii cu condițiile concrete de mediu alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalității. Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al personalității, nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convențională, apărând astfel ca modele ipotetice.

         Se emite principiul evidenței comportamentale a structurilor și proceselor personalității. Reacțiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conținutului intern al personalității, sunt foarte diferite: reacții involuntare, de natură reflex-necondiționată, care intră în categoria expresiilor emoționale, manifestări empatice, relatări verbale, produsele activității, etc. fiecare dintre acești indicatori externi dobândește o anumită valoare informațională în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalității, dar nici unul nu le exprimă integral. De aceea, se impune colaborarea lor și aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare și ierarhizare.

         În cadrul sistemului personalității, delimităm două grupe de componente: calitățile și structurile. Primele se referă la modul specific de închegare și manifestare a personalității, iar structurile ne indică determinarea substanțială, de conținut a personalității.

         Printre calității se numără: consistența, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea și integrarea. Consistența se referă la stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul timpului, la pregnanța și unitatea tabloului său dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile, prin care să poată fi recunoscută în ciuda variațiilor circumstanțiale. Stabilitatea privește atât configurația fizică, cât și pe cea psihică. Calitatea consistenței trebuie căutată în structurile care condiționează comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se relevă în actele mărunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: conținutul activității, motivele, atitudinile. Ea desemnează stilul activității.

         În fiecare categorie de sarcini și tipuri de comportamente se poate vorbi de existența unui stil specific: stilul activității motorii, concretizat într-o anumită configurație valorică a amplitudinii, ritmului mișcărilor, stilul cognitiv, evidențiat în căile sau modalitățile de organizare și desfășurare a proceselor de percepție și gândire, indiferent de conținutul lor informațional. Stilul constituie filtrul prin care subiectul modulează în felul său specific diferite situații obiective cu care vine în contact, care-l solicită sau pe care le solicită.

         Limita consistenței este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimă posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale sub influența schimbării conținutului relațiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o funcție de vârstă: valoarea ei scade pe măsura înaintării în vârstă. La copii și la tineri, structurile se caracterizează printr-o plasticitate ridicată, corespunzător, consistența personalității lor este mai puțin pregnantă, iar la bătrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ,  este la fel de importantă atât formarea unei consistențe de valoare ridicată, cât și dezvoltarea „potențialității pentru schimbare”. C. Rogers susține că ideea reorganizării și modelării structurii personalității nu trebuie abandonată nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar și la subiecții aparent rigizi.

         Structurile de bază ale personalității sunt: motivația, cogniția și controlul. Motivația dă orientarea, selectivitatea și semnificația conduitei. Pentru definirea profilului personalității, esențiale sunt motivele derivate și condiționate social-istoric. Ele plasează personalitatea pe o traiectorie de mișcare semnificativă și-i determină așa numitele piscuri de integrare.

         Structura personalității este o organizare plurimotivată, adică integrată pe un câmp mai larg de semnificații. Se disting însă niveluri diferite de stabilitate și pregnanță pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, în cadrul căreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalității decât altele.

         Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalității, plasând subiectul la scară obiectivă a competențelor și valorilor. Asociate cu structurile motivaționale și afective, ele alcătuiesc construcțiile complexe ale aptitudinilor sau capacităților. Aptitudinea reprezintă o organizare selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaționale și executive, care permite omului desfășurarea cu succes a unei acțiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnă a rezolva la indici de performanță optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferențial, referindu-se nu numai la simplul fapt al reușitei într-o activitate oarecare, ci și la gradul acestei reușite: cât de mult în raport cu alții. Întrucât indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanța, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de predispoziții și calități înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un ansamblu integrat de operații care susțin un comportament specific.

         Metoda analizei factoriale a demonstrat că și așa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situații problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivaționale și afective. Cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul activității, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând  tot mai multe dimensiuni ale personalității.

În sistemul general al personalității, un loc important îl ocupă construcția specială a mecanismelor de comandă și control asupra motivelor, scopurilor și mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcții:

·         simplă inhibiție prin impulsuri frenatorii dirijate;

·         transformarea sferei de acțiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui;

·         amânare-reportarea realizării unui motiv în funcție de circumstanțe

·         selecție și programare, în cadrul unor motive concurente.

 

Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalității. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi împărțiți în trei grupe:

·         normal controlați; se caracterizează printr-un relativ echilibru între tendința reflexivă, analitică, critică și tendința spre acțiune, îmbinând într-o formulă optimă principiul libertății cu cel al necesității, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;

·         subcontrolați; se caracterizează prin supraestimarea impulsului spre acțiune și subestimarea condițiilor obiective ale realizabilității lor, ca urmare ei se comportă impulsiv, după glasul primei dorințe; pentru ei este mai important să acționeze decât să gândească asupra oportunității acțiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;

·         supracontrolați (cenzurați); aceștia se caracterizează printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor condițiilor pro și contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci și a consecințelor derivate lui.

