EXPERTIZA MEDICO-LEGALA PSIHIATRICA

Psihiatria medico-legala se ocupa cu precadere de comportamentul aberant al bolnavilor psihici. Ponderea faptelor de comportament aberant (delincventa patologica) în comportamentul aberant este redusa, dar cunoasterea sa în vederea aprecierii DISCERNAMÂNTULULUI, responsabilitatii si vinovatiei penale ca si în asigurarea protectiei comunitatii si persoanei devine absolut necesara. Delincventa patologica se decanteaza ca o delincventa remanenta ce obliga la masuri de protectie medico-sociale atât a bolnavului psihic cât si a anturajului si a societatii. Ponderea sa de 5-10% din delincventa motiveaza suficient o astfel de preocupare.

Dar, expertiza medico-legala psihiatrica studiaza si personalitatea unui subiect responsabil, în scopul de a face mai eficace masurile de reinsertie sociala prin modularea lor la personalitate. Expertiza medico-legala are în vedere urmatoarele obiective:
1. existenta sau inexistenta unei anomalii mintale (de regula, juristul solicita o expertiza psihiatrico-legala, fie daca are îndoieli asupra stari psihice a subiectului, fie daca, în cazul infractiunilor bizare, cu mobil aberant sau de vatamari corporale grave comise în mod feroce, omor deosebit de grav, se face loc interpretarii interventiei unei motivatii patologice printr-o tulburare mintala).
2. relatia anomaliei mintale cu fapta imputabila (expertiza va stabili masura în care fapta incriminata este expresia unei îmbolnaviri psihice - fapta ca simptom de boala cu relevanta medico-legala. Comportamentul patologic, pe lânga faptul ca devine un simptom major de îmbolnavire mintala, fapt ce a facut pe H. Ey sa afirme ca psihiatria medico-legala releva aspectul cel mai caracteristic al psihiatriei. Ca patologie a libertatii, boala psihica anuleaza responsabilitatea penala, acest comportament patologic devine însa si un indicator, deseori specific, pentru forma de îmbolnavire - motivatia deliranta a unor fapte anti-sociale, specificul comportamentului de epilepsie, în stari confuzionale).
3. precizarea factorilor care au putut favoriza trecerea la act (printre care: factorii genetici, constitutia, consumul de alcool, grupul deviant, victima ce consimte, coopereaza sau provoaca etc.).
4. stabilirea discernamântului fata de fapta imputabila. Act de analiza intelectiv-volitiva, discernamântul presupune normalitatea psihica înteleasa, ca aptitudine si aspiratie catre realizarea binelui uman si social prin integrare bio-psiho-axiologica, adaptare prin anticipare la mediu, la norme, si ceilalti oameni. Normalitatea, nu implica numai criterii statistice, de comportare medie, ci mai ales criterii sociale de raportare a comportamentului la norma, precum si criterii axiologice de integrare a comportamentului la norme, precum si criterii axiologice de integrare a comportamentului în motivatie si idealurile sociale. Normalitatea psihica este sinonima cu sanatatea mintala care, dupa datele OMS, implica echipament genetic adecvat, dozare corecta a gratificatiilor, si frustrarilor în copilarie, mediu diversificat pentru schimburi intelectuale variate, pe masura sa duca la autonomic, atitudine spiritual -creativa si homeostazie psihica anticipativa. Normalitatea se impune ca o confruntare cu realitatea care, prin integrare progresiva, confera autonomie persoanei. (Allport - citat de Gh.Scripcarru si M.Terbancea - în "Patologie medico-legala si psihiatrica -pag. 427 -). Gradul de adaptare la mediu de viata devine astfel primul criteriu al normalitatii. Normal este subiectul capabil sa-se autonomizeze prin adaptare si sa ramâna liber. (H.Ey) Norma fiind o judecata de valoare, normal devine omul care se adapteaza la norme. Sanatatea mintala (normalitatea) devine libertatea de adaptare, conditia umana si presupune capacitatea de a îndeplini roluri sociale (Fromm), de autoactualizare (Maslow), de adaptare cu eficacitate maxima (Menninger), de autonomie. În orice, definitie adaptarea homeostazica la situatii de mediu devine criteriul esential al sanatatii mintale. În aceste conditii, sanatatea trebuie privita ca valoare (ca adaptare la valori), în sensul ca omul devine creator al propriei sale sanatati si orice inadaptare devine o patologie a integrarii umane.

Discernamântul bazat pe normalitatea umana ca modalitate de adaptare la lume si realizare în lume, implica functii senzoriale si intelectuale normale, experienta anterioara suficienta, capacitate de a distinge, prevedea si concepe actele proprii, capacitate de anticipa consecintele faptelor proprii prin reprezentare si gândire logica, deci capacitatea de a actiona liber, la care trebuie adaugata aptitudinea de întelegere si respectare a esentei etice a relatiilor sociale, afectivitatea si vointa de a aspira spre nivelele culturale superioare de alegere umana.

Discernamântul exprima astfel integrarea într-o sinteza unica a functiilor de percepere (analizatori integrii, experienta anterioara), mnezice, (conditie a învatarii si reprezentarii), de învatare si reprezentare (evocare a experientei în imagini ce favorizeaza anticiparea actelor), gnozice (de elaborare de idei care prin functiile lor superioare ca inteligenta, permit o adaptare supla la situatii, iar prin independenta, gândire, asigura spirtul critic, de comunicare, formulare de solutii) de relatie (de traire afectiva) precum si a functiilor caracteriale si temperamentale. A discerne o situatie si în consecinta, a avea o conduita adaptabila implica a întelege o situatie, a analiza o situatie prin analiza critica ce se interpune între stimuli si raspuns, a compensa o situatie, prin înlocuirea unei actiuni, a inventa sau chiar a stimula o situatie prin ocolirea unei actiuni dificile. Aptitudinea de întelegere, de prevenire a consecintelor, de optiune si de stapânire ce dau continut discernamântului devine un criteriu al normalitatii si exprima o stare de constiinta. Multiple situatii de anulare a discernamântului atesta interdependenta acestor functii psihice în discernamânt: surditatea duce la suspiciune, izolarea si inactivitatea la psihoze, izolarea lingvistica la delir, privarea volitiva la dezorientare si confuzie, abuzul de neuroleptice la privarea senzoriala, psihica si sociala, lipsa afinitatilor afective la lipsa remuscarilor si insensiblitatii etc. Exista astfel nivele de discernamânt elementar, instinctiv, reactiv, sau de veghe, de discernamânt reflectat, abstract, logic (de reflectare realista a realitatii) si de discernamânt anticipativ, axiologic (de optiune pentru valori si distingere a binelui de rau). De aici, (din cele trei nivele) rezulta si criteriile de abordare a discernamântului care va fi de natura logica (capacitatea de a întelege consecintele faptelor proprii), psihologica (capacitate de anticipare a consecintelor lor), medicala (excluderea unei îmbolnaviri psihice), axiologica (aptitudinea a promova si realiza binele) si juridica (capacitatea de a alege si de a fi responsabil).

Responsabilitatea devine astfel capacitatea de autonomie si alegere a actelor, "fiind liber cel ce are puterea de a reflecta asupra propriilor acte, cel care rezistând instinctelor prevede consecintele actelor proprii si aspira la un nivel moral superior" ARISTOTEL. Din criteriul medical sanatatii psihice ca echilibru bio-psiho-social decurg, în esenta, criteriile stabilirii discernamântului (setul de criterii ce permit alegerea) ca aptitudine de a întelege, judeca si evalua adecvat o situatie din punct de vedere psihic.

5. În raport de gradul de nocivitate pentru relatiile interumane ale unui comportament aberant, se impun si masurile de predice, prevenire si protectie sociala. În general, cu cât comportamentul este mai schematic mai stereotip cu atât este mai predictibil, iar gradele de nocivitate ale acestuia scad de la halucinatiile imperative si delirul de influenta (ce fac din bolnav un robot) la individualizarea persecutorului si la acte automatice. Se releva aici rolul medico-social al psihiatriei medico-legale, rolul prin care aceasta specialitate devine o autentica ramura a psihiatriei sociale.

6. accesibilitatea subiectului la reeducare ("ingineria sociala a comportamentului") prin mijloace juridice, medico-pedagogice sau medicale.

Expertiza medico-legala psihiatrica se epuizeaza cu recomandari care vizeaza tratarea subiectului, modularea sanctiunii penale la personalitatea subiectului, sau reinsertia sa prin aplicarea mijloacelor medico-pedagogice adecvate (psihoterapie individuala, de grup etc.) - toate acestea în raport de gradul de alterare a discernamântului.

Expertiza medico-legala psihiatrica a devenit foarte frecventa în practica medico-legala în ultimii l0-15 ani, desi ea a fost prevazuta în toate codurile penale înca din secolul trecut, iar în unele legislatii chiar si mai înainte. Aceasta se explica prin dorinta organelor de justitie de a motiva stiintific, intentia, atitudinea subiectiva a infractorului si deci vinovatia. Dar aceasta cerinta este determinata, si de excesele apararii, care cauta adesea refugiu, o speranta în expertiza medico-legala.
Expertiza medico-legala psihiatrica este efectuata de catre medici legisti si medicii psihiatri si psihologi legisti, în comisiile medicale respective.

Componentele expertizei medico-legale sunt urmatoarele (în prealabil sunt valorificate diferite surse de informare ca: datele din dosarul judiciar, antecedentele infractorului etc.):
l. Preambulul - aici sunt mentionate numele expertilor, nr. adresei organului care a dispus expertizarea, obiectivele expertizei.
2. Istoricul - are o importanta majora în aceste expertize. În general, organul de justitie care solicita expertiza informeaza ca "inculpatul se face vinovat pentru infractiunea prevazuta de art.... /...". Expertii trebuie sa cunoasca amanunte despre felul cum s-a desfasurat si pentru ce s-a facut infractiunea respectiva.
De la istoric vor desprinde doua mari criterii de stabilirea a discernamântului si anume:
1. cu cât o fapta e mai complexa, cu atât în ea s-a investit discernamânt mai mult. Este de altfel o relatie direct proportionala între complexitatea faptei si discernamântul investit.
2. din fapta respectiva rezulta motivatia, mobilul, scopul infractiuni respective.
Motivatiile infractiunii pot fi foarte variate. Unele sunt evidente (furt în scop utilitar), alte motivatii sunt absurde, în aparenta fara mobil (sunt destule omucideri facute în urma unor certuri simple sau contradictii în starea de betie). În asemenea situatii, juristii analizeaza aceste motivatii minore.
Este însa foarte dificila expertizarea unui infractor care a lovit sau a ucis o persoana pe care nu a cunoscut-o si nu avut nimic de împartit cu ea. Exista totusi o motivatie când victima a fost confundata cu alta persoana pe care ar fi dorit s-o omoare sau s-o loveasca. Cunoasterea acestei motivatii tine de juristi, dar expertul medical trebuie sa le cunoasca la rândul lui pentru ca motivatia explica de asemenea cu ce discernamânt s-a facut infractiunea respectiva.
Emotiile puternice sunt de scurta durata (de ordinul secundelor) si ele îngusteaza câmpul constiintei ajungând uneori la scurt-circuite mintale. În aceste momente, persoanele respective au discernamântul diminuat sau abolit.
Ultrajele (cu injurie, lovire) sunt produse de persoane cu temperament coleric si deseori, sub influenta bauturilor alcoolice. Desi sunt fapte putin complexe, desi domina starea afectiva (manie, iritabilitate etc.), persoanele respective au avut discernamânt.
Bolile foarte grave- ca schizofrenia, paranoia, psihoza maniaco-depresiva, dementa se stabilesc usor: persoanele respective au discernamântul pierdut, ele intervin uneori în infractiuni sau în expertize în vederea stabilirii capacitatii civile sau penale.
Omuciderea se face cu actiuni mai mult sau mai putin complexe (omor cu premeditare, omor cu tâlharie), fata de crimele cu hotarâre imediata (omor cu obiect luat la întâmplare, omor la betie). Deci, cu cât o fapta e mai complexa, cu atât în ea se investeste mai mult. Rezulta deci ca exista o relatie direct proportionala între complexitatea faptei si discernamântul investit.
Din fapta respectiva însa, în acelasi timp, rezulta motivatia, mobilul infractiunii, care reflecta de asemeni discernamântul investit.
Toate aceste date sunt culese din dosarul judiciar. Acestea permit sa se aprecieze daca o persoana simuleaza sau nu, având în vedere complexitatea faptei si mobilul ei.
3. Antecedentele infractorului - din aceasta parte a expertizei se culeg informatii referitoare la un criteriu important, si anume cunoasterea personalitatii infractorului. În aceasta etapa se redacteaza o scurta biografie a infractorului.
Se începe cu situatia în familie. În felul acesta se afla daca infractorul a avut o familie organizata, si pot fi cunoscute eventualele influente negative din partea familiei (alcoolism, boli psihice).
scolarizarea: ofera informatii despre câte clase a facut, din ce cauza a ramas repetent sau nu a mai urmat scoala (nu i-a placut cartea, absente multe, si vagabondaj) greutati în familie.
Perioada adolescentei furnizeaza date daca urmeaza cursuri liceale, scoala profesionala, daca este în productie, un curs de calificare, munceste ca zilier, nu s-a încadrat în munca organizata, este la scoala de reeducare, etc.
Satisfacerea serviciului militar - daca a fost inapt pentru serviciul militar, când, pentru ce boala etc.
Încadrarea în activitatea sociala dupa majorat. Vârsta la casatorie, copii, daca si când abuzeaza de bauturi alcoolice, daca a fost internat în spital pentru boli psihice, daca are antecedente penale.
Din "antecedente" cunoastem astfel personalitatea infractorului. Simularea apare ca fiind evidenta când un infractor cu o anumita scoala, cu o anumita pregatire profesionala spune ca nu stie cum îl cheama, ca nu stie pentru ce este judecat.
4. Examenul psihiatric
În psihiatrie, metodele de baza de examinare sunt convorbirea, si observatia în cazurile internate în spital.
În general, psihiatria are mai putine metode obiective de diagnostic.
Ca examene paraclinice, se fac în mod curent examenul, radiologic care este unul de laborator, EEG, examenul fundului de ochi etc. Totusi aceste examene nu au un rol determinant în diagnostic, ca examenele obiective din alte specilitati medicale.
Din aceste motive, pentru un bun diagnostic psihiatric sunt necesare un "istoric" si "antecedente" foarte amanuntite.
Prin stabilirea bolii se câstiga înca un criteriu pentru stabilirea discernamântului.
5. Examenul Psihologic
Psihologul legist face parte din comisia autorizata pentru expertizarea medico-legala psihiatrica. Alaturi de psihiatru, psihologul îsi aduce aportul în stabilirea existentei /nonexistentei unei tulburari psihice de natura a afecta discernamântul infractorului.
Metodele utilizate de psiholog sunt: observatia directa, convorbire libera, aplicare de teste (de la teste pentru investigarea proceselor psihice si teste de personalitate - proiective sau cuantificate).
6. Concluziile unei expertize medico - legale psihiatrice
Obiectivul principal al acestei expertize este stabilirea discernamântului.
Criteriile pentru stabilirea discernamântului se culeg din toate partile raportului medico-legal, si anume din:
-istoricul faptelor luate din dosarul judiciar;
-antecedentele infractorului;
-examenul psihiatric;
-examenul psihologic.
Discernamântul este manifestarea, efectul functiilor cognitive. El este criteriul normalitatii. În concluzie se mentioneaza, în calitate de criterii, puterea afectiva redusa (în psihopatii) sau puterea volitiva redusa (toxicomanii).
Momentele cele mai importante ale concluziei sunt:
-boala si starea discernamântului în momentul examinarii medicale;
-daca fapta pe care a facut-o infractorul s-a consumat cu discernamânt;
-recomandari de tratament medical si recomandari educative în special la minori.
În momentele de mai sus discernamântul are unele schimbari curioase:
-deseori inculpatul are discernamântul integru în momentul examinarii medicale, dar nu 1-a avut în momentul savârsirii infractiunii (betie, stare confuzionala etc.);
-alteori inculpatul a avut discernamânt în momentul efectuarii infractiunii, dar nu mai are discernamânt integru în momentul examinarii medicale.

Acest lucru se explica uneori prin "psihoza de detentie" care a survenit între timp (pseudo dementa de detentie). Este trecatoare. Imediat dupa eliberarea din închisoare, subiectul îsi revine iar daca este pus în situatia de a evada, evadeaza. Aceasta situatie explica starea de prostratie pe care o au unii detinuti în timpul judecarii. De altfel mai intervin uneori si simulari. Simularea este definita ca imitarea, crearea tulburarilor (somatice si psihice) unei boli inexistente (sau artificiale) în scop utilitar si anume: eschivarea de la munca, de la armata, de la urmariri judiciare, urmarirea de beneficii materiale etc.

Simulare se rezolva prin examinarea cu tact si grija a bolnavului, utilizându-se de obicei internarea în spital pentru stabilirea diagnosticului si concomitent sunt analizate informatiile din dosarul judiciar, antecedentele infractorului etc. (Rev. "Probleme de medicina legala" nr. 16/1983, Bucuresti -art. "Experienta noastra în expertiza medico-legala psihiatrica" Gh.Sima, M.Tico).

Expertiza medico-legala psihiatrica a infractorilor cu deficiente psihice- oligofrenii, imbecili, cretini, schizofrenici, dementi etc., nu ridica probleme deosebite daca exista o suficienta documentatie. Acestia fiind depistati si diagnosticati de timpuriu (gradinite, scoli, armata). Probleme mai deosebite pun cei cu forme usoare, în special cazurile limita (psihopatii, nevrotici, carateropatii) - parte din ei fiind si recuperabili prin dirijarea catre institutiile specializate.

Cunoscându-se regimul juridic al betiei patologice cu precizarea facuta de lege, în sensul ca betia voluntara chiar daca nu este completa, nu înlatura caracterul penal al faptei precum si faptul ca la fel de frecvent este invocata aceasta stare din momentul savârsirii faptelor ca o conditie sau motiv de disculpare (prin afectarea capacitatii psihice consecutiv tulburarilor de constiinta si discernamânt pe care le antreneaza), precum si realitatea ca etilismul acut si cronic constituie, la fel de frecvent cauze favorizante si circumstante declansatoare de acte antisociale, precizam ca nu trebuie sa se confunde cu betia intentionata (în scopul treceri la act sau "anestezie morala') si nici cu cea accidentala (destul de rara de altfel).

Amplificând simptomatologia în coroborare cu continutul absurd al faptelor (lipsa de mobil evident, cantitatea mica, nesemnificativa de bauturi ingurgitata, cu reactii agresive paradoxale si amnezia totala la trezire), se invoca destul de frecvent, si mai ales ridica probleme, devine imperios necesara obiectivarea formei atipice de betie acuta numita "patologica"- termen consacrat pentru a sublinia fondul patologic pe care se suprapune si tulburarilor de constiinta de tip crepuscular pe care le genereaza, la fel ca si în cadrul unor episoade confuzionale acute toxice.

Facem precizarea ca, lucrarea de expertiza prin investigarile din momentul examinarii, nu poate proba starea de betie din momentul faptei, însa o poate interpreta (daca este atestata prin restul probatoriului), în sensul celor sus mentionate, poate fi obiectivata destul de rar (daca s-au recoltat date biologice pentru determinarea alcoolemiei imediat sau pâna în 12-24 ore de la savârsirea faptei), si o poate "reconstitui" obiectiv numai în situatia în care se presupune o betie patologica. Investigarea cunoscuta si obligatorie se face ori de câte ori se presupune o asemenea stare, prin înregistrarea EEG înainte si dupa activarea cu alcool, recomandându-se administrarea felului si a cantitatii de bautura alcoolica cunoscute ca au fost utilizate la data respectiva, observându-se totodata clinic comportamentul subiectului din momentul investigarii care este obligatoriu a fi consemnat în buletinul electroencefalografic.

Desi aceasta "reconstituire" nu poate reproduce si alte circumstante din momentul faptei (starea fiziologica sau patologica), nici conditiile de ordin socio-psihologic declansatoare, totusi aceasta investigare prin provocare sau activare la alcool este obligatorie pentru a atesta sau a exclude fondul patologic, de tipul leziunilor de microorganicitate cerebrala în coroborare cu comportamentul dupa ingerarea alcoolului si ulterior ("daca betia obisnuita este raspunsul creierului normal la o cantitate mare de alcool, betia patologica este raspunsul unui creier bolnav ".

Pentru a atesta sau a exclude acest diagnostic de "betie patologica" cu atât mai mult în acte antisociale deosebit de grave, aceasta investigare devine obligatorie, la fel ca si examenul psihologic la minori (cu referire speciala la nivelul de dezvoltare al intelectului) (Rev "Probleme de medicina legala nr.20/1987, art. "Scrisoare metodologica cu privire la expertiza medico-legala psihiatrica"- M. Terbancea, V. Predescu, V. Dragomirescu, D. Prepeliceanu, C. Hanganu, Fl. Stanescu)

Precizam ca legea prevede, în cazul infractiunii de omor deosebit de grav, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, precum si în situatia în care organul judiciar are îndoieli asupra starii psihice a autorului infractiunii- art. 117, al. 1 si al. final, Codul de procedura penala. (Dr. Al. Boroi, "Infractiuni contra vietii", Ed. National, Bucuresti, 1996, pag. 25).

PROBLEMATICA DISCERNAMÂNTULUI

Din punct de vedere etimologic si al continutului semantic în general, DISCERNaMÂNTUL este definit ca o facultate esentiala a spiritului, cu radacini adânci în intelect si în constiinta, care permite fiintei umane sa se orienteze în complexul vietii sociale pe raspundere proprie, în cadrul unei autonomii bio-psihice, conditionate de legile naturii si de comandamentele moralei si ordinii juridice pozitive, care garanteaza si ocrotesc interesele si aspiratiile personale legitime.

În caz de încalcare, sanctionata de legea penala, a comandamentelor, sub aspectul specific incidentei legii, discernamântul apare drept criteriu-cheie în aprecierea responsabilitatii penale a faptuitorului, major sau minor, în limitele responsabilitatii sale morale si ale libertatii sale de autodeterminare.

Legea penala nu defineste discernamântul si nu foloseste acest termen decât în stabilirea responsabilitatii penale a delincventilor. Înglobarea în definirea infractiunii a notiunilor de vinovatie, intentie si culpa, plaseaza conceptul infractiunii pe linia procesului psihic ce premerge si însoteste fapta incriminata. Responsabilitatea penala evidentiaza semnificatia psiho-juridica a celor trei notiuni si este privita prin prisma manifestarii libere de vointa si de constiinta a infractorului.

Ca sinteza a functiilor psihice, discernamântul reprezinta o convertire în plan psihologic si psihiatric a notiunii juridice de responsabilitate.

El reprezinta atât scopul principal al expertizei medico-legale psihiatrice cât si criteriul fundamental în functie de care se poate aprecia si deci judeca continutul responsabilitatii penale a unui infractor.

Deoarece starea de discernamânt este prezumata pâna la proba contrarie, în cazul oricarui individ adult aflat în conflict cu legea penala, se poate considera ca ea reprezinta o adevarata cheie de bolta a întregului sistem penal, deoarece pe ea se sprijina întreaga teorie a penalitatii.

Responsabilitatea penala este conditionata de pastrarea discernamântului în momentul comiterii faptei. La rândul sau, discernamântul este conditionat atât de caracterul inteligibil al faptei cât si de starea de constiinta a infractorului în momentul comiterii faptei.
Starea de constiinta este determinata de:
- nivelul structurarii constiintei (se iau în considerare cele trei trepte de structurare ale constiintei: elementara, optional logica si axiologica);
- nivelul structurarii personalitatii (nivelul inteligentei plus treptele de destructurare psihopatogica).
Discernamântul nu se deduce automat din precizarea entitatii psihiatrice si depinde de stadiul evolutiv al bolii.

Discernamântul rezulta din urmatoarele cinci premize:
a) caracterul faptei;
b) structura personalitatii;
c) boala psihica subiacenta;
d) nivelul constiintei;
e) momentul evolutiv al bolii.

Expertiza medico-legala psihiatrica nu se rezuma la un diagnostic, fie el si complex, care sa concretizeze static un fenomen psihopatologic consecinte medico-legale. În sfera infinita a comportamentelor deviante, expertul este chemat sa aduca argumente stiintifice de natura psiho-medicala care sa ofere justitiei o interpretare dinamica a unui proces complex cauzal si sa stabileasca legatura prin metode de reconstituire a cauzei, plecând de la analizarea efectului. Necesitatea imperioasa de transpunere a determinismului fenomenelor biopsihologice si medicale pe plan social juridic devine astfel unul dintre dezideratele expertizei medico-legale.

În criteriologia medico-legala, pentru realizarea rolului de mediator metodologic specific sunt indispensabile notiuni sau concepte universal-valabile si de semnificatie recunoscuta ca valoare epistemologica pentru principalele institutii judiciare.

Metodologia expertizarii a demonstrat necesitatea utilizarii conceptului de capacitate psihica ca ansamblu al functiilor de sinteza ale vietii psihice si totodata al trasaturilor de personalitate, ceea ce reprezinta în fond o aptitudine complexa, mai cuprinzatoare, mai integratoare si mai apropiata de conceptul de responsabilitate pe care încearca sa-1 defineasca, mai ales pentru faptul ca, poate fi legat si de marile categorii ale bolilor psihice si de intensitatea tulburarilor lor.

Notiune specifica teoriei si practicii medico-legale psihiatrice, capacitatea psihica reprezinta posibilitatea sau facultatea functiilor psihice elementare si de sinteza de a actiona corect si adecvat în raport cu obiectele, fenomenele si categoriile mediului înconjurator în scopul adaptarii suple si armonioase a individului la mediu. Capacitatea psihica este o notiune abstracta ca si responsabilitatea, desemnând o proprietate a psihicului uman si caracterizând subiectul din punct de vedere al integritatii si unitatii sale cognitive, afectiv-volitive, anticipativ-acvionale, axiologice si etico-morale. Fara sa fie o functie a psihismului în sensul psihologic al cuvântului, ea exprima functionalitatea psihismului în totalitatea lui si în raporturile sale complexe cu mediul. Capacitatea psihica este, asadar, potentialitatea adaptiva implicita a psihismului normal, corespunzator dezvoltat, constituind premiza obligatorie a responsabilitati si cadrul psihologic general al discernamântului.

Capacitatea psihica determina si categoriile juridice de vinovatie, capacitate de exercitiu si capacitate de raspundere. Are o semnificatie dinamica si integratoare, operationând si specificând necesitatilor de fundamentare teoretica si acelora de aplicabilitate practica ale expertizei medico-legale psihiatrice, ea permitând implementarea în acest domeniu interdisciplinar al cuvântului global a personalitatii la nivelul cel mai general de integrare, care este adaptarea la impactul cu mediul, societatea dar si prin prisma functionarii intrinseci a personalitatii la nivelul functiilor sale fundamentale elementare si de sinteza.

Capacitatea psihica reprezinta continutul psihologic, medical al conceptului de responsabilitate si a carui conditie este.

Capacitatea psihica si responsabilitatea nu sunt concepte similare si nici echivalente, responsabilitatea fiind cuprinsa în capacitatea psihica, dar ele reprezinta doua incidente diferite, juridica si psihologica, ale unuia si aceleiasi realitati psiho-sociale psihismul si persoana umana angrenata într-o actiune ilicita.

Capacitatea psihica confera o dimensiune explicita si un cadru concret criteriului medical al responsabilitati, discernamântul.

În cazul adultului, capacitatea psihica se va caracteriza prin normalitatea proceselor si functiilor psihice. Procesele cognitive pot fi exprimate prin concordanta vârstei mintale cu cea cronologica conform baremelor admise.

Comportamental, integritatea capacitatii psihice este relevata prin absenta manifestarilor clinice de boala. Din punct de vedere cognitiv se accepta o capacitate psihica redusa sau limitata în cazul nedezvoltarilor în medii din oligofrenii (nivel reprezentat de obicei prin QI) si de asemeni, se mai accepta în situatia deteriorarilor psihice simptomatice datorate unor cauze organice (reprezentat psihometric prin indici de deteriorare organica).

Incapacitatea psihica din toate tulburarile care afecteaza nivelul de vigilitate al constiintei (toate tulburarile de tip cantitativ cât si calitativ), afectiunile psihotice care distorsioneaza perceperea si interpretarea realitatii prin modalitatea halucinator deliranta.

Putem vorbi de existenta capacitatii psihice la minorul de 14 ani, vârsta admisa conventional pentru aparitia discernamântului (conform art. 99, Codul Penal). În intervalul 14-16 ani existenta discernamântului va fi afirmata doar daca se va constata prin expertiza, ceea ce înseamna ca existenta capacitatii psihice (si deci a discernamântului) nu este postulata pentru acest interval de vârsta.

Justificarea stiintifica a acestui articol de lege corespunde unei realitatii biologice fundamentale, aceea a variabilitatii fenomenelor lumii vii, stabilirea unor intervale conventional admise ale domeniului medico-legal al minoratului (14-16 ani si 16-18 ani) corespunzând unei necesare individualizari a aprecierii medico-legale psihiatrice a capacitatii psihice si a discernamântului.

Conditia medico-psihologica a responsabilitatii este integritatea capacitatii psihice, ceea ce confera persoanei în stare de deplina capacitate psihica atât capacitatea de exercitiu cât si capacitatea de raspundere.

Capacitatea de raspundere reprezinta aptitudinea de a evalua corect semnificatia sanctiunilor juridice corespunzatoare faptelor ilicite si de a suporta urmarile negative ale acestor sanctiuni. (Probleme de medicina legala, nr.20/1987, art. "Despre structura discernamântului", Fl. GALDAU)

Imputabilitatea unei fapte penale depinde de comiterea ei cu vinovatie, iar conditia existentei vinovatiei este capacitatea psihica. Vinovatia, pe de alta parte, este conform principiilor dreptului, conditia juridica a raspunderii penale.

Vinovatia consta în capacitatea psihica a faptuitorului în momentul savârsirii faptei fata de continutul si consecintele ei si presupune doi factori:
-factorul intelectiv (cunoasterea semnificatiei sociale a faptei);
-factorul volitiv (libertatea de deliberare si decizie).

Vinovatia se poate manifesta sub doua forme: intentia si culpa.
Intentia directa presupune capacitatea de a prevedea rezultatele actiunii, acceptarea consecintelor. Intentia indirecta exclude urmarirea activa a rezultatului faptei, dar presupune prevederea si acceptarea procedurii penale.

Culpa poate consta în neglijenta (absenta prevederii rezultatului actiunii, deci subiectul trebuia sa o faca) si usurinta sau imprudenta (subiectul prevede rezultatul actiunii sale, dar nu îl accepta, considerând fara nici un temei ca nu se va produce). ("Probleme de medicina legala" nr.20/1987, art. "Discernamântul si responsabilitate" - Eduard Pamfil).

Am insistat asupra determinarilor vinovatiei, responsabilitatii si capacitatii de a raspunde, întrucât dupa cum observam din definirea vinovatiei continutul ei este de natura psihica, dupa cum si continutul capacitatii de a raspunde este de natura psihica.

Rezulta astfel clar necesitatea si valoarea operarii cu notiunea de capacitate psihica necesara întelegerii continutului notiunilor juridice de responsabilitate, vinovatie, capacitatea de a raspunde.

Discernamântul, notiune de tranzitie între limbajul psihiatric, clinico-nosologic si cel juridic, apare ca rezultat al sintezei dintre personalitate si constiinta, sinteza considerata pentru momentul comiterii unei actiuni. Discernamântul reprezinta capacitatea si calitatea unui individ de a delibera asupra unei actiuni (sau inactiuni) precum si capacitatea de a prevedea consecintele actiunii (sau inactiunii) si de a-si organiza motivat activitatea în vederea împlinirii unui scop (activitati).

Discernamântul este aplicarea specifica a notiunii generale de capacitate psihica în situatia concreta a unei fapte imputabile ce face obiectul expertizei medico-legale psihiatrice.
Discernamântul este un concept general care defineste nivelul fundamental de functionare diferentiala a constiintei.

Discernamântul este o modalitate care tine de "ordinul lui a avea" al fiintei. Limbajul si gândirea psihologilor au simtit acest caracter si 1-au "împrumutat" si juristilor, sugerându-le sa se "întrebe" si sa hotarasca daca un ins are sau nu are discernamânt.

(Probleme de medicina legala, nr. 20/1987 art. "Discernamânt si responsabilitate" Ed.Pamfil)
Discernamântul (capacitatea psihica raportata la faptul medico-legal) este emanatie a celor doua mari functii de sinteza ale psihismului personalitatea si constiinta, se proiecteaza în filmul existential al persoanei în concordanta cu experienta anterioara de viata, cu toate valentele ei anticipative, perceptive, motivationale, actionale si de atitudine etico-morala.

În jurul notiunii de discernamânt se structureaza teoria si practica expertizei medico-legale psihiatrice, ea fiind operationala în cadrul larg al notiunii de capacitate psihica precum si numai în domeniul interdisciplinar al psihiatriei si medicinii legale (care este expertiza).

Aprecierea discernamântului este determinata de organizarea motivata a faptei, de structura si gradul de dezvoltare al personalitatii, precum si de structura si integritatea constiintei în momentul comiterii faptei.
Recunoastem constiintei urmatoarele nivele:
l. constiinta elementara - ce asigura nivelul de veghe si vigilenta si prezenta spatio-temporala (Eu-Tu-El, Aici-Acolo-Acum-Atunci);
2. constiinta operational-logica - prin care procesele intelectuale perceptuale, si de gândire au coerenta si reflecta obiectiv realitatea;
3. constiinta axiologica - de optiune a valorilor dupa criteriile sociale curente;
4. constiinta etico-morala - prin care subiectul este capabil sa discearna binele, si raul pe care actiunile sale le produc societatii.

Aprecierea discernamântului se materializeaza în expertiza prin exprimarea prezentei sau abolirii lui, ceea ce atrage dupa sine pastrarea sau pierderea responsabilitatii juridice.

Data fiind însa existenta prevederilor locale în legatura cu individualizarea pedepsei precum si a faptului ca majoritatea cazurilor expertizate se înscriu în sfera larga a psihologiei marginale, în care se constata doar o reducere a capacitatii psihice, se accepta în expertiza formularea "discernamântului scazut" ca treapta intermediara pe scala dintre extremele prezentei si abolirii lui.

Literatura de specialitate ne arata ca în ceea ce priveste expertizarea medico-legala psihiatrica a infractorilor, cele mai importante diferentieri se refera nu la probleme de esenta ci la detalii procedurale, care decurg în mare parte din particularitatile si diferentierile stipulate în Codul de procedura penala.

Exista anumite divergente de opinie în ceea ce priveste acceptarea sau excluderea notiunii de discernamânt atenuat, dar problematica discernamântului este înca o problema deschisa în care diferentierile prea transante sunt corectate întotdeauna de cerintele practicii si de diversitatea nelimitata a cazuisticii penale. ("Probleme de medicina legala" nr.20/1987 art.: "Contributii la metodologia expertizei interdisciplinare medico-legale psihiatrice" V. Dragomirescu, art. "Responsabilitate, capacitate si discernamânt în perspectiva antropologica, juridica si psihica", M. Lazarescu art. "Premise pentru elaborarea unei definitii legale a discernamântului").

Aspecte specifice ale aprecierii capacitatii de discernamânt în raport cu tulburarile psihopatologice

Evaluarea clinica a capacitatii psihice si discernamântului comporta deosebiri semnificative în cadrul diferitelor clase de boli psihice si stari psihopatologice.
Pentru a putea stabili coordonatele specifice ale aprecierii discernamântului în contextul diversitatii tablourilor clinice cu care se confrunta expertul în activitatea sa, vom sistematiza tulburarile psihice în functie de criteriul intensitatii din perspectiva raportarii acestuia la nivelul destructurarii constiintei si, consecutiv acesteia, cu nivelul dezvoltarii patologice (înaintea aparitiei tulburarii, adica personalitatea premorbida, în timpul manifestarii clinice, dupa reducerea tulburarii). Afectarea partiala a nivelului elementar al constiintei (prin perturbarea orientarii auto si allopsihice, cu pastrarea nivelului de vigilenta) are loc în nedezvoltarile profunde grave (oligofrenii), demente si mai rar, în destructurarile grave, predominant calitative ale constiintei.

În aceste situatii, subiectul este în incapacitate psihica, discernamântul fiind abolit.
Afectarea constiintei operational logice apare în toate starile psihopatologice de intensitate psihotica: atât în acele al carui nucleu psihopatologic este constituit de destructurarea predominant calitativa a constiintei, de intensitate si durata variabile (ca în sindroamele confuzionale de diferite etiologii, unei stari toxice medicamentoase, betia complicata, starile crepusculare epileptice, disociatiile isterice din tulburarile isterice, reactiile acute de soc) cât si în schizofreniile paranoide, bufeurile delirante, psihozele simptomatice, în care perceperea-interpretarea realitatii este distorsionata prin modalitatea halucinator-deliranta.

În asemenea situatii expertizatul se afla, de asemenea, în situatii de incapacitate psihica, cu discernamânt abolit în functie de fapta comisa, dat fiind ca prin alterarea profunda sau suspendarea integrarii perceperii realitatii, reflectarii ei obiective, coerente si operarii logice ideatice, orice posibilitate adaptativa si actionala la mediu este exclusa.

În psihozele delirant-halucinatorii, dat fiind ca tulburarea nu afecteaza atât de profund si în totalitate procesele intelective, perceptuale si de gândire, subiectul mai poate pastra totusi, uneori, în afara sectorului invadat de productivitatea delirant-halucinatorie, o relativa relationare adecvata la mediul extern, dar limitata la aspectele neafectate de tematica deliranta. În mod evident si conform regulii dupa care nivelele constiintei superioare celui în principal destructurat de nucleul psihopatologic al tulburarii sunt consecutiv afectate, în toate situatiile clinice enumerate, subiectul nu mai are aparatul logic operational pe care se edifica în primul rând capacitatea anticipatorie, perturbându-se concomitent optiunea axiologica si etico-morala.

Internalizarea valorilor etico-morale ale societatii respective si discernerea binelui de rau pe care eventual actiunile proprii îl pot provoca celor din jur si societatii, presupune o interactiune complexa între trasaturile personalitatii premorbide, mediul educational si afectiv cultural familial si din microgrupul social în care s-a dezvoltat individul.

Afectarea acestor nivele de constiinta este cel mai frecvent întâlnita în grupul tulburarilor de personalitate (psihopatii, unele stari psihopatoide efectuale sau reziduale post-procesuale).

Pe grupe nosologice pot fi mentionate unele aspecte particulare ale aprecierii capacitatii de discernamânt.
DEMENtELE, indiferent de etiologia lor sau de cadrul psihiatric, neurologic sau de alta natura în care evolueaza, discernamântul este abolit. Ca particularitati ale faptelor antisociale comise mai frecvent de acesti bolnavi, notam: caracterul absurd nemotivat, deseori lipsit de utilitate evidenta pentru bolnav si nu rareori nociv lui, cu absenta oricaror masuri de prevedere în comiterea actiunii, reflectând adesea dezinhibarea unor pulsiuni elementare, rareori sexuale, cu grave si paradoxale denudari etico-morale.

În cadrul SINDROAMELOR PSIHOORGANICE DETERIORATIVE (NIEDEMENTIALE), aprecierea capacitatii psihice si de discernamânt va tine cont pe lânga contextul clinic, de gradul deteriorarii, obiectivat prin testele psihometrice specifice coroborate cu fapta comisa care se poate înscrie într-o arietate mult mai mare în cazul dementelor. Faptele comise pot avea un grad mai mare de complexitate si pot reflecta uneori deficitele de memorie, operational-logice, instabilitatea afectivemotionala, sugestibilitatea crescuta etc.

În grupa oligofreniilor adultului, cu cât nivelul cognitiv obiectat psihometric prin QI este coborât, cu atât se poate observa o asemanare mai mare în ceea ce priveste profilul faptelor antisociale comise, cu cel descris anterior la categoria dementelor. Controlul pulsional redus se traduce deseori prin "furturi din necesitate", obiecte cu valoare mica dar atragatoare pentru subiectul respectiv. La oligofreni, mai frecvent ca în alte categorii nosologice, se întâlneste piromania, adeseori motivata pueril, dovedind incapacitate în aprecierea consecintelor propriilor fapte. La fel ca si în dementa, oligofrenii pot comite distrugeri sau accidente prin simpla necunoastere a modului de utilizare a unor dispozitive, accidente care uneori pot avea urmari dramatice. Infractiunile contra persoanei, comise de oligofreni se bazeaza pe impulsivitatea lor crescuta, riposta exagerata la jigniri si contrarieri, reactivitate mare la alcool, sugestibilitate datorita careia sunt vehiculati, manipulati cu usurinta.

În cazul EPILEPSIEI problematica medico-legala psihiatrica compara doua aspecte principale: faptele comise în timpul unor tulburari de constiinta si cele pe fondul tulburarilor psihopatologice intercritice.

În tulburarile de constiinta de tip crepuscular se pot comite fapte deosebit de grave (omoruri caracterizate prin cruzime si atrocitati, uneori cu caracter bizar, incendieri-inclusiv a cadavrului etc.), cu amnezia perioadei de crepuscul a constiintei si a faptei comise. În starea respectiva de automatism ambulator bolnav este accesibil contactului si aparent insensibil la ceea ce se întâmpla în jurul sau. În crizele psihomotorii continutul faptei este influentat în buna masura de caracteristicile crizelor la bolnavul respectiv. În perioada post-critica din epilepsia de tip grand-mal, în cadrul unor stari confuzionale, se pot de asemenea produce fapte cu potential medico-legal ca în orice stare confuziva. Aceste fapte se caracterizeaza prin elementaritatea lor, lipsa de elaborare, aspectul întâmplator, circumstantial, uneori absurd. În toate aceste situatii discernamântul este abolit.

În perioada intercritica precumpanitoare în aprecierea discernamântului apar trasaturile de personalitate descrise la epileptici, care pot duce la infractiuni cauzate de impulsivitate, explozivitate, tendinta la virulenta si revendicare, adezivitate si vâscozitate, infractiuni produse uneori prin raptus (fapte intempestive, disproportionate fata de cauza exterioara, care pot aparea surprinzatoare pentru cei din jur). si în cazul epilepticilor, tratati sau netratati, alcoolul creste potentialul antisocial. De regula, pentru faptele antisociale comise pe fondul tulburarilor psihopatoide nedementiale intercritice epileptice, aprecierea discernamântului se face nuantat de la caz la caz.

În ALCOOLISMUL CRONIC, consecintele medico-legale psihiatrice pot implica urmatoarele situatii: "psihopatizarea" personalitatii ca urmare a abuzului cronic de alcool, alcoolismul la un psihopat preexistent, precum si alcoolismul simptomatic în psihozele majore (schizofreniile si bolile afective).

În alcoolismul cu dependenta fizica si psihica, comportamentul antisocial are un continut foarte variat, pornind de la necesitatea continuarii abuzului de alcool, trecând prin tulburarile fazelor acute (delicte împotriva persoanelor, sau proprietatii) si sfârsind cu deteriorarea axiologica si etico-morala pâna la stari impresionante de decrepitudine si mizerie fiziologica, cu pierderea demnitatii umane elementare, cu grave consecinte de statut si rol familial, social si profesional.

Ca în cazul intoxicatiilor medicamentoase, modificarile de personalitate ale alcoolicului cronic psihopatizat sunt centrate pe subordonarea totala a scopurilor existentei, nevoii imperioase de continuare a consumului de alcool (sau drog). Se ajunge astfel la un adevarat cerc vicios, cu consecinte socio-profesionale grave prin stergerea pâna la disparitie a simtului etico-moral.

În cazul alcoolismului simptomatic, asociat unor psihoze endogene majore, acesta constituie de regula, din punct de vedere medico-legal, un factor agravant al statutului bolnavului din punct de vedere al capacitatii sale psihice. Discernamântul alcoolicilor cronici va fi apreciat în functie de circumstantele în care s-a comis fapta antisociala, de gradul deteriorarii personalitatii, de existenta unor perioade dipsomatice si de comiterea faptei sub influenta acuta a alcoolului sau în afara acestuia. În cazul ALCOOLISMULUI ACUT, mai mult sau mai putin întâmplator, în afara unui alcoolism cronic, se pot distinge betiile simple de cele complicate si de betia patologica.

Betia acuta comuna nu îndreptateste înlaturarea raspunderii, mai mult, din punct de vedere juridic, în unele cazuri, prin caracterul voluntar al ingestiei, ea poate constitui o circumstanta agravanta.
Betia complicata, poate constitui un factor de diminuare a discernamântului care va fi apreciat în contextul complex al faptei comise, cantitatii de alcool ingerate, comportamentului subiectului înainte si dupa comiterea faptei.

Betia patologica (intoxicatia alcoolica acuta idiosineratica), constituie o tulburare de tip crepuscular a constiintei cu un anunt substrat organic (sechele post-traumatice, postmeningoencefalice, hetero-toxice etc.). Tipica pentru aceasta tulburare este aparitia unui comportament extrem de violent, necaracteristic personalitatii anterioare a subiectului, de aspect automat asemanator celui din starile crepusculare epileptice, ce apare îndeosebi dupa mici ingestii de alcool, si care nu ar produce în mod normal astfel de manifestari.
In cazul interferentelor confuziv-onirice si delirante, acute si subacute, (delirium si predelirium tremens), fiind vorba de tulburari majore de intensitate psihotica ale constiintei, discernamântul este abolit.

Aceeasi concluzie se impune expertizei si în cazurile de delir alcoolic de gelozie si în alte psihoze alcoolice cronice, care apar de regula, în cadrul unei organizari cerebrale semnificative a alcoolismului, precedate uneori de perioade de delirium tremens.

SCHIZOFRENIA comporta o apreciere diferentiata a discernamântului în functie de etapa evolutiva (faza acuta sau faza defectual-reziduala). În faza de stare, în functie de forma clinica, faptele antisociale comise pot fi urmarea unor mecanisme delirant halucinatorii cu caracter imperativ (delir de persecutie, urmarire, otravire, filiatie, halucinatii auditive imperative) a unor tulburari comportamentale consecutive pierderii unitatii personale sau modificarile afective de tip schizofrenic. În aceste situatii clinice, discernamântul este abolit, la fel ca si în raptusurile catatonice, sau în debuturile medico-legale ale unor forme clinice de schizofrenie (în special forma hebefrenica).

Ca forma tipologica antisociala, se impune a fi amintit omorul patologic concretizat prin absurditate, motivatie deliranta, exercitându-se asupra unor persoane securizante din anturaj, cu absenta frapanta a oricarei tentative de disimulare.

În cadrul starilor post-procesuale distingem defectul pur si tip apato-bulic, ce poate ridica probleme medico-legale prin sugestibilitate sau inactiune si starile reziduale caracterizate prin persistenta unei productivitatii psihotice închistate dar uneori suficient de intensa pentru a constitui motivatia patologica a unor fapte antisociale. În functie de legatura cauzala dintre tulburarile psihopatologice si fapta comisa, discernamântul poate fi apreciat abolit sau diminuat.

În cadrul BOLILOR AFECTIVE implicatiile medico-legale de fazele maniacale (în special în forma coleroasa si în furorul maniacal) si se refera la acte agresive, distructive, acte nesabuite privind bunurile proprii sau ale persoanelor apropiate sau acte riscante pentru cei din jur. Uneori astfel de acte constituie debutul medico-legal ca simptom-semnal, al fazei maniacale.

Discernamântul acestor bolnavi este abolit.
Fazele depresive psihotice ale bolii afective ridica mai rar probleme medico-legale, îndeosebi sub forma sinuciderilor altruiste, a delirurilor de vinovatie cu modificarea deliranta a comportamentului când discernamântul este de asemenea abolit. Aceeasi apreciere a discernamântului se aplica si în cazurile melancoliei de involutie sau alte forme de depresie prezente la vârsta a treia.
În PSIHOZELE PARANOIDE cu delir de persecutie, de gelozie, prejudiciu moral si material, cu aspect nucromanic al delirului confera probabilitatea de comitere a unor fapte antisociale grave si de multe ori imprevizibile si în aceste situatii discernamântul este abolit.
În psihozele parafrenice si paranoice discernamântul este abolit iar actele antisociale comise - în special paranoia vera - pot avea o gravitate deosebita (persecutantul-persecutor, delirurile pasionale) putând ajunge pâna la omor, uneori cu caracter de omor în masa.
PSIHOPATIILE - în cadrul acestor tipuri de tulburari se remarca decalajul dintre capacitatea cognitiva si operational-logica si scaderea capacitatilor de control volitional si de transpunere în conduita a principiilor etico-morale pe care subiectul le cunoaste dar nu le aplica, sau le aplica, dar în mod inconsecvent.

La psihopat se produce o continua confruntare a motivelor care, desfasurata pe fondul unei incapacitati de autocontrol al impulsurilor favorizeaza actele comportamentale cu beneficiul imediat, indiferent de consecintele lor asupra celor din jur sau asupra societatii, consecinte pe care subiectul le cunoaste dar nu reuseste în suficienta masura sa le moduleze volitional si adesea, prin scurt-circuitare apreciaza insuficient abaterea de la normele sociale cunoscute.

Cel mai frecvent ajung la expertiza tipurile excitabile, impulsiv, timopat, hipertim pozitiv, instabil, schizoid, paranoic si asa numita personalitate border-line (de granita). Mai rar ajung sa comita infractiuni psihopatii astenici, psihastenici, timopatii depresivi, "închisii în sine patologic".

Comportamentul infractional psihopat se caracterizeaza printr-un mare polimorfism putând include practic orice tip de infractiune, de orice gravitate si complexitate.

Frecvent în geneza actului infractional este implicat alcoolul, ca factor favorizant, habitual sau întâmplator.
Cu exceptia decompensarilor psihotice tranzitorii, discernamântul psihopatilor delincventi nu poate fi considerat abolit.

Starile psihopatoide împlinesc conditiile a doua complexe psihopatologice: cel psihoorganic sechelar reprezentat de sindromul slabirii capacitatilor intelective si cel al destructurarii personalitatii, prin dezvoltarea lezionala sau regresiune.

În starile psihopatoide lezionale si de regresiune discernamântul este scazut prin substratul psihoorganic constant al tulburarii, în timp ce în tulburarile similare fara substrat lezional evidentiabil, afectarea discernamântului va fi apreciata în contextul cauzalitatii faptei.

DISIMULAREA, întâlnita în unele sindroame paranoide si în paranoia, confera comportamentului antisocial al unora dintre acesti bolnavi, un caracter imprevizibil, cu un crescut potential medico-legal.

În cazul altor reactii de intensitate psihotica, prezinta interes, prin abolirea discernamântului, reactiile acute si subacute de soc: efectul patologic, fuga patologica, stuporul reactiv, reactiile anxioase si depresive psihotice cu sau fara agitatie motorie, care pot avea implicatii medico-legale.

Un mecanism psihopatologic aparte consta în comiterea unor acte antisociale prin reactii de scurt-circuit în cursul carora constiinta si critica asupra propriilor actiuni sunt temporar suspendate si care sunt însotite de amnezia episodului. Faptele antisociale comise pot fi uneori deosebit de grave cu discernamânt abolit.

Expertizarea psihiatrica în ce priveste patologia marginala de intensitate nevrotica, este rareori necesara. Pot face exceptie unele cazuri de nevroze obsesiv-compulsive în care fenomenele compulsive mintale se exteriorizeaza ca act (fenomen posibil dar rar) si unele cazuri de atacuri de panica, în care bolnavul, aflat în plin atac de panica, poate avea un comportament cu repercusiuni de ordin medico-legal. În aceste situatii, aprecierea discernamântului se individualizeaza de la caz la caz. În concluzie, aprecierea medico-legala a discernamântului nu poate fi standardizata. Marea variabilitate a tablourilor clinice în cadrul chiar aceleiasi entitatii nosologice este dependenta de multitudinea unor factori ca: personalitate premorbida, predispozitia genetica, circumstantele de crestere si dezvoltare ale subiectului, stadiul evolutiv al afectiunii, motivatia, natura si factorii situationali ai producerii faptei criminale. ("Nu exista boala, exista bolnavi!").

Complexitatea problematicii discernamântului, determinismul psiho-medical al acestuia, impune individualizarea nuantata a aprecierii lui si nu permite elaborarea unor scheme sablon, care sa stabileasca relatii între tipul bolii si discernamânt.
 

***

BIBLIOGRAFIE

1. Scripcaru Gh., M. Terbancea – “Patologie medico legala”, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti 1983
2. Chirita V., Pirozynschi T., Boisteanu P. – “Psihiatrie clinica” - UMF Iasi 1993
3. Probleme de medicina legala, nr. 20/1987 art.:
3.1. "Consideratii psiho-criminologice privind responsabilitatea penala" - I. Enescu
3.2. Obstacole epistemiologice ale evaluarii discernamântului în expertiza medico-legala psihiatrica" - Mircea Piticariu, S. Radulescu
3.3. "Opinii despre expertiza medico-legala psihiatrica legalitate, practica judiciara" GM. Gh. Simionescu
3.4. "Conduite reactive cu implicatii medico-legale" - V. Dragomirescu, V. Popa
3.5. "Conceptul de responsabilitate penala în functie de capacitatea psihica si grupele mari de boli psihice" - V. Predescu, M. Terbancea, St. Milea, V. Dragomirescu, Gh. Litinschi, D. Prelipceanu, L. Alexandrescu, O. Hanganu, A. Niturod, Fl. Stanescu, G. Voicu
3.6. Erorile în practica medico legala (L. Cocora si colaboratorii) vol.16/1983
3.7. Interdisciplinaritatea medicinei legale si dreptul medical (Scripcaru Gh. si colaboratorii) vol. 16/1983
3.8. Corelatii între fapta comisa, discernamânt si masurile de siguranta la psihopatii cu decompensari nevrotice si psihopatologice (E. Brumaru si colaboratorii) vol. 20/1987
3.9. Premise pentru elaborarea unei definitii legale a discernamântului (I. Tenchea) vol. 20/1987

* C.M.J. Galati (U.M. 02434)