EVALUAREA ÎN RELATIE CU PREDAREA SI ÎNVATAREA;
ABORDAREA SISTEMATICA A PROCESULUI DE ÎNVATAMÂNT

Predarea, învatarea si evaluarea sunt actiuni de baza ale procesului de învatamânt.
Procesul de învatamânt este o activitate de cucerire si asimilare de catre elevi a bazelor stiintelor, sub îndrumarea profesorului. Este vorba de cooperarea dintre elevi si profesor în efortul comun de instruire si autoinstruire.
Notiunea prin care exprimam activitatea desfasurata de profesor în procesul de învatamânt, în clasa, este de predare, iar notiunea prin care denumim tipul specific de activitate desfasurata de elevi este cea de învatare.
Procesul de învatamânt este eficient numai atunci când cele trei activitati fundamentale ale sale, predarea, învatarea si evaluarea, formeaza o unitate organica, atunci cand activitatea comuna a celor doi agenti asigura dezvoltarea treptata a elevilor, realizând obiectivele educationale propuse.
Procesul de învatamânt este, în esenta, un proces de comunicare. Dialogul permanent care se produce în clasa între profesor si elevi - uneori în mod expres (comunicare verbala), alteori în mod tacit (comunicare nonverbala ) - fac ca predarea, învatarea si evaluarea sa functioneze în mod unitar ca o comunicare pedagogica, continua. Aceasta a condus la necesitatea de a le exprima împreuna, prin sintagma predare- învatare, care se încheie cu evaluarea.
În ceea ce priveste învatarea - de multe ori si evaluarea, acestea pot avea loc si independent de predare. Elevul învata ( se autoinstruieste ) si-si autoevalueaza rezultatele si în afara lectiei.
De regula, activitatea de învatare se începe si se realizeaza în clasa, se completeaza acasa prin studiu individual si apoi se evalueaza si se continua în clasa.

a). PREDAREA în acceptia învatamântului modern

Predarea a fost cunoscuta si interpretata în didactica traditionala ca activitate a profesorului, care consta în transmiterea cunostintelor catre elevi. De aceea în vorbirea obisnuita se utilizeaza termeni ca : " am predat o lectie depre …" sau "le-am predat elevilor despre …"

În acceptia învatamântului modern predarea este o notiune cu un continut mult mai bogat, ea cuprizând tot sistemul de actiuni desfasurate de profesor în cadrul lectiei, care-si extind influentele si dincolo de lectie, prin care acesta organizeaza, conduce si îndruma activitatea de învatare a elevilor.
Predarea implica, în esenta, procesul de formare a elevilor în cadrul instruirii. Profesorul nu este numai o sursa de informare a elevilor el este, în acelasi timp, specialistul care stie sa trateze aceasta informatie, s-o prelucreze astfel încât s-o adapteze la sistemul de gândire al celor ce învata, s-o faca asimilata. Mai mult, profesorul este cel care selectioneaza si ordoneaza informatiile în optica sporirii eficientei lor formative. El asigura conditiile necesare pentru ca sursele de informatii si modalitatile de difuzare a lor sa functioneze la modul optim.

Profesorul îi îndruma si-i conduce pe elevi spre diverse surse de informare, odata cu achizitionarea noilor cunostinte, învatându-i si tehnicile de dobândire a acestora, de investigare si de descoperire a lor. Educatorul elaboreaza o strategie didactica, un program de actiune cu obiective precise în care prefigureaza comportamentul la care urmeaza sa ajunga elevul prin parcurgerea unei secvente de instruire. Faptul ca el se îngrijeste în mai mare masura de activitatea elevului ofera sanse sporite de ridicare a nivelului calitativ al procesului de învatamânt. Problema principala a învatamântului este aceea a învatarii, careia trebuie sa i se acorde prioritate.

În didactica traditionala, predarea a fost considerata doar ca o activitate de comunicare, de transmitere a informatiilor, de prezentare a materiei ce trebuie predata de catre profesor. În prezent, chiar daca termenul de predare se mentine, el are un continut mai bogat. Predarea include întregul sistem de actiuni desfasurate de profesor prin care el asigura conditii optime de învatare. Deci, totul este subordonat activitatii de învatare la care participa elevii; cel care învata este elevul, iar profesorul îl conduce, îl îndruma, îl sprijina, îl ajuta, îl învata cum sa învete.

În acest sens, noile documente ale continutului învatamântului stipuleaza ca elemente de certa noutate : " plasarea învatarii - ca proces - în cadrul demersurilor scolii(important este nu ceea ce profesorul a predat, ci ceea ce elevul a învatat )," precum si "orientarea învatarii spre formarea de capacitati si atitudini, prin dezvoltarea competentelor proprii rezolvarii de probleme si prin folosirea strategiilor participative în activitatea didactica."
Functiile predarii se extind de la comunicarea informatiilor, care-si mentine un rol important, la activitati de organizare, de conducere si dirijare a învatarii, de inovare a procesului de învatamânt si de creatie didactica. La fiecare secventa de instruire profesorul parcurge trei etape ale unei actiuni eficiente : proiectarea, desfasurarea procesului, evaluarea rezultatelor.
El concepe, proiecteaza programul activitatii instructiv-educative, organizeaza si îndruma activitatea de învatare a elevilor, controleaza si evalueaza rezultatele, iar apoi proiecteaza noua etapa. Toate aceste atribute confera profesorului rolul conducator al procesului instructiv-educativ.

b). ÎNVATAREA - act de cunoastere

Învatarea presupune, în general, orice achizitie noua, care se manifesta ca o schimbare în sfera comportamentala, ca rezultat al exersarii ; ea are menirea de a asigura adaptarea organismului la mediu.
Învatarea este un capitol important al psihologiei.

Au fost elaborate numeroase teorii ale învatarii. Vom retine doar doua, mai semnificative : învatarea simpla, de tip conditionat, si învatarea complexa, cognitiva, constienta.

Învatarea simpla se realizeaza fie pe baza mecanismelor, fie pe baza "încercarilor si erorilor".
Ea este considerata rezultat al conditionarii si întaririi conexiunilor dintre stimuli ( S ) si raspunsuri ( R). De aceea, aceste teorii mai sunt cunoscute si sub denumirea de "teorii S - R". Formarea reflexelor conditionate constitue modelul elementar al învatarii.

Termenul de "reflex" este folosit în sens de reactie, de raspuns al organismului la stimuli externi (sau interni ), reactie care se înfaptuieste cu participarea sistemului nervos central. În sens larg, chema aceasta a conditionarii se extinde si în domeniul învatarii umane. La om intervin si anumite atitudini, se suprapun decizii voluntare, care schimba forma activitatii, o complica, ea devenind intentionata.
Învatarea cognitiva, complexa, constienta este proprie omului. Învatarea umana este o învatare sociala ; ea reprezinta valorificarea experientei acumulate de generatiile anterioare. Transmiterea acestei experiente, cum s-a mai aratat, nu se face pe calea ereditatii, ci prin învatare, iar acumularea ei se face cu ajutorul limbajului, care este propriu omului. Fiecare individ gaseste în societate un imens tezaur de experienta, pe care-l preia si-l valorifica individual. Prin urmare, cunostintele pe care le dobândeste elevul sunt produsul unei bogate experiente, la îmbogatirea careia au contribuit numeroase generatii. Ele, cunostintele, nu se preiau gata elaborate, ci se reconstitue de fiecare individ care le învata.

Ceea ce caracterizeaza, în general, învatarea umana este explorarea vie si selectiva a situatiilor, cu posibilitatea de a elabora forme noi de adaptare, precum si intentia deliberata a individului de a învata. Totdeauna învatarea se bazeaza pe o motivatie constienta si urmareste un scop. În acelasi timp, învatarea umana se caracterizeaza prin cautarea constienta de a da un raspuns compotamental cât mai adecvat.
Învatarea umana nu se reduce la o absorbtie pasiva de informatii, ci este un proces activ de reconstructie, prin efort propriu si prin mijloace intelectuale, a ceea ce trebuie învatat ; ea este un proces de organizare si integrare a noilor achizitii în propriul sistem de cunostinte si deprinderi.

Controlul permanent si autocontrolul constitue alte caracteristici ale învatarii umane.
Învatarea desfasurata de scolari este în esenta un proces de asimilare a cunostintelor, de prelucrare si interiorizare a lor, de formare a deprinderilor, de însusire a tehnicilor de învatare, de formare a aptitudinilor.
În procesul învatarii, gândirea opereaza cu informatii condensate în notiuni si categorii de notiuni. De aceea, elementul cel mai caracteristic al conduitei inteligente a omului este capacitatea lui de a forma notiuni. Notiunea sau conceptul condenseaza informatia cu privire la o clasa de obiecte sau fenomene. Informatiile cu care mai operam mai sunt incluse si în definitii, reguli, principii, legi, teoreme, care contin, de asemenea, note esentiale, însusiri importante menite sa orienteze activitatea.