De aici pot genera o serie de trăsături specifice, precum prudența, conservatorismul, tradiționalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaborează în timpul evoluției individuale, ca rezultat al acțiunilor dinamice dintre succes și insucces.

     În cercetările cu caracter diagnostic individual, aproximarea trăsăturilor și aproximarea tipului sunt două operații complementare.

 

Dinamica personalității

          În ciuda faptului că personalitatea se definește prin existența unei organizări stabile, prin consistență și nivel ridicat de integrare, ea nu-și pierde atributul dinamicului.

         Ea ne oferă permanent, alături de un tablou al stărilor și un tablou al transformărilor, al proceselor care se desfășoară în forme și ritmuri diferite. Acestea sunt condiționate, pe de o parte de interrelațiile și variațiile componentelor interne, iar pe de alta, de variabiliatea relațiilor omului cu ambianța și cu grupul și societatea. Corespunzător putem vorbi de două planuri ale dinamicii personalității: unul individual și altul social.

 

Dinamica în plan individual

         Prin poziția sa de structură integrativă supraordonată, personalitatea reflectă toate modificările energetico-funcționale semnificative care au loc în cadrul organismului. Ca orice formă de energie din univers, energia încorporată în organismul nostru este supusă unui proces de transformare, care influențează direct sau indirect starea structurilor psihice. În plan psihologic, aceste mutații energetice interne sunt concretizate în forma impulsiunilor, tendințelor și motivelor. Activarea acestora orientează pe individ către efectuarea unui anumit act comportamental, de natură să reducă tensiunile și să restabilească echilibrul. Exemplu: curiozitatea și pasiunea pentru o problemă de cunoaștere atenuează sau reprimă tendințele către distracție, angajând personalitatea într-o susținută activitate de investigație și studiu.

         Datorită organizării pe niveluri a structurii personalității și a relativei autonomii a substructurilor aferente fiecărui nivel, caracterul dinamic în planul intern se amplifică. Ca urmare a faptului că tendința spre realizare liberă a motivelor primare integrate la nivel inconștient intră în contradicție cu structurile de control ale conștiinței, se produc o serie de fenomene dinamice specifice precum: amânarea, refularea, reprimarea, comutarea, sublimarea, etc. Pentru reliefarea caracterului dinamic al personalității, K. Lewin introduce conceptul de „spațiu  vital”, acesta desemnând trebuințele individului la un moment dat și potențialitățile acțiunii adecvate, așa cum au fost asimilate de el. A înțelege comportamentul la un moment dat, înseamnă a reconstrui și descrie „spațiul vital”, adică forțele psihice aflate în acțiune în momentul respectiv. La un moment dat, asupra persoanei pot acționa mai multe forțe iar comportamentul ei va fi o rezultantă a conjugării, integrării sau transformării lor. Schimbarea componenței „spațiului vital” , atrage după sine schimbarea tipului de comportament. Astfel, personalitatea este definibilă într-o succesiune de comportamente, subsumate unei scheme dinamice arborescente, trecerea de la o stare la alta fiind efectul intersectării mai multor variabile aleatoare.

 

Dinamica personalității în plan social

         Grupul, societatea, reprezintă mediul specific de existență a personalității, cadrul natural de manifestare și realizare a ei.

         Nu se poate vorbi de om ca personalitate, decât în măsura în care îl considerăm ca membru al unei grupări sociale, ca subiect al influențelor sociale și de subiect al activităților sociale.

         Omul se definește pe sine ca personalitate în relațiile cu ceilalți semeni, cu societatea în ansamblul ei. Existența omului în lume nu este numai cea a sa individuală ci și a familiei sale, a clasei sale, a națiunii sale. El trăiește și acționează având conștiința apartenenței la un grup. De la dinamica personalității în plan individual trebuie să se treacă și la dinamica ei  în plan social. Se observă în urma măsurătorilor diferențe între datele măsurătorilor asupra proceselor psihice și actelor comportamentale la indivizi luați izolat și datele măsurătorilor acelorași variabile în cadrul social.

         Diversitatea situațiilor și solicitărilor sociale condiționează aspectele dinamice de grade și valoare diferite în comportamentul de ansamblu al sistemului personalității:

·         modificări în performanța la sarcini – de învățare, de percepție, de execuție motorie, de creativitate;

·         modificări în atitudini și aprecieri – în cadrul relațiilor interpersonale;

·         modificări ale sensului și direcției acțiunii.

