S-ar putea spune despre actul de comanda ca este simplu si în întregime de executie. Dar lucrurile cele mai simple ascund mari mistere si ele ramân adesea necunoscute.

În sirul factorilor care contribuie le eficienta actului de comanda, se înscriu autoritatea si prestigiul sefului, ale celui investit cu responsabilitatea conducerii.

Un subiect de meditatie, o problematica de interes cert în plan teoretic si practic, pentru orice comandant, îl reprezinta obtinerea autoritatii, dobândirea prestigiului, si, mai ales, mentinerea lor.

În continuare ma voi referi, pe rând, la cele doua dimensiuni psihosociale indispensabile în actul de comanda.
Autoritatea reprezinta rezultatul ansamblului de calitati de care dispune comandantul, al conduitei sale, în general al întregii lui personalitati, materializate în activitatea de zi cu zi, un fenomen de natura psihosociala fara de care nu se poate vorbi de o personalitate autentica, deoarece aceasta trebuie sa fie cunoscuta si deopotriva, recunoscuta de colectivitate.

"Autoritatea constituie un raport psihosocial între puterea legitima, care atrage dupa sine, subordonarea, si dreptul unor persoane de a comanda, aproba, permite si de a exercita influenta asupra altor persoane ori grupuri umane."

Se evidentiaza doua forme ale autoritatii:
- autoritatea institutionala - reprezentata de exercitarea unei anumite functii în cadrul unui sistem ierarhic;
- autoritatea personala - reprezentata de aptitudinile, calitatile si conduita comandantului, de întregul sau mod de a fi si de a se comporta.
Autoritatea personala este echivalenta cu recunoasterea meritelor individului, cu însusiri morale pozitive, cu un nivel de cunostinte generale si de specialitate ridicat. Autoritatea este o calitate indispensabila în activitatea oricarui comandant, ea nu vine de la sine, ci se obtine printr-un efort constient, sustinut, prin exigenta si principialitate, prin apropiere de subordonati si receptivitate la nevoile lor, prin încercarea de a gasi solutii pentru numeroasele probleme ale vietii si muncii. Totodata, autoritatea comandantului este determinata de gradul de recunoastere a calitatilor personale, a cunostintelor, a capacitatilor, a meritelor sale de catre subordonati si se manifesta în atitudinea si aprecierile subordonatilor fata de sef. Cu cât acestea sunt mai consistente si au un caracter pozitiv, impresia pe care o exercita asupra subordonatilor este mai mare. Este valabil atât pentru autoritatea institutionala derivata din exercitarea unei anumite functii în cadrul organismului militar, dar, în special, pentru autoritatea personala, care se întemeiaza dupa cum am mentionat, pe calitatile, atitudinile si conduita comandantului, pe întregul sau mod de a fi si de a se comporta.

Autoritatea se poate dobândi prin doua mijloace. Unul este folosirea exclusiva a puterii pe care ti-o confera functia încredintata, prin utilizarea unor metode coercitive, iar al doilea, prin trasaturi frumoase de caracter, printr-o pregatire superioara, o moralitate desavârsita, prin decizii si masuri în deplin acord cu legile si regulamentele militare. Cea din urma este, în fapt, autoritatea pretuita de oameni, autoritatea adevarata.

A comanda, înseamna, mai întâi, a ordona, iar ordinul presupune: hotarâre, decizie, cuvânt indiscutabil, dar si dispozitie, propunere, regula, armonie. Cu alte cuvinte "comanda este actul prin care o vointa libera, adresându-se altor vointe libere si substituindu-se lor creeaza prin ordin, ordine".

Actul de comanda presupune întotdeauna o alegere între mai multe variante, el cere un fel de pariu. Cel care comanda poate sa se însele. Nu este niciodata usor de a se decide între mai multe variante care au, fiecare, avantaje, si dezavantaje.

A comanda înseamna totodata "a convinge". Istoria armatelor dovedeste ca cei mai mari comandanti au fost cei care au stiut sa prezinte soldatilor motivul actiunii. Nu este suficient sa-ti stapânesti subalternii, trebuie sa-i convingi. Este ideal ca ordinul dat sa coincida cu ordinul pe care subordonatul si l-ar fi dat el însusi. Acest lucru nu este posibil fara capacitatea de convingere a celui care ordona. Acesta este "darul" care desemneaza, seful si care asigura coeziunea grupului, mai mult decât automatismul disciplinei.

Merita sa fie supuse analizei, pentru ca ofera certe concluzii practice si unele cai gresite de obtinere sau mentinere a autoritatii. Astfel, unii încearca sa cucereasca autoritatea prin înabusirea oricaror observatii si chiar a spiritului de initiativa al subordonatilor. Asemenea sefi se conduc dupa principiul impersonal conform caruia "distanta creeaza autoritate", dupa prejudecata ca autoritatea se poate institui pe teama, pe intimidare, prin tinerea la "respect" a subordonatilor din care cauza recurg frecvent la amenintari. Este stiut ca oamenii nu pot accepta si, cu atât mai mult, nu pot îndragi pe cei care le încatuseaza posibilitatile de exprimare, de participare neîngradita la viata colectivului.

În opozitie cu aceasta tendinta, se întâlneste si asa-zisa "autoritate a dragostei". seful crede ca va cuceri autoritatea printr-un exces de bunavointa, în fapt, fortata si artificiala, fata de membrii colectivului în detrimentul intereselor generale. Acesta este, de regula, un conducator nesigur sau ineficient pregatit pentru exercitarea functiilor sale. El spera ca-si va compensa propriile lipsuri si le va camufla printr-o atitudine de aparenta bunavointa fata de oameni. Totusi, nici pe aceasta cale nu se poate cuceri o adevarata autoritate.

Putem sa mai diferentiem si alte tipuri de autoritate.
- "Autoritatea distantei" - atunci când comandantul se izoleaza deliberat de subordonati pentru a crea aparenta importantei si inaccesibilitatii persoanei sale;
- "Autoritatea orgoliului" - comandantul având înclinatia de a face mereu morala.
Toate aceste "autoritati" aduc, în ultima instanta, prejudicii. De aceea, autoritatea, întemeiata pe competenta si integritate morala, trebuie cladita prin fapte si conduite meritorii, în consens cu cerintele socio-morale acceptate. Ea se cere, cum spune un vechi proverb "mereu slefuita caci altfel rugineste".
Autoritatea reala nu are nimic de-a face cu duritatea, cu distantarea de oameni, cu supraaprecierea capacitatilor proprii si subaprecierea celor ale subordonatilor, cu nervozitatea si nemultumirea continua exprimata prin diverse mijloace, adesea demobilizatoare si generatoare de resentimente. Dimpotriva, comandantii cu autoritate bazata pe o buna pregatire, pe munca tenace si comportare exemplara vor cauta sa se apropie de oameni. Îi vor consulta si-i vor îndruma cu atentie, îi vor stimula si le vor asigura toate conditiile pentru ca ei la rândul lor sa-si valorifice cunostintele si deprinderile, sa-si afirme personalitatea.

Autoritatea se poate obtine, asa cum am mai subliniat prin metode diferite. Ea se poate institui, de exemplu, printr-un tratament dur aplicat subordonatilor, dar asemenea procedee sunt contraproductive în plan formativ. În cazurile în care se ignora, demnitatea subordonatului, iar respectul se impune ca ceva exterior si unilateral, numai de la subordonat la sef, nu se poate vorbi de spirit de camaraderie. Cine nu-i respecta pe ceilalti nu se respecta nici pe sine si nu poate sa se bucure de autoritate, poate avea doar iluzia ei. "Atitudinea distanta, rece nu poate face altceva decât sa-l îndeparteze pe ofiter de subordonatii sai, poate sa-l faca temut dar niciodata pretuit, stimat".

Trasaturi ca grosolania, asprimea si închistarea, impulsivitatea, flecareala si nestatornicia, au o influenta negativa asupra muncii si autoritatii comandantilor. În schimb sociabilitatea este un avantaj. Un individ necomunicativ, morocanos creeaza în jurul sau o atmosfera de raceala si tensiune, în timp ce seful cu o fire sociabila se apropie foarte repede de membrii colectivului, afla ce îi preocupa, ce nevoi au, armonizeaza cu usurinta personalitati diferite ca temperament, aptitudini, si încheaga colectivul.

De asemenea, optimismul comandantului exercita o influenta tonica atât asupra propriei munci, cât si asupra celei a colectivului. Încrederea în viitor îi însufleteste pe cei din jur, facând ca munca si întreaga activitate sa fie mai placute. Toate acestea, alaturi de franchetea, sinceritatea, sociabilitatea si comunicativitatea în relatiile cu subordonatii contribuie la întarirea autoritatii, la mentinerea unei ambiante propice muncii. Dimpotriva, practicile moralizatoare, obiceiul de a eticheta în permanenta diminueaza autoritatea. Într-o asemenea atmosfera, la falsa exigenta, subordonatii nu vor fi ajutati sa faca deosebirea dintre ceea ce este realmente un neajuns, daunator si ceea ce este bun, vor vedea în seful lor un negativist, se vor îndoi de bunele lui intentii si, ori de câte ori vor putea, îl vor evita. Autoritatea- sinteza rezultata din îmbinarea valorii si responsabilitatii functiei cu calitatile celui care conduce - se cere mereu întretinuta pentru a nu se diminua sau chiar pierde. Un asemenea pericol apare atunci când se întâlnesc situatii de genul: necunoasterea domeniului condus; abandonarea pregatirii sistematice; neconcordanta dintre vorbe si fapte, dintre principiile exprimate si practicile promovate; promisiuni neonorate; compromisuri neprincipiale; decizii si masuri contradictorii, neconformare cu realitatea; reveniri numeroase si în timp scurt asupra ceea ce s-a ordonat, s-a precizat initial sau, dimpotriva, cantonarea într-o anume atitudine sau pozitie, desi realitatea îndeamna la o reconsiderare; nerecunoasterea propriilor erori, de conceptie, de orientare sau îndrumare, tendinta de a gasi cauzele neajunsurilor, în exclusivitate, în activitatea subordonatilor, la nivelurile de executie; blazarea si rutina, conformismul si superficialitatea; supradimensionarea meritelor proprii, subdimensionarea calitatilor si a contributiei subordonatilor; subiectivismul, favoritismul, utilizarea unor mijloace ilicite pentru dobândirea unor avantaje personale; imoralitatea si indisciplina. Asemenea atitudini si practici, fiecare în parte, când apar, afecteaza grav autoritatea celor în cauza, si fireste, prin aceasta diminueaza mult forta si înrâurirea actului conducerii, randamentul muncii, în general. sefului i se cere sa ramâna mereu competent în probleme de serviciu si în cele general - umane, sa cunoasca temeinic prevederile legale si regulamentare, sa le aplice corect, sa organizeze bine munca, sa dea ordine clare, sa controleze executarea lor, sa ia masuri corespunzatoare pentru corectarea neajunsurilor care apar. Pentru a fi un sef eficient, cu autoritate, trebuie sa fii un conducator priceput. Iar, dupa un cunoscut si vechi aforism formulat de Agathon, "Un conducator trebuie sa tina minte trei lucruri: mai întâi ca el conduce oameni, al doilea, ca îi conduce dupa legi (si), al treilea ca nu conduce întotdeauna".

PRESTIGIUL - este definit ca fiind "cota de valoare asociata si recunoscuta prin consens de catre indivizi unei persoane, unei functii sau unei activitati".
În literatura de profil se apreciaza ca prestigiul poate fi atribuit social, prin ocuparea unor pozitii, a unor functii, sau poate fi dobândit personal prin realizarea cu succes a unor activitati. Putem vorbi deci de prestigiul functional izvorât din statusul de sef si de prestigiul personal al comandantului, dat de calitatile personale ale acestuia. Neconcordanta dintre cele doua este resimtita de cei condusi si reprezinta un factor de scadere a randamentului în activitatile desfasurate.
Prestigiul comandantului exprima un comportament profesional si etico-moral superior, recunoscut si apreciat de cei cu care lucreaza, atât sefi cât si subordonati.
Autoritatea comandantului se afla în strânsa legatura cu exigenta, care, trebuie sa se împleteasca cu respectul fata de oameni. Exigenta nu trebuie confundata cu grosolania, cu aroganta, cu dispretul fata de subordonati. Acestea trebuie excluse din comportamentul unui comandant.

O problema practica privind mentinerea autoritatii consta în priceperea de a sti pâna unde sa se mearga cu apropierea fata de subordonati. Nu exista o regula din acest punct de vedere. Numai cel în cauza poate sa decida.

Distantarea sefului îi determina pe unii subalterni sa se simta jigniti, frustrati chiar de faptul ca seful îi evita, nu are legaturi directe cu ei, decât cu totul întâmplator si sporadic.

Pe de alta parte, apropierea strânsa, fara pastrarea vreunei distante, mai ales atunci când colectivul se afla în curs de formare este, de asemenea, daunatoare. Apropierea prea mare duce la scaderea prestigiului, la diminuarea nivelului exigentei fata de membrii colectivului. Prin urmare, apropierea si departarea trebuie atent dozate. Comandantul (seful) trebuie sa aiba sentimentul demnitatii personale, sa aiba o autonomie relativa, sa fie sigur de sine, sa traiasca sentimentul raspunderii personale pentru sarcinile încredintate, pentru rezultatele activitatii si sa îmbine toate acestea cu sentimentul bunavointei, al respectului si al încrederii fata de oameni.

Spiritul de corectitudine impune ca exigenta comandantului sa fie una si aceeasi fata de toti subalternii. Desigur, comandantul, ca om, poate avea simpatii sau antipatii, afectiv se simte mai mult sau mai putin legat de unul sau de altul dintre subordonatii sai. Ca sef însa, el îsi va controla sentimentele, se va conduce dupa ratiune, astfel încât sa nu creeze un regim preferential, sa nu favorizeze pe nimeni, sa pretinda tuturor cu aceeasi unitate de masura si sa-i aprecieze dupa aceleasi criterii valorice.

Exigenta fata de sine si fata de altii se interfereaza, influentându-se reciproc. Nu poate fi cu adevarat exigent decât acel comandant care este în primul rând intransigent cu el însusi în ceea ce priveste ridicarea nivelului pregatirii personale, respectarea întocmai a prevederilor legale, îndeplinirea ireprosabila a îndatoririlor de serviciu, sociale si familiale. Pe baza unei autoritati certe poate sa pretinda si de la subordonati munca intensa, rezultate superioare, o conduita demna. În conditiile de azi, la nivelul de pregatire al cadrelor noastre militare, exigenta nu poate fi identificata cu atitudinea dura, distanta, cu exprimarea parerilor si a impresiilor sub imperiul unor stari de moment, cu excesul de pedepse. Nu întâmplator s-a afirmat ca autoritatea comandantului este invers proportionala cu numarul de pedepse de care are nevoie pentru a realiza o stare disciplinara foarte buna.

Întotdeauna, stridentele, exagerarile denota, de fapt, slabiciunea, incapacitatea comandantului de a se impune printr-o autoritate reala si prin competenta. Aroganta sau dominarea nu impune respect, ci doar resentimente. Cu asemenea "metode" se încearca sa se ascunda lipsurile de pregatire, incapacitatea de a convinge prin forta ideilor, a argumentelor. Cu cât este mai scazut nivelul de pregatire generala, cu atât se apeleaza mai mult la mijloace rudimentare de intimidare. Exigenta reala are la baza încrederea în om, în posibilitatile sale, în însusirile sale frumoase. Un comandant realmente valoros, sigur de sine, este chibzuit în folosirea drepturilor regulamentare atunci când este vorba de pedepsirea sau recompensarea subordonatilor. Asemenea comandanti stiu sa se faca întelesi, sa motiveze actiunile subordonatilor; ofera acestora posibilitatea sa se afirme, sa se realizeze; recunosc meritele subalternilor ; sunt preocupati de munca si eforturile oamenilor sa creeze satisfactii, noi imbolduri spre realizari cât mai meritorii.

Prestigiul cadrelor militare nu constituie si nu trebuie sa fie o preocupare în sine; el se dobândeste ca rezultat al unei conduite remarcabile, în lipsa careia nu-l poti obtine. Oricât te-ar framânta, ideea cuceririi lui. Renumele dobândit, eventual, pe temeiul vorbelor, al promisiunilor si al declaratiilor de principiu, oricât de atragator ar parea, nu rezista mult, este fals, si, mai devreme sau mai târziu, toata lumea îsi va da seama de subrezenia lui. Lupta pentru obtinerea si mentinerea prestigiului nu se poate duce decât pe terenul faptelor de munca.

Asadar, ambele fenomene - autoritatea si prestigiul au o dinamica în timp, solicitând o permanenta reconfirmare care, atunci când nu se produce, are efecte de erodare. Reflectând si tragând concluziile corecte, îndreptând la timp ceea ce se impune în comportamentul comandantului, se pot mentine atât autoritatea, cât si prestigiul - elemente definitorii ale personalitatii autentice, ale unui stil de comanda eficient.
 

***

BIBLIOGRAFIE

1. Buletin INFOCOM - nr.3 (7) - 1991
2. Buletin INFOCOM - nr.2 (13) - mai 1993
3. Buletin INFOCOM - nr. 3 (14) - octombrie 1993
4. "Actul de comanda militara - Studiu psihologic si psihosocial", Ed. Militara, Bucuresti, 1986
5. Neculau, A., "Liderii în dinamica grupurilor", Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977
6. Popescu-Neveanu, Paul - "Dictionar de psihologie", Ed. Albatros, Bucuresti, 1978
7. Radu, I. (coord.) -" Psihologie sociala", Ed. EXE SRL Cluj Napoca, 1994
8. Vlasceanu, M. - "Psihosociologia organizatiilor si conducerii", Ed. Paideia, Bucuresti , 1993

* U.M. 02551 Slatina