Obiectivul lucrarii îl reprezinta evidentierea relatiei existente între nivelul de stres si gradul de agresivitate, ca si a legaturii dintre mecanismele de coping si tipul de agresivitate asociat. Lotul de studiu a fost format din 60 de subiecti (cadre militare si militari angajati pe baza de contract), cu vârste cuprinse între 22-47 ani. Metoda folosita pentru colectarea datelor a fost cea a chestionarului, instrumentele utilizate fiind: 1. "Inventar de agresivitate" , 2. "Scala de evaluare a mecanismelor cognitive de aparare", 3. "Scala de coping".

I. Notiuni privind conceptul de stres psihic

1. Considerente teoretice

Cel care lanseaza în limbajul medical, înca din 1936, conceptul de stres este fiziologul canadian Hans Selye. Înca din vremea în care era student în medicina la Universitatea din Praga, Selye a fost intrigat de sindromul general al maladiei, sindrom descris de pacientii afectati de boli infectioase, prezentând toti aceleasi simptome, însa fara vreun simptom specific. Selye deduce din aceasta ca trebuie sa fie vorba de un raspuns nespecific al organismului la boala.

Tot în anul 1936, descrie “sindromul general de adaptare" (SGA) ca fiind efortul facut de organism pentru a raspunde solicitarilor mediului si concluzioneaza ca raspunsul la diferiti agenti stresori este dominat de hiperactivitatea cortico-suprarenalelor.

Selye introduce conceptul de stres propriu-zis în anii ’50, concept ce ocupa un loc important mai întâi în medicina, apoi în psihiatrie. În conceptia lui Selye, stresul nu este decât o reactie biologica si generala, adica “o stare care se traduce printr- un sindrom specific, corespunzator tuturor modificarilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic". El defineste stresul la început ca fiind o agresiune, apoi ca o reactie a subiectului la o agresiune, ultima reprezentând un stresor.

Conform conceptiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viata cotidiana. Stresul caracterizeaza o reactie psihologica complexa, extrem de intensa si relativ durabila a individului confruntat cu noi si dificile situatii existentiale.

Stresul reprezinta un aspect normal si necesar al vietii, aspect de care omul nu poate scapa. Stresul poate genera un disconfort temporar si, de asemenea, poate induce consecinte pe termen lung. În timp ce prea mult stres poate altera atât starea de sanatate a unui individ, cât si bunastarea acestuia, totusi, un anumit volum de stres este necesar pentru supravietuire. Stresul se poate concretiza în diminuarea normalitatii functiilor sau chiar în aparitia bolilor, dar poate ajuta persoana aflata într-o stare de pericol prin ajustarea mecanismelor de coping.

În faza de început a cercetarilor sale, H. Selye a fost tentat sa defineasca stresul ca fiind gradul de uzura si suferinta a organismului provocat de modul de functionare sau de leziuni. Preluând ideile lui Hipocrate care considera ca boala nu este numai suferinta, ci si uzura, vatamare, efortul pentru a reveni la starea normala, Selye descopera mecanismele de adaptare a organismului la actiunea agentilor stresori, identificând astfel reactiile de aparare ale organismului, si anume sindromul general de adaptare.

Sindromul general de adaptare (SGA) este caracterizat prin trei stadii:
- Reactia de alarma ce reprezinta primul raspuns al organismului, mobilizarea generala a fortelor de aparare a organismului. Acest prim stadiu cuprinde doua faze: faza de soc (caracterizata prin hipotensiune, hipotermie, depresie nervoasa, etc.), cu vatamarea sistemica (generala) brusca, urmata apoi de o faza de contrasoc, în care apar fenomenele de aparare (hiperactivitatea cortico-suprarenalelor, involutia aparatului timico- limfatic, etc.).
- Stadiul de rezistenta în care sunt activate mecanismele de autoreglare. Cuprinde ansamblul reactiilor sistemice provocate de o expunere prelungita la stimuli fata de care organismul a elaborat mijloace de aparare.
- Stadiul de epuizare este foarte asemanator reactiei de alarma, când, datorita prelungirii actiunilor agentilor nocivi, adaptarea organismului cedeaza.

Stresul poate fi generat de catre o diversitate de situatii sau evenimente, de la modificarea comportamentului, a obiceiurilor de somn sau de hranire, pâna la decesul partenerului de casatorie, a parintilor sau a copiilor. Volumul de stres indus de acesti stresori depinde nu doar de perceptia individului, ci si de factori precum tipul de stresori, intensitatea si durata acestora.

J. Weitz considera ca o situatie poate deveni stresanta în urmatoarele conditii: solicitarile sunt atât de numeroase încât împiedica prelucrarea adecvata a informatiei, supraîncarcarea traducându-se de cele mai multe ori prin degradarea performantelor; situatia este perceputa ca fiind potential periculoasa, motiv pentru care subiectul se simte amenintat; în cazul în care subiectul este izolat, acesta resimtind restrângerea libertatii; când subiectul este împiedicat sa- si desfasoare activitatea si are sentimentul de frustrare; când presiunea grupului se exercita de asa natura încât trezeste teama de esec, de dezaprobare.

2. Clasificarea stresului

Variatiile individuale explica de ce una si aceeasi persoana reactioneaza diferit de la un moment la altul, de ce amploarea, intensitatea, durata reactiilor psihofiziologice se modifica în timp ca rezultat al familiarizarii sau, dimpotriva, al sensibilizarii cu unii agenti stresori.

Stresul este o stare a organismului care rezulta din interactiunea, confruntarea unica sau repetata a individului cu situatia. O situatie poate fi stresanta pentru majoritatea oamenilor, dar ea poate sa nu fie evaluata si traita în acelasi mod de o persoana sau alta. Eterogenitatea raspunsurilor individuale a dat nastere unui tablou diversificat al formelor de stres. Unii indivizi sunt capabili sa se adapteze mai eficient. Un stresor îi capaciteaza pe unii sa achizitioneze mai mult si le poate structura viata într-un mod foarte interesant. Alte persoane nu se adapteaza tot atât de bine si acest fapt are ca rezultat nu numai o slaba performanta si o productivitate scazuta, ci si îmbolnavirea, dereglarea homeostaziei.

Stresul poate avea efecte atât pozitive, cât si negative. Stresul pozitiv (eustres) este cel care actioneaza ca factor energizant, ajutând persoana sa abordeze situatiile ca pe niste provocari, într-un mod mult mai eficient. În cazul stresului negativ (distres) organismul supramobilizat refuza sa revina la starea normala, individul fiind nervos, gata de reactie, are tensiunea arteriala crescuta si musculatura încordata.

În functie de frecventa manifestarii agentilor stresori se poate vorbi despre: stres acut (episodic), care înceteaza odata cu disparitia agentului stresor; stres cronic (persistent), caz în care agentul stresor se mentine o perioada îndelungata de timp afectând starea de echilibru a organismului si stres ciclic provocat de aparitia agentului stresor cu o anumita regularitate.

O alta clasificare a formelor de stres a fost efectuata de catre specialisti, avându-se în vedere natura agentilor stresori:
Stresul psihic: în care se regaseste actiunea combinata a mai multor tipuri de agenti stresori.
Stresul profesional: este determinat de actiunea concomitenta sau nu a stresorilor fizici (zgomot, vibratii, variatii de temperatura, luminozitate), chimici (substante chimice volatile, iritabile).
Stresul preoperator si postoperator: are la baza caracterele stresului psihic, dar la care se adauga ca agent de multiplicare, anticiparea stresului operator si postoperator.
Stresul de subsolicitare: este determinat de modificarea caracterului anumitor activitati profesionale, obligatia de a efectua anumite sarcini repetitive, monotone, carora subiectul nu le gaseste nici o justificare; chiar inactivitatea poate deveni sursa de stres.
Stresul de suprasolicitare: este caracteristic persoanelor cu program de lucru prelungit si cu sarcini de mare diversitate.
Stresul situational: este cauzat de schimbari recente în modul de viata al indivizilor. Acest tip de stres mai este denumit si stres cultural.

3. Stresul în organizatia militara

Fenomen curent al vietii moderne, ca urmare a cresterii ritmului solicitarilor si variatiilor ambiantei, stresul are în armata si, îndeosebi pe câmpul de lupta, o importanta însemnata în influentarea negativa a moralului trupelor, în diminuarea capacitatii de lupta a militarilor si unitatilor.

Situatiile generatoare de stres pot fi de natura fizica (zgomot, temperatura, spatiu limitat, incendii, cutremure), psihologica (teama, conflict, presiune), sociala (neadaptare, excludere sociala).
În general, orice stimul intern sau extern care depaseste sau scade sub un anumit prag poate constitui o sursa de stres, afectând conduita si activitatea psihica a unei persoane.

Pentru domeniul militar, recunoasterea operativa a prezentei stresului la cadrele militare are o importanta deosebita, constituie primul pas în controlul si stapânirea acestui fenomen, asigurându-se îndeplinirea misiunilor fara pierderea eficientei. Odata cu identificarea manifestarilor stresului se pot folosi, individual si colectiv, metode si tehnici de scadere a intensitatii lor, de limitare a efectelor negative generate de acest fenomen.

Statutul de militar se numara printre cele mai stresante profesii. Principalii factori stresori care pot aparea sunt: calitatea slaba a procesului pregatirii pentru lupta, gradul înalt de solicitare fizica si psihica a misiunilor, nivelul scazut al ordinii si disciplinei militare, probleme nerezolvate în familie, stil de conducere inadecvat al comandantilor si sefilor, lupta si activitatile pe timp de noapte, precum si în conditiile unui nivel scazut de luminozitate si vizibilitate, izolarea, conflicte interioare între simtul datoriei si spiritul de conservare a integritatii personale.

Cai si modalitati de instruire a militarilor în vederea depasirii stresului în activitatea militara:
- desfasurarea unei intense si eficiente pregatiri militare generale si de specialitate, aceasta fiind principala cale de crestere a capacitatii adaptative si antistres a personalului;
- realizarea la militari a unei foarte bune conditii fizice capabila sa le sustina eforturile aspre impuse de armata;
- însusirea de catre militari a unor modalitati de depasire a stresului si efectuarea de antrenamente pentru dezvoltarea acestor tehnici;
- stabilirea, îndeosebi în timpul aplicatiilor tactice a unui raport optim între efort, activitate si odihna;
- repartizarea corecta, rationala a sarcinilor si misiunilor în raport cu gradul lor de dificultate si cu capacitatile oamenilor;
- rezolvarea operativa si pozitiva a problemelor personale si de familie ale militarilor;
- asigurarea functionalitatii optime a sistemului de informatii de jos în sus, de sus în jos si pe orizontala.

Ecuatia personala îsi pune amprenta pe toate aspectele interactiunii individului cu ambianta: evaluarea situatiei stresante, reactivitatea particulara a subsistemelor psihofiziologice solicitate, vulnerabilitatea sau toleranta la stres.

Stapânirea" fenomenului de stres impune atât relevarea aspectelor teoretice si practice ale raspunsurilor (reactiilor) individului- colectivului la acest sindrom, cât si cunoasterea foarte exacta a cerintelor si solicitarilor generatoare de stres, denumite: "situatii stresante", "factori stresanti", "stresori". Deosebindu-se de celelalte activitati sociale, printr-o multitudine de conditii si particularitati specifice, activitatea în domeniul militar contine importante surse potentiale de stres, numarându-se, din acest punct de vedere, printre cele mai stresante profesii.

Principalii factori stresori care pot aparea, pe timp de pace, în activitatea militara sunt: calitatea slaba a procesului pregatirii pentru lupta, gradul înalt de solicitare fizica si psihica a misiunilor, numeroase situatii de risc si pericol, nivelul scazut al ordinii si disciplinei militare, starea prelungita de izolare relativa a ostasilor fata de mediul de viata civil din care au provenit, conflicte între militari, climat de munca deficitar în subunitati, probleme nerezolvate în familie, boli, casatorie, nasterea copiilor, stil de conducere inadecvat al comandantilor si sefilor (abuziv, neregulamentar), insuficienta echipamentelor, hranei, conditiilor de nivel mediu, de cazare si de petrecere a timpului liber precum si a materialelor de întretinere, s. a. Evident, în timp de razboi, tratarea superficiala sau eludarea unora dintre factorii stresanti mentionati, amplifica tensiunea luptei, reduc resursele disponibile pentru depasirea acestui fenomen psihic, diminueaza substantial eficienta militarilor.

Principalii factori stresori care pot aparea pe timp de pace sunt:
a. Volumul muncii, gradul înalt de solicitare fizica si psihica a sarcinilor militare.
b. Pericolele posibile la care se expun militarii când mânuiesc armamentul si tehnica de lupta sau atunci când executa activitati cu risc crescut..
c. Nivelul scazut al ordinii si disciplinei militare, climat de munca deficitar în subunitati, conflicte între militari, calitatea slaba a procesului pregatirii pentru lupta.
d. Nostalgia, impactul instructiei asupra soldatului si stilul de conducere al instructorului militar.
Pregatirea pentru lupta, în general, si instructia militara, în special este perceputa ca o experienta profund negativa de cei instruiti. Exista anumite caracteristici care o fac sa fie "extraordinara" si sa persiste, de-a lungul anilor: subaprecierea statutului de civil; izolarea extrema de societatea civila si pierderea aproape totala a vietii private; evaluarea performantelor este facuta, la nivelul grupului si nu la nivel individual (sursa celor mai multe si mai serioase nemultumiri); accentuarea masculinitatii si agresivitatii (cultivarea superioritatii masculine); instructia ca sursa de stres..
e. Probleme nerezolvate sau evenimente în familie (nasterea copiilor, divortul, decesul, anumite boli, faptul ca sunt unicii întretinatori ai membrilor familiei).
f. Stresul pensionarii (al trecerii în rezerva). Odata cu anuntarea masurilor de modernizare, restructurare, disponibilizare a cadrelor din armata, o noua forma de stres ia amploare: stresul disponibilizarii.

4. Mecanismele de aparare

Mecanismele de aparare au functia de reducere a anxietatii legata de un conflict între exigente interne disonante ce pot aparea în relatiile dintre diverse instante psihice si chiar la nivelul aceleiasi instante. Consideram ca este vorba de un conflict intern deoarece chiar daca avem de-a face cu un conflict aparent între o exigenta interna si una externa, în realitate conflictul se naste doar atunci când exigenta externa a fost îndeajuns de mult internalizata pentru a functiona ca exigenta interna. Mai mult, este falsa ideea conform careia mecanismele de aparare ne apara doar de conflictele dintre eu si sine; sursa conflictului poate fi atât în relatiile tensionate dintre doua instante distincte ale psihicului, cât si intre doua nevoi/exigente ce tin de aceeasi instanta, dar de nivele diferite ale acesteia (de exemplu, de nivelul constient si inconstient al eului).
Prin urmare, apararea se realizeaza întotdeauna în raport cu un pericol intern, sau, cu reprezentarea unui pericol intern sau extern.

Orice aparare reusita presupune mentinerea în inconstient a conflictului generator de angoasa prin deformarea realitatii (modificarea reprezentarii realitatii în sensul mascarii elementelor conflictogene). Gradul de deformare a realitatii poate fi chiar un indice al caracterului patologic al unei aparari (daca activismul nu presupune decât o ignorare a unui aspect al realitatii, proiectia implica o falsificare a acesteia; diferentierile pot merge si mai departe, existând proiectii relativ inocente si altele extrem de nocive).

Apararile sunt mecanisme inconstiente, care însa pot fi constientizate; de subliniat faptul ca un mecanism defensiv devenit constient nu implica si constientizarea conflictului subiacent. în virtutea acestui fapt, ele pot ramâne functionale si eficiente chiar daca subiectul este constient ca un anume comportament are o functie defensiva (de exemplu, accesele bulimice care se presupun ca ar servi drept defensa în raport cu anxietatea de separare în relatia cu mama).

În urma consideratiilor de mai sus definitia pe care o propunem este urmatoarea:
Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza datorita anxietatii legate de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern si care au functia de reducere a anxietatii printr-o deformare a acestei reprezentari.

II. Metodologia cercetarii

1. Obiectivul lucrarii: identificarea mecanismelor de coping si a celor de aparare folosite de populatia militara, în vederea optimizarii strategiilor de management al stresului.

2. Variabile:
Variabila eticheta: nivel crescut al stresului asociat activitatii specifice din structura militara;
Variabila independenta: tipurile de mecanisme de coping si de aparare utilizate;

3. Ipoteze
1. Confruntarea cu stresul este asociata cu utilizarea unor mecanisme active de coping.
2. Agresivitatea verbala prezinta valori crescute fata de media generala a populatiei.

4. Metoda:
Aplicarea chestionarelor s-a realizat în prezenta examinatorilor.

5. Subiecti:
Studiul a fost realizat pe 60 de cadre militare si militari angajati pe baza de contract, provenind din doua unitati militare diferite ca specific.Subiectii au vârste cuprinse între 25 si 54 de ani (vârsta medie fiind de 37 de ani).

6. Instrumente:
Chestionarele utilizate în acest studiu sunt urmatoarele:
- chestionarul de evaluarea a strategiilor de coping- autor Carver, Scheier Weintrub (1989);
Scop: permite determinarea stilurilor de coping adoptate de subiect: coping activ, planificarea, eliminarea activitatilor concurente, retinerea de la activitate, cautarea suportului social instrumental, cautarea suportului social emotional, reinterpretarea pozitiva, acceptarea, negarea, descarcarea emotionala, orientarea spre religie, pasivitatea mentala, pasivitatea comportamentala, reducerea la consumul de alcool /medicamente;
- scala de evaluare a mecanismelor cognitive de aparare (SEMCA) autor Mircea Miclea,
Scop: constituita din 23 itemi ce operationalizeaza cinci constructe defensive: negarea defensiva, represia, proiectia, rationalizarea si intelectualizarea, iar cota globala evalueaza evitarea globala;

Datele privind validitatea si fidelitate sunt urmaaoarele:
Fidelitate este ridicata, obtinându-se valoarea lui a=0,85 iar pentru subscalele specifice s-au obtinut urmatoarele valori prin metoda consistentei interne:

Toate subscalele au o validitate de continut ridicata obtinându-se urmatoarele valori:

- inventarul de agresivitate (A.I.) autor Brian Gladue (1991)
Scop: masurarea caracteristicilor comportamentale sau a trasaturilor agresive;
Fidelitate: A.I. are o consistenta interna foarte buna. Pentru barbati, coeficientii alfa au fost: PA=.82, VA=.81, II=.80 si E=.65. Pentru femei coeficientii alfa au fost: PA=.70, AV=.76, II=.76 si E=.70.
Validitate: Validitatea subscalelor testului a fost verificata prin analiza factoriala si diferenta între barbati si femei. Cea de a doua a servit pentru a sugera ca testul are o validitate buna prin cunoasterea diferentelor semnificative dintre grupuri, barbati si femei, la toti itemii , mai putin la itemul 6.

7. Procedura:
Înaintea testarii, subiectii au fost informati asupra scopului acesteia, li s-a spus ca vizeaza modul in care reactioneaza in confruntarea cu o problema. Au fost asigurati ca raspunsurile lor sunt strict confidentiale.
Instructiunile oferite au fost urmatoarele:" Raspunsurile sunt strict confidentiale, de aceea va rog sa raspundeti sincer.
La fiecare întrebare va rog sa gasiti varianta de raspuns care vi se potriveste cel mai mult, nu exista raspunsuri corecte si raspunsuri incorecte, ne intereseaza parerea dvs. în legatura cu situatiile prezentate."
Testarea s-a realizat în prezenta examinatorului.

III. Analiza de itemi

Aplicarea chestionarului S.E.M.C.A. pe lotul de 60 de militari a evidentiat utilizarea mecanismelor de aparare în ponderi diferite, dupa cum urmeaza: cel mai intens folosit este represia (media-14,92), urmata de negare (media-13,51), intelectualizarea (media-12,5), proiectia (media-8,88) si rationalizarea (media-4,6).

Se constata, astfel, ca se apeleaza în primul rând la un mecanism constient de înlaturare din câmpul constiintei a unor afecte, gânduri negative, evenimente neplacute, carora, fara a fi transferate în inconstient, le este diminuata conotatia negativa si impactul acesteia asupra echilibrului emotional. Totodata, este evitata confruntarea directa cu agentul stresor ( conflictul între militari, volumul mare de munca, gradul înalt de solicitare fizica si psihica generata de sarcinile militare, problemele nerezolvate sau evenimentele din familie- factori identificati în literatura de specialitate studiata), subiectii preferând amânarea sau chiar ignorarea continutului anxiogen.

Trebuie tinut cont de faptul ca, din punct de vedere dinamic, motivatiile morale joaca în represie un rol predominant, ceea ce este sustinut de caracterul conformist reclamat de profesia militara.

Folosirea represiei ca mecanism principal de aparare poate fi considerata ca o rezultanta a experientei individuale în ceea ce priveste raporturile de munca, evitarea agresivitatii fizice si verbale, mentinerea unui climat psihosocial pozitiv.

Negarea, ca refuz al acceptarii evidentei, detine a doua pondere ca importanta a utilizarii, în cadrul celor cinci tipuri de mecanisme de aparare investigate. Aceasta vine în sprijinul ipotezei conform careia, stilul predominant de coping este unul de evitare, cu o componenta cognitiva slab reprezentata.

Se prefera evitarea mobilizarii resurselor disponibile, necesare confruntarii cu agentul stresor, apelându-se în schimb la varianta pasiva, de evitare, negare, care are ca finalitate conservarea facila a echilibrului emotional.
În acelasi registru, al negarilor si evitarilor, se înscrie si folosirea cu o pondere crescuta a intelectualizarii ca mecanism de disociere de corolarul emotional. Astfel, sunt disociate afectele legate de factorii generatori de distres, punându-se accent pe latura intelectuala a problemei. O posibila explicatie legata de utilizarea acestui mecanism este faptul ca profesia militara, prin excelenta, este una în care întaririle pozitive nu se îndreapta spre latura emotionala, fiind întarite comportamente ce solicita conformism, nivel crescut de masculinitate, centrare preponderent spre sarcina.

Subiectii percep mediul ambiant si raspund în functie de propriile sale interese, atitudini, obiceiuri, stari afective durabile sau momentane, asteptari, dorinte, etc. (proiectia)

Aderarea la normele conformiste, invocata anterior, presupune si apelul scazut la rationalizare, impunerea executiei unui anumit ordin (sarcini) fara implicarea unei judecati de valoare, sau fara gasirea unei explicatii coerente din punct de vedere logic sau acceptabila din punct de vedere moral, a unei atitudini, actiuni, idei.
Subiectii utilizeaza strategii rationale, non-emotionale, datorita varietatii si specificului sarcinilor militare care le mobilizeaza capacitatile de conducere, comanda si control. Ei înfrunta stresul, în special adoptând strategii rationale, bazate pe logica si programare exacta a activitatilor militare (operatiuni) care sunt valorizate pozitiv ca norme, exigente profesionale în organizatia de tip militar. Mecanismele defensive evaluate exprima diversitatea modalitatilor de prelucrare a informatiei traumatice, a caror finalitati constau în reducerea reactiei de distres.

Confirmarea ipotezei specifice ne indica faptul ca cele mai frecvente strategii de coping adoptate de catre subiectii inclusi în esantionul de cercetare fac parte din cele de tip activ, fiind identificate urmatoarele patru: planificarea (media:13,94), reinterpretarea pozitiva (media:13,76), cautarea suportului social instrumental (media: 13,32) si copingul activ (media:13,09).

Se constata ca subiectii apeleaza la actiuni concrete ce urmaresc înlaturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale (forma de actiune constienta); au tendinta de a extrage un beneficiu chiar dintr-o situatie indezirabila; îsi orienteaza gândirea spre pasii si modalitatile de actiune; solicita sfaturi, suport necesar ameliorarii situatiei. Asadar strategiile predominant utilizate sunt de tip coping centrat pe problema, care vizeaza gestionarea problemei aflate la originea tulburarii subiectului si coping " vigilent", care, gratie unor strategii active (cautare de informatii, de sustinere sociala, de mijloace etc.), permite subiectului sa înfrunte situatia pentru a o rezolva.

Cel mai putin uzitate sunt strategiile de coping pasiv si anume: retinerea de la actiune (media: 10,65), pasivitatea mentala (media:7,76), descarcarea emotionala (media: 7,65), negarea (media: 7,44), pasivitatea comportamentala (media: 6,5), reducerea la alcool/medicamente (media: 1,02). Deci coping de evitare, care permite subiectului, prin strategii pasive (evitare, fuga, refuz, resemnare etc.), sa reduca tensiunea emotionala si coping centrat pe emotie, care vizeaza reglarea tulburarii emotionale.

Luând în considerare tipurile de coping utilizate preponderent de militari exista o probabilitate mai mare de a dezvolta un comportament eficient din punct de vedere adaptativ, care permite rezolvarea problemei într-o maniera activa, cautând solutii în demersul rezolutiv-cognitiv, plasând pe un plan secundar componenta emotionala.

Confirmarea ipotezei nule indica faptul ca nivelul agresivitatii în ceea ce priveste personalul militar nu prezinta o valoare superioara mediei populatiei generale. Rezultatele obtinute la testul de agresivitate releva o tendinta de evitare a agresiunii (atât în ceea ce priveste componenta fizica cât si cea verbala), subiectii preferând medierea situatiilor conflictuale pe cale amiabila, ceea ce vine în sprijinul ipotezelor sustinute anterior.

IV. Concluzii

Analiza rezultatelor cercetarii indica o preponderenta în ceea ce priveste utilizarea mecanismelor active de coping, centrate pe problema, în detrimentul celor cu componenta emotionala prevalenta. De asemenea, se constata folosirea intensa a mecanismelor evitative.

Una dintre posibilele limite ale acestui studiu este determinata e numarul mic de subiecti care fac parte din esantion, dar si de diversitatea acestora (s-au ales doar 2 unitati). De asemenea, ar fi trebuit realizat un studiu de corelatie cu un test proiectiv, mai ales pentru a evalua tendintele agresive. Rezultatele obtinute pot fi determinate si de faptul ca subiectii au raspuns într-o maniera dezirabila social, datorita transparentei itemilor, ceea ce ar explica nivelul scazut al agresivitatii verbale, fapt infirmat de observatiile realizate de catre autorii cercetarii.

Astfel, o posibila directie de cercetare ar putea fi aprofundarea cauzelor pentru care sunt utilizate, studierea diferentelor dintre tipurile de mecanisme de coping si de aparare utilizate de personalul ce ocupa functii de conducere în comparatie cu cei ce detin functii de executie, ca si în functie de stilul de conducere adoptat în unitatea respectiva si, nu în ultimul rând, în comparatie cu personalul din viata civila.

De recomandat ar fi o extindere a cercetarilor în domeniul mecanismelor de coping implicate în modul de raportare al militarilor la factorii generatori de stres.

Rolul psihologului vizeaza cunoasterea în profunzime a mecanismelor de aparare, de coping, ca si al nivelului agresivitatii, pentru a putea acorda asistenta si consilierea psihologica necesara fiecarui tip de comportament adoptat, sprijinirea personalului militar în gasirea stilului de coping eficient, ca si în demersul de autocunoastere a acestuia.




Bibliografie

1. Miclea, M., (1997). Stres si aparare psihica, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca.
2. Hanciuc, C., Jelea-Vancea, G., (2005). Consecinte ale stresului în organizatia militara, în Psihologie aplicata în mediul militar, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti.
3. Cotârta, M.A., (2005). Managementul stresului în armata, în Psihologie aplicata în mediul militar, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti.
4. Laplanche, J., Pontalis, J. B., (1994). Dictionar de psihanaliza, Editura Humanitas, Bucuresti.
5. Cracsner, E. C., (2003). Elemente de psihologie militara, Editura Academiei de Înalte Studii militare, Bucuresti.
6. schiopu, U., (1997). Dictionar de psihologie, Editura Babel, Bucuresti.
7. Pitariu, H., Sîntion, F., (2003). Psihologia luptatorului, Editura Militara, Constanta.
8. Baban, A. (1999). Stres si personalitate, Editura Presa Clujeana, Cluj-Napoca.
9. Vlasceanu, M., (1993). Legea lui Parkinson, în Dictionar de sociologie, Ed. Babel, Bucuresti.
10. Cîndea, I., Sindromul cumul de functii,Spirit Militar Modern nr. 2 / 1997.
11. Balan, I. C., Nostalgia, Spirit Militar Modern nr. 3/1995.
12. Papari A., Sîntion F. (2000). Psihologie Manageriala, Ed. Fundatiei Andrei saguna, Constanta.
13. Stanciu, I., Mihalcea, N. Stresul pensionarii, Spirit Militar Modern nr. 1/2000.
 

* Psiholog, U.M. 01227 Constanta
** Psiholog, U.M. 02003 Constanta