În raport cu primul tip de modificări, în psihologie s-au introdus termenii de facilitare socială, întărire socială, înfrânare socială. Încă din 1900, Meumann semnalează faptul că, într-o serie de sarcini motorii, controlul optimizează performanțele. În 1930, Dashiel constata că prezența unui observator pasiv sporește valoarea performanței. Pessin determină că prezența observatorului sau includerea subiectului într-un context social scade performanța în sarcinile de memorie, fiind necesar un număr mai mare de repetiții. Astăzi se susține ideea că prezența unui public acționează frenator asupra procesului de achiziție a unor răspunsuri noi și facilitează producerea răspunsurilor deja elaborate. Rezultatele contradictorii privind efectul prezenței publicului asupra desfășurării diferitelor procese psihice se explică prin factorul motivațional: o motivație crescută, care se creează sub influența prezenței observatorului, favorizează producerea la un nivel ridicat de performanță a răspunsurilor dominante și induce negativ achiziția. Fenomenul tracului la actori, nervozitatea atleților care participă la o competiție, emoția la examene sunt fenomene ușor observabile, care sunt însoțite de tensiune, stres, vigilență ce pot modifica în sens pozitiv sau negativ, adesea imprevizibil, deznodământul comportamentului.

    Modificările de ordinul al doilea se referă la poziția pe care o ocupă individul în diferite sisteme de relații interpersonale, în funcție de compoziția grupului și de normele sale de percepție și apreciere. Într-un grup dat, se stabilește întotdeauna o anumită structură de relații interpersonale, cu consecințele directe asupra traiectoriei comportamentale a fiecărui membru: una va fi dinamica acestei traiectorii la un subiect general simpatizat și preferat și cu totul alta la unul izolat, general respins sau lăsat în zona de indiferență totală. De asemenea, un anumit caracter va avea dinamica comportamentală a individului într-un grup cu un ridicat coeficient de coeziune și alt caracter în cazul unui grup dominat de stări tensionale. Psihologia socială oferă astăzi suficiente date care demonstrează că natura relației interpersonale, modul de percepere și apreciere de către individ a celorlalți membrii ai grupului, precum și modul de apreciere a lui de către grup reprezintă factori esențiali ai dinamicii activității, conduitei și realizării personalității. Aparținând simultan mai multor grupuri, intrând succesiv în diverse situații de comunicație, individul își creează un câmp dinamic de relații, care-l comută permanent pe diferite tipuri de atitudini, acțiuni și comportamente. Astfel, el devine un actor, care joacă în fiecare moment un anumit rol.

    Modificările dinamice din cea de-a treia categorie se referă la influența contextului, comunicației și relației sociale asupra sensului și direcției de desfășurare a acțiunilor și comportamentelor personalității. Sunt posibile diverse situații:

·         când acestea se conjugă în același sens cu acțiunile și comportamentele celorlalți parteneri;

·         când îndeplinesc un rol de susținere, întărire;

·         când acțiunile individuale merg în aceeași direcție ca și ale celorlalți parteneri, dar vizează obținerea unor performanțe superioare

·         când acțiunile și comportamentele personale se opun direct realizării acțiunilor și comportamentelor celorlalți.

Corespunzător, vom avea profiluri dinamice specifice ale personalității în  comportamente de cooperare, competiție și conflict.

         În situațiile de cooperare și coacțiune, pe primul plan se impune motivul sau interesul general, subiectul se mobilizează în așa fel, încât, prin acțiunea sa, să sporească șansa de reușită a întregului grup; randamentul și performanțele sale se integrează în cota succesului general.

         În situațiile de competiție și conflict, pe primul plan se impune motivația individuală și montajul de realizare în defavoarea adversarilor. În organizarea comportamentului său, individul va fi preocupat de alegerea acelor strategii care să-i asigure succesul, dar și să reducă pe cât posibil șansa de câștig a concurenților săi. De aici tensiunile specifice ale concursurilor sau competițiilor, cu rolul lor stimulator sau frenator. Trecând succesiv de la o situație la alta omul își dezvăluie diferite laturi și structuri ale personalității sale, descrie un tablou dinamic mai mult sau mai puțin spectacular, dar întotdeauna semnificativ și relevant pentru ceea ce face el.

      Personalitatea și vocația 

          Realitatea sistemului personalității echivalează cu prezența unui model interior al persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializează conduita acesteia, schițându-i un unghi de deschidere față de lume și viață, iar în mod propriu o vocație profesională în câmpul producției.

         Cercetările în materie conduc spre următoarele constatări:

·         personalitatea însăți, care nu-i un dat, ci o rezultantă a concurenței unei multitudini de factori, depinde de luarea sau neluarea în considerație a unor indici, ce se manifestă încă din copilărie. În timp ce respectarea în evoluția persoanelor a liniilor sale interne conduce spre construirea unei personalități armonioase, nerespectarea poate să concureze la obținerea unui sistem deficitar. Se evidențiază astfel că, pe când o corespunzătoare dirijare a puberilor spre școli potrivite cu modelul lor interior, se soldează cu o foarte bună integrare în câmpul psiho-social, echilibru optim, succes școlar, o orientare necorespunzătoare constituie o cauză a unui echilibru precar, o sursă a unor impedimente de adaptare;

·         orice persoană prezintă o anumită disponibilitate auto-socio-reglatoare față de structurile de activitate productivă, în funcție de gradul de corespondență sau necorespondență dintre modelul personalității și o structură de activitate productivă, se ajunge la un gradient de integrare în rolul profesional; așa se explică de ce unele persoane au un randament mediu sau sub medie în unele profesii, rezultând că integrarea în producție e în strânsă corelație cu vocația;

·         respectarea vocației reprezintă pentru persoana umană, în plus, un factor de sanogeneză cu implicații individuale și sociale, sănătatea fiind definită ca o stare de plenitudine fizică, psihică și socială, o corespunzătoare încadrare vocațională, generează sentimentul de excelentă funcționare a organismul, determină un tonus psihic perfect și conduce la o integrare socială optimă;

·         se știe că vocația este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei dându-și concursul instituțiile de educație și învățământ; o defectuoasă îndrumare, contrar vocației, poate fi pentru acesta o cauză a unei conduite ineficiente, precum și a unor tulburări psihice, de obicei din categoria nevrozelor;

·         față de constatările de mai sus, în raportul dintre om și profesie se impune activarea principiului vocațional.

Orientarea vocațională dă satisfacție persoanei umane, aceasta prin intermediul unei încadrări vocaționale realizându-se optimal, atingând cel puțin în parte ceea ce se înțelege prin noțiunea de fericire: servește deci principiul individual. În egală măsură satisface și principiul social. Printr-o orientare vocațională se promovează valorile, acestea constituind promisiunea ridicării nivelului material și cultural al societății, asigurării creșterii bunăstării sociale.

Beneficiarii orientării vocaționale sunt, ca atare, individul și societatea, înțelegându-se atât societatea civilă cât și statul.

Individul apare ca beneficiar întrucât printr-o integrare vocațională într-o activitate productivă munca devine pentru el un complement al personalității sale; societatea, deoarece printr-o încadrare vocațională a persoanei a persoanei în procesul productiv factorul social, își îmbunătățește calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum.

 

Concluzii

          Marele psiholog și umanist român Mihai Ralea (1896 – 1964) considera că obiectivul final este întotdeauna înțelegerea omului integral. În timpurile noastre în diverse mari centre universitare ale lumii, se constituie institute complexe consacrate studiului omului de către diverși specialiști, astfel încât să nu fie prezentată numai o fațetă a ființei umane, ci omul în plenitudinea tuturor însușirilor și dependențelor sale.

         Personalitatea este întotdeauna unică și originală, aceasta întrucât fiecare pornește de la o zestre ereditară unică, singulară (cu excepția gemenilor univitelini care posedă eredități identice) și mai departe în câmpul existenței sociale, fiecare străbate un drum anume, încercând o serie de experiențe variate, intrând în anumite relații, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltării personalității. În realitate fiecare om are un mod propriu și concret de gândire și de simțire, totuși între oameni nu sunt numai deosebiri ci și asemănări. Se înțelege că asemănările nu sunt totale, iar tipurile nu reprezintă decât o schemă ce permite o grupare prin aproximație.

         Personalitatea integrează în sine organismul individual, structurile psihice umane și, totodată, relațiile sociale în care omul este prins.

 

Bibliografie

 „Introducere în psihologie” – Mihai Golu și Aurel Dicu / Editura Științifică, București – 1972

 „Personalitate și vocație” – Ioan Alexandrescu / Editura Junimea, Iași – 1981

„Personalitatea umană” – Georgeta Hălășan / Editura științifică și enciclopedică, București – 1976

„Psihologie” – Paul Popescu-Neveanu / Editura Didactică și Pedagogică, București – 1990

„Psihologia vârstelor” – Ursula Șchiopu și Emil Verza / Editura Didactică și Pedagogică, București - 1981

 



NOTA IMPORTANTA:
ARTICOLELE PUBLICATE IN PAGINA DE REFERATE AU SCOP DIDACTIC SI SUNT ELABORATE IN URMA UNEI DOCUMENTARI SUSTINUTE. ESTE STRICT INTERZISA PRELUAREA ARTICOLELOR DE PE SITE SI PREZENTAREA LOR LA ORELE DE CURS. Referatele din aceasta sectiune sunt trimise de diferiti colaboratori ai proiectului nostru. Referatele va sunt prezentate pentru COMPLETAREA STUDIULUI INDIVIDUAL, si va incurajam si sustinem sa faceti si voi altele noi bazate pe cercetari proprii.

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc. 

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania