Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 Bine ati venit in sectiunea dedicata limbii si literaturii germane. In aceasta sectiune veti avea posibilitatea sa descoperiti multe lucruri utile care speram sa va ajute la cursuri. Willkommen bei ScoalaOnline!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

Zuruck zum index

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 7. Jg., Heft 13-14 / 1998, S. 177-180

 



S.T. COLERIDGE ȘI ROMANTISMUL GERMAN

Mariana Bărbulescu



Faptul că cea mai importantă manifestare a gîndirii europene în secolul al 18-lea - filosofia kantiană și post-kantiană - a pătruns în Anglia, tulburînd tradiția britanică, i se datorează în cea mai mare parte lui S.T. Coleridge.
Privită în ansamblu, opera sa, în care ne permitem să includem - datorită neobișnuitei densități a conținutului - adnotările și însemnările, scrisorile și fragmentele publicate postum, pare un mozaic amețitor de idei care, fără delimitarea unui element de coerență, pune în pericol orice tentativă de a-l descifra. O astfel de constantă, mai mult sau mai puțin evidentă, dar de la care Coleridge nu s-a abătut niciodată, este fidelitatea sa față de creștinismul anglican. Contactul cu scrierile lui Kant și ale continuatorilor săi, dintre care un loc aparte îi revine lui Schelling, l-au determinat să încerce adaptarea noului sistem de gîndire rigorilor credinței tradiționale creștine. În plan filosofic, noua epistemologie oferea, în sfîrșit, în opinia lui, soluția ideală pentru rezolvarea conflictului dintre empirism și raționalism, de vreme ce, prin ceea ce propunea, cunoașterea naturii și a omului avea la bază experiența, care, la rîndul său, era guvernată de funcțiile apriorice ale intelectului.

De la bun început trebuie precizat faptul că în ciuda fascinației exercitate de filosofia transcendentală, implicarea lui Coleridge nu a rezultat în studiul sistematic al vreunui gînditor german sau într-un sistem propriu, cu contururi precise. Ideile sale, uneori vagi, rareori duse pînă la capăt, punctate de comentarii strălucitoare, de cele mai multe ori fragmentare, privitoare la filosofii germani au provocat reacții adverse din partea criticilor săi: unii au fost tentați să avansesze ideea originalității sale încercînd să construiască în mod artificial, din părți disparate, o metodologie unitară, în vreme ce alții i-au imputat lipsa originalității sistemice, dînd a înțelege că autorul Biografiei literare ar fi fost doar un parazit filosofic care, profitînd de existența unor bariere lingvistice reale, nu s-a sfiit să-și însușească idei ce nu-i aparțineau.

Deoarece nu există suficiente argumente care să contrazică, pînă la capăt, aceste opi-nii putem afirma, cu riscuri minime, ca adevărul se află, undeva, între aceste două extreme. Fară a fi fost suficient de sistematic și de consecvent, Coleridge a selectat cu un ochi atent, nu de puține ori profetic, și a adus modificări ideilor transcendentalismului german; punînd în evidență elementele preluate, el le-a reactivat, în final, în scopuri religioase, nu întrutotul străine filosofiei germane, așa cum au sugerat cei care au respins discursul coleridgean ca fiind nefilosofic. Toanele gîndirii sale, monologurile interminabile, “împrumuturile” nedeclarate, numeroasele digresiuni și, poate mai mult decît orice, contextul unor scrieri mai reduse ca dimensiuni și mai puține la număr decît promisese sau se așteptase din partea lui au provocat scepticism și uneori dispreț. Rămîne însă incontestabil faptul că nici un alt contemporan al său nu a dovedit atîta receptivitate și interes viu față de “ideea germană”. În fond el a fost și rămîne inițiatorul unei mișcări care a depășit curînd spațiul britanic ajungînd în Statele Unite (pentru ca mai tîrziu să revină în Europa), care a antrenat, ca o avalanșă, nume imposibil de alăturat în alte împrejurări și, fără contribuția sa, această mișcare ar fi fost altfel, mai puțin incitantă și ar fi purtat, cu siguranță, alte însemne.

Primele simptome ale atracției lui Coleridge față de literatura germană s-au manifestat prin 1790 cînd impactul dramaturgiei lui Schiller asupra sa (cunoscută numai în traducere) l-a determinat să-l așeze pe autorul Hoților alături de Milton. Mai tîrziu, după excursia în Germania (1798-1799), a tradus Wallenstein, l-a citit pe Goethe și și-a propus chiar să scrie un nou Faust. Lessing l-a fermecat și contactul cu scrierile acestuia l-au făcut să viseze la o istorie a literaturii germane și la o biografie a iluministului german, proiecte care, firește, n-au fost materializate niciodată.

Pentru a înțelege istoria existenței literare a lui Coleridge și dorința sa arzătoare de a ajunge la o unificare a principiilor în politică, religie și filosofie precum și de a aplica poeziei și criticii reguli deduse din principii filosofice - o speranță exprimată pe prima pagină a Biografiei literare - este necesar să privim îndeaproape fertila sa relație cu gîndirea germană.

Un prim pas în această direcție ar putea fi examinarea fundamentelor acestor legături, primele postulate, considerate de el ca fiind un punct de plecare favorabil pentru propria sa căutare de idei. Constatăm, la o lectură atentă a scrierilor sale privitoare la filosofii germani, că există, în esență, două postulate, reluate constant, uneori cu mici variații. Conform primului, percepția senzorială, contactul nemijlocit cu lumea înconjurătoare, constituie baza cunoașterii; cel de-al doilea, pe care Coleridge îl și preferă, are în vedere alcătuirea și limitele găndirii, capacitățile intelectuale ale subiectului sau ale sinelui care fac procesul cognitiv posibil. Opțiunea lui Coleridge pentru cel de-al doilea postulat a însemnat asumarea unui complex de concepte cruciale, legate între ele, care se regăsesc la fiecare nivel al demersurilor sale. Surprinse în esența lor ele implică:

- importanța vitală a actului și a voinței libere care își au originea în gîndirea conștientă de sine; aceasta este vitală ea însăși, deoarece actul percepției presupune “o forță vie și un prim Agent, tot așa cum obiectele (în calitatea lor de obiecte) sînt fixe și lipsite de viață” (1);

- necesitatea existenței unor forme intelectuale create, “produse” imaginative concrete sau reprezentate simbolic, pentru a transmite și comunica idei conținînd cunoaștere și credință;

- întrebarea dacă aceste idei au capacitatea de a regla perceperea naturii de către intelect sau dacă ele împart același teren al realului cu natura și cu o formă superioară de intelect și pot fi considerate, din acest motiv, ca avînd un caracter constitutiv.

Coleridge pune aceste concepte în legătură cu actul creației artistice care le înglobează și care recreează și transformă în idei forme proprii lui pornind de la modul în care noi percepem natura. Acest act însă nu copie obiectele din natură ci imită forța productivă a acesteia și, de aceea, face apel la o formă de imaginație superioară, poetică sau creatoare, care coexistă cu voința conștientă. Imaginația poetică sau creatoare produce ea însăși idei care sînt transmise prin simboluri și care au darul de a uni natura și gîndirea conștientă. Prin urmare actul creației și al filosofării sînt pentru Coleridge, ca și pentru Schelling, indestructibil legate, opinie care nu apare în mod explicit la Kant. Filosofia și arta, ca formă concretă de simbolizare a celei dintîi, sînt acte deliberate care își stabilesc modalitățile de cunoaștere cu ajutorul ideilor transmise prin limbaje simbolice ce le aparțin. Prin urmare, un mare poet trebuie să fie implicit, dacă nu explicit, un gînditor metafizic profund, spune Coleridge într-una dintre scrisorile sale adresate lui William Sotheby și, în consecință, literatura ar trebui examinată aplicînd poeziei și criticii reguli deduse din principii filosofice.

La un nivel superior acestor constatări și formînd ceea ce Coleridge numește o filosofie totală și nedivizată se află problemele teosofice privitoare la creatorul naturii, primul și permanentul artist, și relația dintre infinitul “EU SÎNT” și artistul om (sau acel “eu sînt” care percepe) - probleme privind Divinitatea, ideea de libertate (umană) și nemurire. Aceștia sînt termenii pe care Coleridge îi folosește pentru a exprima ceea ce Kant declarase a fi o credință solidă, confirmată de rațiune și putere de judecată, dar bazată pe postulate justificate și probate doar de “ființa morală”.

Coleridge a privit cele trei Critici ale lui Kant - a rațiunii pure, a rațiunii practice și a puterii de judecată - ca pe un întreg. Suspectîndu-l pe filosoful german că n-ar fi spus chiar totul, că ar fi ținut în mod deliberat în rezervă un impuls sau un postulat de factură mai pronunțat spirituală decît unul bazat pe o analogie cu geometria sau cu matematica sau pe o lege morală, acesta afirmă că nu era cu putință ca el, Kant, să nu fi vrut să spună mai multe prin acel “lucru în sine” (Ding-an-sich) decît ceea ce exprimă simplele cuvinte (2). Substratul concret al cuvîntului “lucru” (thing/Ding/) i-a dat lui Coleridge de gîndit. În teza a V-a din Biografia literară, împrumutîndu-și argumentele de la Schelling, încearcă să-și susțină presupunerile: “Un asemenea principiu” - un adevăr care se bazează pe sine, este necondiționat și poate fi cunoscut doar prin sine; ceva care este pur și simplu pentru că este - “nu poate fi orice LUCRU sau OBIECT” (3). În termeni religioși credința devine o formă specială de cunoaștere cîștigată prin exercitarea activă a voinței libere, singura formă absolută a “sinelui”. Prin urmare credința este “un act total” al sufletului și, asemenea rațiunii, ea nu este o facultate ci mai mult o energie colectivă. Formele cele mai elevate ale limbajului simbolic, care sînt în măsură să transmită acea cunoaștere, sînt: cuvîntul lui Dumnezeu (Biblia) și cuvîntul întrupat, logosul sau cuvîntul viu (în ființa lui Isus). Această extindere de natură religioasă a primului postulat nu trebuie să surprindă deoarece Coleridge a fost întotdeauna convins că țelul final al unei filosofii era cel de a pregăti drumul spre religie.

Coleridge a fost permanent conștient de faptul că asumarea unui prim postulat poate determina concluziile unei filosofii și că orice raționament trebuie să înceapă cu un postulat. În capitolul al XIII-lea al Biografiei literare, care ar fi trebuit să ofere o deducție transcendentală a imaginației, el scoate în evidență această convingere a sa completînd, printr-o aluzie la celebrul “Dați-mi un punct de sprijin...” al lui Arhimede, un fragment preluat în întregime de la Schelling (din System des transzendentalen Idealismus) (4). Într-un pasaj cheie din capitolul al XII-lea al aceleiași lucrări el recursese deja la ideile filosofului german, descoperite în Abhandlungen zur Erläuterung des Idealismus der Wissenschaftslehre, pentru a defini originea și funcția postulatului în filosofie:

Cuvîntul postulat este împrumutat din știința matematicii [...] În geometrie constructia originară nu este demonstrată ci postulată [... ]Prin urmare geometria oferă filosofiei exemplul unei intuiții primare, de la care trebuie să înceapă orice știință care are pretenția de a dovedi ceva (5).

Însă între matematică și filosofie există o deosebire fundamentală deoarece aceasta din urmă este îndreptată spre obiecte ale “simțului intern”; prin urmare, filosofia, dacă dorește să demonstreze într-adevăr ceva, trebuie să pornească de la o construcție inițială (diferită de tot ceea ce constituie obiect al simturilor) sau de la un prim act productiv al “simtului intern”; acesta diferă de la individ la individ iar orientarea sa este determinată de un act liber (6). Concluzia la care ajunge Coleridge este îndemnul delfic “cunoaște-te pe tine însuți”:

Postulatul filosofiei și, în același timp, testul capacității filosofice nu este altul decît divinul CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI. Și asta atît practic cît ți speculativ în același timp. Deoarece atît timp cît filosofia nu este o știință a rațiunii sau a judecății și nici pur și simplu una a moralei ci știința FIRII (existenței nn) în ansamblu, temelia ei nu poate fi nici pur speculativă și nici pur practică ci amîndouă deodată. Toată cunoașterea se bazează pe coincidența dintre un obiect și un subiect. (...) Deoarece putem ști doar ceea ce este adevărat: și adevărul este întotdeauna acolo unde gîndul coincide cu obiectul și reprezentarea cu obiectul reprezentat (7).

Același capitol conține și considerațiile lui Schelling (din System des transzendentalen Idealismus) privind cele două postulate posibile: fie natura este pe primul loc și filosoful va deduce apoi intelectul sau intelectul are întîietate și filosoful va deduce natura. Schelling recunoaste evidentul caracter circular al acestui tip de filosofare și, după ce își elaborează sistemul și ajunge de unde a plecat, Schelling își încheie cartea: începutul include sfîrșitul și invers, o caracteristica declarată în mod explicit.

