Editorialele e-scoala: Doru Ionescu | Alexandra Batar | Oana Mosoiu | Bogdan Gavrila

 TRIMITE EDITORIALUL

PRIETENILOR TAI

(Yahoo Messenger!)

Alte decupaje scrise de Mihaela Onofrei:

- NATO - inainte, in timpul si dupa

- Ce trebuie sa facem cu cartile?

- Angela Merkel si cele 12 camile cu aur.

- Scrisorile lui Buharin.

+ Recomanda acest site!

Citeste si editorialul lui Bogdan...

Decupaje / La razboi, ca la razboi

           Voi spune povestea fara sa dau nume. E mai simplu asa, si apoi oamenii nici nu prea conteaza – doar lectiile pe care uneori le predau. Am spus bine lectii, voi povesti despre doi profesori. Ei traiesc in Tiraspol, un loc ranit de razboi si, unde inca e de invatat ca libertatea se invata.

Primul dintre ei are o reputatie sinistra – de personaj radical, pro-rus. Un tip de care ar trebui sa te temi, pentru ca – cine stie! - s-ar putea sa te impuste. Cine trece pe la el prin birou povesteste dupa aceea ca s-a intalnit cu bau-bau-ul Transnistriei, dar povesteste cu o voce scazuta, ca si cum, nu se stie de unde, monstrul ar putea sa apara si sa-l inhate. Pe el, pe povestitor. Ba chiar sa-i inhate si pe cei care asculta povestea. Am trecut si eu prin biroul acestui personaj inspaimantator. De vreo cateva ori chiar. Nu s-a intamplat niciodata nimic deosebit. I-am baut cafeaua si i-am luat cateva interviuri, care n-au aparut sau au aparut cu intarziere, nu neaparat din cauza reptezentarii cu privire la el, cat mai ales din cauza ca nu e vedeta dance, nu si-a pus silicoane si nu divorteaza ca sa se impace din nou, de dragul show-ului TV.

Intr-o zi l-am sunat si i-am cerut sa intre in direct la radio intr-o emisiune despre relatiile dintre Est si Vest dupa Bucuresti si Soci. Subiect delicat, mai ales pentru un pro-rus, pus in situatia sa vorbeasca live la un radio romanesc. Dipolomatii Moscovei, acreditati la Bucuresti imi dadusera flit pe chestii mult mai putin sensibile. Spre surprinderea mea contactul din Tiraspol a acceptat. A cooperat la tot ce-i cerusem – trimis raspunsurile din timp pe mail, ca sa vad ce naiba traduc, sunat si pregatit formatul de interviu, si asa mai departe. Emisiunea a iesit intr-un mare fel. Am fost felicitata de colegi, de ascultatori si de sefi. Eram insa fericita mai ales pentru ca reusisem sa-mi implinesc un vis: vorbisem despre Tiraspol, fara sa vorbesc si despre razboi.

Odata precedentul creat cu succes, m-am gandit sa continui sa promovez imaginea unui Tiraspol unde mai exista si altceva decat incrancenare si amintirea vietilor omenesti pierdute. Si cum o colega se pregatea sa intre in emisie cu subiectul “Obligativitatea prezentei studentilor la curs – in folosul profesorilor sau al studentilor?”, iar Tiraspolul e centru universitar (chiar vechi) am sunat un alt profesor de acolo si i-am cerut sa intre in emisiune si sa-mi povesteasca despre cum e la facultatile de acolo – vin studentii la curs sau nu? Din felul in care a abordat interlocutorul de la celalalt capat al firului, am stiut ca telefonul va suna in gol si chiar a sunat in gol. Nu pentru ca i-ar fi interzis cineva, doar ca i-a fost frica sa stea de vorba cu un radio din Romania. E intotdeauna trist sa vezi pe cineva tinut ostatic de propria sa minte. E o dezamagire.

Amandoi cei despre care am vorbit pana acum vor fi trecut, in razboi, prin momente in care gheara ascutita a firicii le-a scobit in piept. Razboiul din Transnistria nu mai continua, dar nici nu s-a terminat. Sta atarnat deasupra oamenilor ca o prapastie inversa. Sau ca un sir de intrebari carora cei de acolo trebuie sa le raspunda mereu. Mi-e firca? Da. Foarte frica? Foarte. Pot depasi aceasta? Pot? Cei doi profesori de la Universitatea din Tiraspol au raspuns diferit la ultimele doua intrebari, desi probabil, de la catedra le vorbesc studentilor cam despre aceleasi lucruri: onestitate, curaj, dragoste pentru frumos. Unul si-a luat libertatea de a incerca sa depaseasca bariere – si chiar a reusit, cu mine cu tot. Celalalt n-a avut nici macar curajul sa-mi explice: “Stiti, s-ar putea sa nu se poata...”

Primul nu mi-a promis niciodata nimic. Cand a avut chef sa ma evite, m-a evitat si gata. Cu cel de al doilea am o poza de la o bauta la care s-au facut mari promisiuni de prietenie si s-a vorbit despre simtaminte alese. Vorbe pe care el singur nu si le-a pretuit. Si, daca l-as intreba de ce, mi-ar spune ca nu inteleg. Ca acolo, de unde vine el e altfel – ca e razboi. Probabil chiar nu inteleg. Sau poate totusi da. La razboi, ca la razboi. Te pierzi in primul rand pe tine, desi se poate intampla sa continui sa traiesti. Doar ca nu mai traiesti tu, ci in locul tau continua sa traiasca sunetul armei cu care te-ai aflat fata in fata si ai supravietuit, orice ar fi fost acea arma.