Toate aceste forme de prezentare generalizata a gândirii sunt cuprinse în denumirea de cunostinte. Ne reamintim ca acestea ( cunostintele ) sunt un sistem de date, fapte, prelucrate si generalizate sub forma de notiuni, definitii, reguli, teoreme, norme, principii, legi etc. Ele nu sunt însa simple date, ci sunt generalizari, adica date prelucrate cu ajutorul gândirii, din care a fost retinut esentialul, generalul.
Problema generala a teoriei învatarii a fost si este aceea de a lamuri esenta si mecanismul formarii notiunilor, a însusirii cunostintelor.

În legatura cu aceasta problema au fost elaborate doua categorii de teorii :
a). teorii care considera ca notiunile se formeaza pe baza imaginilor acestora, a perceptiei ;
b). teorii care sustin ca notiunile se formeaza pe baza actiunii ;

a). Adeptii psihologiei clasice au formulat teza dupa care procesul de însusire a conceptelor se produce prin trecerea de la datele perceptiei (furnizate direct pe calea simturilor ) la prelucrarea acestora, prin care se ajunge la generalizarea lor pentru o întreaga categorie (clasa )de obiecte sau fenomene.
În sens larg, însusirea cunostintelor presupune trecerea de la examinarea faptelor, datelor brute la generalizari sau principii, de la datele perceptiei la notiuni, definitii etc.

Potrivit acestor teorii, conceptele se formeaza pornind de la datele perceptiei. Impresiile achizitionate cu ajutorul simturilor devin fapte de constiinta (senzatii, perceptii, reprezentari. Prin prelucrarea materialului faptic cu ajutorul operatiilor de gândire se ajunge la desprinderea notelor comune si esentiale ale unei clase de obiecte, fapte, fenomene si la generalizarea lor, adica la notiuni.

În acest sens apare fireasca recomandare de a se prezenta elevilor un material concret, intuitiv, bogat si variat pentru ca ei sa poata ajunge la generalizare.

Cercetarile mai noi în acest domeniu, efectuate de reputati psihologi, au aratat limitele acestor teorii. Observatia lor consta în aceea ca didactica traditionala se bazeaza pe imprimarea imaginilor în mintea elevului, pe copiile pe care le lasa perceperea obiectelor si fenomenelor în mintea copiilor. Ei sustin ca o asemenea conceptie asupra cunoasterii, a formarii notiunilor este simplista, nu corespunde realitatii. ( Hans Aebli, Didactica psihologica,Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1980 )

Daca în acceptia psihologiei clasice cunoasterea se relizeaza, în principal, prin intermediul perceptiei, în viziunea noua "instrumentul" cunoasterii îl constitue, în principal, actiunea.

b). Teorii cu privire la formarea notiunilor pe baza actiunii :
Psihologia moderna, prin reprezentanti de seama ( Jean Piaget, P.I.Galperin, Jerome Brumer s.a.) fundamenteaza teza dupa care formarea notiunilor are loc nu pe baza imaginii, ci pe baza actiunii cu ele. Ei considera actiunea drept un izvor al cunostintelor, perceptia fiind asociata, integrata în contextul activitatii. Operatiile concrete cu obiectele se interiorizeaza si devin operatii logic abstracte ( mintale ).
De aceea, pentru formarea unor asemenea operatii ( mintale )trebuie pornit de la operatiile concrete cu obiectele. Ei deplaseaza bazele formarii notiunilor de pe obiecte ca atare pe actiunile efectuate cu obiectele.

| Hans Aebli, Didactica Psihologica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1980. |

Conceptia scolii conduse de J.Piaget cu privire la formarea notiunilor poate fi rezumata la urmatoarele :
- La baza formarii notiunilor sta actiunea si nu imaginea ;
- Imaginea constitue un suport al gândirii ;
- Actiunile concrete se "interiorizeaza", transformându-se în operatii, abstracte ( mintale ) ;
- Transformarea operatiilor concrete în operatii abstracte constitue un proces care parcurge mai multe etape, se desfasoara în timp ;

Cum se constata, scoala lui Piaget considera actiunea concreta drept "izvor si mediu al inteligentei", trasatura esentiala a gândirii logice fiind aceea de a fi operativa, adica de a prelungi actiunea, interiorizând-o în plan mintal.
"Operatiile nu sunt altceva decât produsul interiorizarii si al coordonarii actiunilor astfel încât fara activitate nu ar putea exista o întelegere autentica" ( Jean Piaget ).

J.Piaget nu neaga importanta imaginii în învatare, dar nu-i atribue locul central. Imaginea este un suport al gândirii care, simbolizând operatiile , face posibila evocarea lor interioara. Între perceptie si notiune exista o strânsa legatura ; perceptia constitue baza de plecare pentru însusirea notiunilor. Dar pe masura ce notiunile îsi îmbogatesc continutul prin intermediul actiunii, rolul perceptiei este diminuat. Are loc, dupa cum se vede, o negare a perceptiei de catre notiune, accentul cazând pe actiune.

Procesul de învatare trebuie sa însemne pentru elev mai întâi efectuarea unor actiuni concrete, care se structureaza si se interiorizeaza, devenind operativ logice, abstracte. Acest proces de interiorizare a actiunilor se realizeaza printr-o succesiune de transformari, care presupun trecerea prin anumite stadii ( etape ).
Astfel, de exemplu, "schema operatorie" de adunare ( operatie aritmetica ) nu rezulta dintr-o simpla percepere a unor obiecte ; ea nu este înscrisa în obiecte concrete ca atare ( betisoare, bile etc ), ci în actiunea cu aceste obiecte. Prin urmare nu fotografierea acestor obiecte furnizeaza operatia adunarii, ci activitatea copilului cu ele.

Ca si J.Piaget, psihologul P.I.Galperin considera notiunile drept rezultat al cristalizarii, al formarii actiunilor mintale. El a elaborat teoria formarii actiunilor mintale în trei etape.

Care sunt acestea ?
1. În formarea notiunilor se porneste de la actiunea externa ( materiala), care consta în operarea cu materiale concrete ( prima etapa);
2. În etapa a doua are loc actiunea verbala, adica transpunerea actiunii materiale în plan verbal, altfel spus, reproducerea ei cu ajutorul limbajului extern, oral cu voce tare ;
3. În cea de a treia etapa are loc actiunea mintala care este, în esenta, o actiune generalizata, intelectuala ;
Deci, în cele trei etape se constata tot atâtea feluri de actiuni : materiala, verbala, mintala.

Pentru ilustrarea celor mai de sus, ne vom referi la etapele parcurse în formarea unei operatii mintale de calcul aritmetic : 4 + 3 = 7. Atunci când operatia mintala este formata, ea apare ca o asociatie care functioneaza automat ; ea este un act mintal "prescurtat" care functioneaza ca o simpla asociatie. Procesul de formare a unei asemenea operatii se prezinta astfel :
+ Actiunea exterioara, materiala, se desfasoara cu obiecte concrete. Copilul grupeaza si adauga în mod real un grup de obiecte ( 4 ) la un altul ( 3 ), dupa care le considera împreuna.Deci formeaza mai întâi o multime de 4 elemente (betisoare, bile buline etc.), apoi o alta de 3 elemente ; în continuare reuneste cele doua multimi. Se poate repeta cu obiecte diferite.
+ Actiunea se petrece în planul limbajului.Procesul îsi pierde treptat caracterul de actiune externa cu obiectele si se desfasoara prin intermediul limbajului, sub forma dialogului profesor- elev, dar reproduce actiunea materiala.
+ Actiunea se desfasoara în planul limbajului intern, adica în plan mintal propriu-zis.Ea se detaseaza de conditiile concrete, neesentiale (bile, betisoare etc.) si dobândeste un caracter generalizat.Dar si pe aceasta, la început copilul este legat de forma "unitatii" de fiecare unitate în parte. Treptat, procesul mintal se prescurteaza ; la început adauga la primul termen pe al doilea, luat pe unitati,apoi ajunge sa asocieze ambii termeni în totalitate.

Astfel, cuvântul începe sa înlesneasca interiorizarea actiunii si detasarea de conditiile concrete, neesentiale. În felul acesta se produce schematizarea actiunii, prescurtarea ei ; operatia este - deci - însusita.
Interiorizarea nu este o simpla repetare a actiunii în planul gândirii, ci implica o generalizare, o eliminare a elementelor neesentiale. Ceea ce îsi însuseste elevul este schema de actiune, independent de obiectele cu care actioneaza. Aceasta schema reflecta relatia cantitativa între obiecte.

Formarea de operatii mintale este proprie nu doar matematicii, ci tuturor disciplinelor scolare.
În procesul de învatamânt are loc si o învatare senzoriomotorie, care duce la formarea deprinderilor. Scrisul, cititul, desenatul s.a. presupun transpunerea unui model perceptiv într-o realizare motrica. Exista deprinderi legate de munca intelectuala, ca cele de mai sus s.a., precum si deprinderi de munca în general inclusiv practice.
Calea generala de formare a notiunilor se particularizeaza în raport cu specificul fiecarei discipline scolare.

c). EVALUAREA, actiune fundamentala a procesului învatarii

Evaluarea este ultima etapa, activitate fundamentala a procesului de învatamânt, care este un proces de autoreglare. Cu evaluarea se încheie circuitul predare - învatare. Prin evaluare profesorul obtine informatiile strict necesare privitoare la rezultatele activitatii de învatare ( cunostinte, priceperi, desprinderi, capacitati s.a.) si ca urmare, regleaza activitatea urmatoare în vederea obtinerii unor performante superioare. Cunoasterea performantelor obtinute la un moment dat, a eventualelor lacune, a cauzelor acestora constitue indicatorii care stau la baza aprecierii profesorului.

În acelasi timp, prin evaluare (masurare ) profesorul are posibilitatea sa cunoasca masura în care elevii si-au însusit materialul predat coform obiectivelor prestabilite. Atât succesele înregistrate de elevi, cât si eventualele lacune în pregatirea lor permit profesorului sa-si autoaprecieze propria sa activitate în toate fazele (etapele) pregatirii si desfasurarii procesului didactic.

Toate acestea îi vor permite sa ia masuri de ameliorare a propriei sale activitati, valoroase, cât si prin remedierea carentelor care au determinat unele lacune în asimilarea de catre elevi.
Evaluarea, privita în acest sens, este o componenta deosebita, absolut necesara, a procesului de învatamânt. Desi tratata de obicei ca o etapa care încheie procesul de predare - învatare, ea este prezenta, totusi, în fiecare din momentele acestui proces. În acelasi timp, rezultatele scolare sunt dependente de celelalte componente ale procesului de învatamânt constituite într-un sistem unitar.

Evaluarea trebuie privita si ca un moment aplicativ al învatarii. De altfel, cunostintele se însusesc cu adevarat, în mod temeinic, în procesul aplicarii lor. În acest sens se poate spune ca aplicarea informatiilor constitue un moment important al învatarii.

Instruirea elevilor este în esenta un act de informare.
Dar informarea nu constitue un scop în sine; ea vizeaza formarea personalitatii elevilor, producerea unor modificari valorice pozitive în personalitatea lor, obiectivul fundamental fiind formarea omului dezvoltat multilateral integral.

În epoca "exploziei" de informatii fundamentale, pe cele cu valente formative mai bogate, pe formarea capacitatii elevilor de a descoperi si utiliza informatiile în mod creator.
Teza potrivit careia este necesar sa se mute accentul de pe latura informativa pe cea formativa nu trebuie înteleasa în sensul diminuarii informativului. Informarea si formarea constitue o unitate dialectica. Nu se poate realiza formarea în mod independent de informare. Pentru a exersa gândirea, în vederea formarii unor capacitati, ea trebuie sa opereze asupra unui material. Notiunile deci informatiile , constitue continutul operatoriu al gândirii ; prin modul în care elevii opereaza cu ele, informatiile dobândesc functionalitate, integrându-se si structurându-se în sistem de cunostinte, conducând la producerea unor modificari corespunzatoare în comportamentul lor. De aceea, este fireasca grija care trebuie manifestata pentru sporirea eficientei formative a procesului de învatamânt ; investirea si înnobilarea informatiilor cu cât mai bogate valente formative.

Aceasta depinde în cea mai mare masura de nivelul conducerii stiintifice a procesului de învatamânt adica de activitatea profesorului prin asigurarea calitatii cunostintelor si prin dirijarea activitatii de învatare, astfel încât elevul sa fie angajat cât mai integral în acest proces.
 

Material realizat de Silica Burca