O altă modalitate de a formula problema unui punct de plecare metafizic, preferată de Coleridge, era de a face o distincție între simțuri, capabile să perceapă natura materială sau fenomenele, și gîndire. Indiferent care ar fi avut prioritate - simțurile și obiectele lor sau gîndirea, ea fiind și propriul său obiect - fiecare ar fi influențat în mod decisiv descrierea celuilalt factor. Idealismul german folosise distincția dintre subiect și obiect care în scrierile lor luase forma relației dintre eu sînt (ich bin - principiul sinelui sau al gîndirii) și există (es gibt - cuprinzînd, în mare, natura și fenomenele perceptibile); dezbaterile filosofice ale lui Schelling, cel puțin în Vom Ich als Prinzip der Philosophie și ale lui Fichte pornesc de la aceste coordonate.

Pentru a-și afirma poziția în această privință Coleridge îl citează în mod repetat pe Leibniz care, intervenind asupra afirmației lui Aristotel din De Anima -”Nihil est in intellectu, quod non fuerit in sensu” - adaugă: “excipe: nisi intellectus ipsum” (8), transformînd-o în chiar opusul său. Aici consideră Coleridge că este exprimată esența a ceea ce trebuia să fie sistemul său: o deducție a simțurilor din gîndire; prin asumarea acestei prime îndatoriri el se vede îndreptățit să susțină că așa cum există organe de simț, și spiritul are “organele” sale care corespund unei lumi spirituale (9).

Dacă ne întoarcem la fascinația exerci-tată asupra lui Coleridge de acel “cunoaște-te pe tine însuți”, înțeles de el ca fiind postulatul filosofiei și, în același timp, proba gîndirii filosofice și la părerea sa că actul filosofării devine vizibil în biografia mentală a sinelui, ne putem explica atracția sa față de secțiunea 16 din “Elementarlehre” (Kant, Kritik der Reinen Vernunft) privitoare la “apercepția originară” în cadrul căreia sinele sau “eu sînt”, printr-un act intuitiv, se creează pe sine într-o nouă formă: “eu gîndesc”.

Ținînd cont de faptul că pentru Coleridge filosofia totală, “nedivizată”, este reprezen-tată de comuniunea dintre gîndirea filosofică și cea religioasă, este limpede că, în mod logic, are loc o dizolvare a lui “eu sînt” în divinul “EU SÎNT”. Prin urmare și sistemul său poartă amprenta circularității, această trăsătură fiind valabilă pentru toate adevărurile spirituale și pentru întreaga cunoaștere acumulată prin actul devenirii; acesta nu este liniar și deductiv ci interpretativ și constructiv, un act de autoîmplinire a sinelui. “Cunoaște-te pe tine însuți” devine cunoașterea divinității iar filosofia se transformă în cele din urmă în religie. Pentru a da consistență argumentației, el actualizează un celebru fragment biblic: “Și Dumnezeu i-a spus lui Moise, sînt ceea ce sînt”. (Exod, 3/14)

... În chiar prima revelare a ființei sale absolute, Iehova a dezvăluit, în același timp, adevărul fundamental al întregii filosofii care trebuie sau să înceapă cu absolutul sau să nu aibă un început de neclintit; adică să înceteze să mai fie filosofie (10).

Asistăm aici la conturarea unei ontologii din a cărei perspectivă Coleridge se consideră îndreptățit să insiste asupra semnificației fundamentale a verbului “a fi” (în aceeași termeni se referă la vestitul monolog hamletian a cărui încărcătură filosofică fusese, după părerea sa, insuficient luată în considerare). Prin aceste constatări el dă epistemologiei transcendentalismului german o orientare care pregătește terenul existențialismului religios modern, anticipînd astfel filosofia lui Kierkegaard și a lui Heidegger.

Pe Coleridge ideea de existență, în sensul strict al cuvîntului, inertă, nu l-a mulțumit însă. Ea trebuia să fie viață, mișcare, devenire. În această privință el depistează și critică un neajuns al gîndirii germane considerînd că Schelling , Solger, Hegel și toți filosofii după Fichte greșesc atunci cînd deduc regulile filosofiei și implicit ale religiei doar din verbul “a fi”, nesocotindu-l pe “a avea”. Printr-o inversare a situațiilor el își găsește argumentele în plan religios: “Tatăl nostru carele ești - a ta este Împărăția și Mărirea și Slava!” Prin urmare a fi înseamnă a avea, a poseda ceea ce este și, în același timp, a deține puterea de a acționa asupra unui obiect. Pentru Coleridge existența individuală este posedată, dar nu anulată, de Dumnezeu, ființînd astfel în Dumnezeu și, din această perspectivă, pasajul citat din Noul Testament în nota explicativă de la cap.XII din Biografia Literară capată relevanță: “absolutul EU SÎNT...în care 'trăim, ne mișcăm și ne avem ființa'“ (11) Credința devine “cheia de boltă” a cunoașterii și a existenței și, fiind implicată, ea completează filosofia transcendentală la trecerea spre religie:

Religia trece dincolo de tărîmul Rațiunii doar acolo unde ochiul Rațiunii și-a atins propriul său orizont și Credința este atunci doar continuarea ei [...] Sufletul este ferm și calm în actul său pur de adorație interioară a mărețului EU SÎNT.” (12)

Asistăm aici la o repetare la cel mai înalt potențial a acelui prim postulat - actul.

Optînd pentru postulatul transcendental care dă întîietate intelectului, Coleridge și-a dat seama că nu era necesar să nege existența materialului, a lumii sensibile ci că a stabilit doar o prioritate. În fond fusese de acord cu ideea lui Leibniz conform căreia probabilitatea de a ajunge la adevăr crește considerabil prin ceea ce se afirmă și nu prin ceea ce se neagă. În același timp nu putea să accepte punctul de vedere materialist pentru care percepția era o reacție pasivă, psihologică, la stimuli externi; astfel ar fi dispărut orice justificare a forțelor înnăscute ale intelectului, acele “izvoare” interne, adînci, ale misterului percepției și creativității. În sistemul propus de materialiști existența însăși, ființa umană, deveneau pur și simplu o formă superioară de organizare a materiei și, dacă acest lucru s-ar fi dovedit adevărat, rezultatul logic ar fi fost acceptarea fatalismului și a negării voinței libere; ar fi implicat inexistența acelui “suflet viu” menționat în “Geneză” și, printr-o rigidă determinare istorică, ar fi făcut inutil actul abordării interpretative a creației artistice . În plus, materialismul nu putea da o explicație - satisfăcătoare din punct de vedere filosofic - percepției în funcție de un factor primordial și și nici nu oferea o justificare pentru capacitățile creatoare și simbolice ale unui artist sau interpret autonom.

Admirația pentru idealismul german și aversiunea față de materialism nu l-au împiedicat însă pe Coleridge să-i critice pe cei care au oferit o soluție căutărilor sale: Leibniz rezolva problema dualismului prin verdicte; sistemul lui Schelling propunea existența unei polarități în interiorul absolutului devenind un simplu panteism; Fichte, rece, ostil naturii, risca să degenereze în egoism brut iar Kant nu-și completase niciodată sistemul și opiniile sale religioase păreau impersonale, relative și indirecte. În fine, idealismul risca uneori să devină static și să respingă diferența productivă existentă între formele ideale și experiența reală. Ar fi simplu să explicăm aceste atacuri și nemulțumiri punîndu-le pe seama opiniilor sale de natură religioasă dar rezultatul nu este întotdeuna mulțumitor. Uneori el a interpretat greșit sau a înțeles doar parțial ceea ce a citit.

Important rămîne însă faptul că în ciuda tuturor erorilor de interpretare și a caracterului încifrat al multora dintre judecățile sale, fapt datorat și preluării unor formulări în scopuri diferite de cel avut în textele de origine, cea mai productivă realizare și cea mai fructuoasă utilizare a filosofiei transcendentale germane de către Coleridge se se regăsește tocmai în modul în care el a înțeles și a știut să pună în practică problematica primelor postulate.
 


NOTE:

(1) Biographia Literaria, I, p. 304.

(2) Ibid., p. 155.

(3) Ibid., p. 270.

(4) Ibid., p. 296-297.

(5) Ibid., p. 248 și urm.

(6) Ibid., p. 250 și urm.

(7) Ibid., pp. 252-254.

(8) Ibid., p. 141. Nu există nimic în gîndire care să nu fi fost mai întîi în simțuri - cu excepția gîndirii înseși.

(9) Ibid., p. 242.

(10) Ibid., p. 275.

(11) Ibid., p. 277.

(12) Op.cit., II, p. 247.

 

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 7. Jg., Heft 13-14 / 1998, S. 177-180

 

 

Coordonator sectiune: Madalina Marcu | Asistenti: Cristina Caramihai | Andreea Baranga

+ Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi Straine | Contact

 

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania