Limbajul culorilor

Oamenii difera între ei si acesta este un lucru evident. Ei au constiinta acestor deosebiri, mai ales când se au în vedere criteriile socio culturale. Exista tipuri de mentalitati si conduite diferite, de relevanta a legaturilor afective cu semenii. Transparente sunt astfel de diferente când e vorba de cultura africana, asiatica, euramericana si, în cadrul lor, de etnii.

Principalele modalitati si mecanisme ce intervin în abordarea cognitiva a celorlalti sunt: comunicarea verbala, comunicarea paralingvistica, limbajul non verbal, atribuirea, combinarea si sinteza informatiilor. Cultura si mediul social au o influenta mare asupra comportamentului uman. Relatiile umane, pentru o mai mare conectivitate, necesita un cod comun sau o limba comuna, o mostenire, o istorie comuna sau norme, cunostinte, atitudini, valori, credinte, modele de perceptie care sunt acceptate de grup si acest lucru se vede în exprimarea verbala si non verbala.

În acord cu specificitatea culturala, functioneaza reguli deosebite, uneori contrastante, în legatura cu unde si cum emotiile ar trebui sa fie exprimate. Asemenea norme sunt numite în literatura de specialitate ( Ekman, 1971) reguli de expunere (display rules). În mai multe culturi este total nepoliticos sa te bucuri când ai învins un oponent. Dar regulile de expunere se aplica si în interiorul unei culturi, ele fiind învatate de mic copil. De exemplu sa nu razi de cei infirmi sau de anumite gafe. Totusi, se considera ca respectivele reguli au un caracter represiv, inhibator, si ca tendinta fiintelor umane de pe toata planeta este sa-si exprime spontan si similar trairile prin intermediul miscarilor faciale. Comunicarea non-verbala este din aceasta cauza mai greu de controlat decât cea verbala.

Oamenii din diferite culturi au orientari diferite catre individualism , autoritate, nesiguranta, feminitate. S-au facut cercetari pornindu-se de la distinctia: cultura individuala - centrata pe calitatile si performantele individuale, adica cultura occidentala si cultura de tip colectivist, unde individul este estompat în favoarea grupului (cultura asiatica, hispanica, sud-europeana si la majoritatea populatiilor simple, iliterate). Pe aceasta linie cercetari mai aprofundate s-au facut comparînd conceptia de sine în cultura japoneza si cea americana, considerându-se reprezentative pentru diferenta Est (cuvânt cheie: colectivism) si Vest (cuvânt cheie: individualism) . Asemenea studiu s-a întreprins prin colaborarea unui specialist american cu unul de origine japoneza (Markus si Kit Ayama- 1991).

În America- independenta si capacitatea de a te descurca singur sunt privite ca valori centrale în procesul de socializare. Esti învatat de mic sa fii competitiv, sa lupti pentru reusita, sa fii în stare sa te autodepasesti continuu si sa depasesti orice obstacol prin fortele proprii.
Cultura japoneza – sinele apare ca interdependent , oamenii vazându-se pe sine ca integrati profund micromediului social în care activeaza, puternic angajati în relatiile cu ceilalti si conducându-se dupa principiul ca ei trebuie sa se comporte potrivit gândurilor, sentimentelor si actiunilor celorlalti cu care sunt în relatie. Gelozia, frustrarea, nu mai sunt valabile atunci cand se obtine un succes remarcabil pentru culturile interdependente.

Practica cotidiana si numeroase cercetari experimentale arata deosebiri marcante individuale în abilitatile de a deduce stari sufletesti din expresiile faciale. Dincolo de varietatea individuala s-au constatat diferente semnificative dupa criterii sociodemografice. Dar mai pregnanta apare deosebirea de gender: femeile au mai pronuntate abilitati în descifrarea starilor sufletesti pornind de la expresiile faciale ( a limbajului non-verbal în general).

Miscarile trupului merita sa retina atentia în aceeasi masura cu institutiile sau cu alte forme consacrate de manifestare a interactiunii sociale, tocmai pentru ca în ele vedem cultura încorporându-se. O data ce aceeasi realitate este desemnata în limbi diferite prin complexe sonore diferite, e clar ca între cuvânt si lucrul pe care acesta îl denumeste nu exista o legatura naturala, ci o pura conventie.

Cercetatorii s-au întrebat daca expresiile faciale pot identifica nationalitatea si cultura celui care le exprima. Abigail A. Marsh a demonstrat ca pot exista astfel de “accente" ale expresiilor faciale care apar în urma diferitelor emotii. Cercetatorii notau ca “diferentele culturale sunt intensificate în timpul actului de exprimare a emotiilor". Prin urmare, “expresiile emotionale pot functiona ca limbaj universal, fiind în acelasi timp unul cu accente regionale". Alte studii au încercat sa arate daca expresiile faciale exprimate în timpul emotiilor, pe de o parte, reprezinta un limbaj universal, iar pe de alta parte daca exista modalitati si cai unice de exprimare a emotiilor tinând seama de diferitele culturi.

De exemplu, Izard era de parere în 1980 ca “ exista rezultate impresionante privind universalitatea a sase emotii fundamentale: bucuria, tristetea, furia, dezgustul, surprinderea si teama. Din moment ce toate fiintele umane cunosc aceste expresii si le atribuie aceeasi importanta din punct de vedere al experientei , este rezonabil sa deducem ca acestea au o baza genetica sau sunt programate." În 1988, Buck afirma ca “cercetarile privind comunicarea emotiilor si expresiilor faciale sugereaza ca apar anumite manifestari care sunt si corect recunoscute pe scara larga în diferite culturi."

Toate cele cinci modalitati senzoriale – vazul, mirosul, auzul, gustul, pipaitul, au organele de simt pe fata sau în apropierea ei. Din ele numai pipaitul poate fi întâlnit pe toata suprafata corpului. Fata ramane sursa principala de informatie despre starile noastre emotionale – observându-ne fata ceilalti pot spune daca suntem fericiti, tristi, furiosi, surprinsi sau speriati. Uitându-se la fata noastra pot spune daca ne simtim dominati sau supusi. Oamenii ale caror sprâncene sunt coborâte sau îsi coboara linia sprâncenelor sunt priviti ca dominanti, în timp ce oamenii care au sprâncene ridicate sau si le ridica temporar sunt priviti ca supusi. Acesta este unul dintre motivele pentru care femeile îsi penseaza sprâncenele – subliniindu-le si ridicându-le, femeile creeaza un semnal semi permanent al sumisiunii care pentru barbati se presupune ca este atragator. Limbajul sprâncenelor ridicate si coborâte este larg raspandit. Foarte interesant este ca exista parti ale lumii, inclusiv Africa si Asia , unde sprâncenele ridicate nu sunt interpretate ca un semnal de sumisivitate.

Cultura poate oferi un sens particular miscarii. De exemplu, o ridicare rapida a sprâncenelor sau bataia pleoapelor înseamna promptitudine, bunavointa în interactiune, dar în functie de cultura o conotatie de prietenie si ostilitate este adaugata în contextul comunicarii.

Contactul vizual este un canal de mare relevanta în cunoasterea celuilalt si interpretarea gândurilor, afectelor si a intentiilor sale. De exemplu, evitarea privirii unei persoane poate sa însemne (daca se priveste în alta parte) dispret, dezinteres etc. iar daca se priveste în jos – rusine, vinovatie, timiditate. Pe de alta parte, privirea insistenta poate semnifica pretuire, simpatie, interes.

Contactul vizual are o mare variabilitate cultural - sociala. De exmplu, în societatile feudale, în special în cele imperial-asiatice, pentru oamenii de rând era indecent sau chiar interzis sa se uite în ochii nobililor si cu atât mai mult ai împaratului. Urme mai vagi sunt si astazi, inclusiv în societatile democratice, unde a-ti înfrunta privirea cu seful nu e deloc recomandabil.

si o intonatie ascendenta sau descendenta transmite mesaje importante. Un timbru descendent este asociat cu declaratiile, siguranta si dominanta, în timp ce unul ascendent este caracteristic întrebarilor, nesigurantei, sumisiunii. Totusi, lucrurile nu stau mereu asa. Daca vorbesti cu un australian, de exemplu, vom observa ca de multe ori afirmatiile sale suna a întrebare din cauza intonantei ascendente. Prin urmare, opiniile sale mai putin sigure si mai putin categorice sunt importante pentru faptul ca reduc probabilitatea unui conflict. Totusi, din alte puncte de vedere australienii încep sa se afirme mai mult- cel putin femeile australiene. Cercetarile comparative arata ca în ultimii cincizeci de ani timbrul vocii femeilor din Australia a devenit mai jos. Vocile barbatilor si femeilor tind sa fie din ce în ce mai apropiate, ca frecventa vocala, si acest lucru se întampla pentru ca femeile abandoneaza tonurile sumisive si încep sa se apropie de felul de a vorbi masculin.

Un loc aparte printre mijloacele de comunicare sonora nonverbala îl ocupa fluieratul. În afara de binele cunoscutele sale codificari utilizate în sport si în domeniul militar, fluieratul s-a dezvoltat si ca limbaj alternativ, menit sa se substituie total vorbirii atunci când distanta dintre emitator si receptor este prea mare. Cazul cel mai spectaculos este cel al obiceiului populatiei Guanche din insulele Canare de a conversa prin fluieraturi pana la distante de cca 5 km. Astazi acest sistem neobisnuit de comunicare nu se mai mentine decat în insula La Gomera. De remarcat e faptul ca semnalele nu codifica aici notiuni sau cuvinte, ci chiar sunetele limbii, ceea ce apropie aceasta modalitate de transmitere a informatiei de schema de principiu a functionarii telefonului.
Daca în cadrul culturii sus amintite fluieratul era un gest normal, în societatile europene fluieratul pe strada, mai ales dupa reprezentantele sexului feminin, este considerat o insulta, sau daca nu, în orice caz, este privit ca un gest nepoliticos.

O alta trasatura importanta a limbajului non-verbal este atingerea. S-a afirmat ca cea mai mare parte a societatilor evoulate nu sunt societati tactile. Cea mai mare parte a atingerilor verticale implica o persoana dominanta care atinge un subordonat dar se poate întampla si invers. Daca tânarul care tocmai fusese atins reactiona punînd la rândul lui mâna pe umarul sefului, acest gest ar fi sugerat ca sunt mai egali decât sunt în realitate si ar fi putut ameninta autoritatea sefului. În unele situatii, ca de exemplu plimbarile, oamenii cu un statut social înalt se supara la atingerile altor persoane. De regula nu le place pentru ca stiu ca ele pot reduce autoritatea.

Unele pot chiar jigni, deocarece comunicarea dintre oamenii de diferite culturi poate avea de suferit din cauza întelegerii gresite a acestui tip de limbaj. De exemplu, când Regina Elisabeta a II-a a fost în vizita în Australia în 1992, primul ministru australian, Paul Keating, a luat-o fara sa se gândeasca de dupa umeri. Pentru multi britanici acest gest a fost ofensator iar presa britanica de scandal l-a poreclit pe Paul Keating “soparla din Oz". Cei mai multi australieni nu întelegeau de ce se facea atata scandal. Ei nu si-au dat seama ca pentru britanici acesta era un subiect foarte delicat. Gestul atingerii bratului sau al umarului pentru a exprima compasiune sau asigurare nu este permis în aceeasi circumstanta în toate societatile.

Un alt exemplu pentru sustinerea aceleiasi idei este urmatorul : a fost un caz în care un lider sovietic, dupa o conferinta în SUA si-a manifestat prietenia dintre cele doua natiuni prin împreunarea mâinilor peste cap, un gest care pentru americani înseamna triumf.

Ridicatul din umeri este în planul gesturilor eschivarea prin excelenta. Din acest motiv nu este deloc surprinzatoare frecventa sa. În comunitatile unite unde oamenii îsi adreseaza constant cereri unii altora pentru favoruri sau informatii si trebuie sa existe un mod de a refuza aceste cereri fara a se supara. Ridicatul din umeri poate fi realizat în mai multe feluri, în functie de felul în care se combina diferitele sale componente- înaltarea umerilor ridicarea bratelor, aratarea palmelor, ridicarea sprâncenelor si întoarcerea capului. Felul în care oamenii combina aceste elemente depinde foarte mult de mediul lor cultural de provenienta.

În faimoasa cercetare facuta pe italieni si evrei în New York, David Efron a observat ca în timp ce italienii tind sa gesticuleze folosind o circumferinta larga în miscari, evreii est-europeni au obiceiul de a –si tine coatele apropiate de corp. Aceste diferente sunt observabile si în felul în care ridica din umeri. Italienii tind sa ridice din umeri ridicînd totodata si bratele, în timp ce evreii est- europeni tind sa ridice umerii tinînd bratele apropiate de corp. Gestul facut de italieni este mult mai expansiv, bazându-se pe autoapararea oferita de umerii ridicati. Ridicatul din umeri este dublu defensiv la evreii est-europeni pentru ca se bazeaza pe protectia oferita de umerii ridicati dar si pe apropierea coatelor de corp. Faptul ca nu se vad coatele reduce si probabilitatea ca gestul sa para dominant.

Pe de alta parte, la francezi acest gest tinde sa fie si mai economic. Deseori aceasta consta numai într-o eschivare schitata cu gura, unde gura imita un “U" rasturnat, coborînd mandibula, tinand buzele împreunate si tragând simultan colturile gurii în jos. Eschivarea clasica la francezi este însotita de expresia Boff , o exclamare care rezuma foarte exact tonul plictisit si dispretuitor pe care francezii l-au adaugat la mesajul de baza al ridicarii din umeri. De fapt, ridicatul din umeri la francezi are deseori un ton dispretuior aproape, ca si cum autorul gestului ar spune : “ nu am ce sa comentez, sunt plictisit si neinteresat si oricum este irelevant!" Acest mesaj este foarte diferit de cele comunicate de alte variante etnice ale gestului – de exemplu italienii par sa spuna: “ ce legatura are asta cu mine, sunt nevinovat!" iar mesajul transmis de evreii est-europeni este ceva de genul: “ ce pot face eu, nu am nici o putere".

În ceea ce priveste indicatorii corporali, putem afirma ca atributele pe care le cauta barbatii si femeile la parteneri sunt totusi foarte susceptibile la influenta culturii, modei si a circumstantelor. Atributele fizice pe care barbatii din societatea noastra le considera atragatoare la o femeie sunt adeseori foarte diferite de cele care maresc pulsul în alte parti ale lumii. În societatea noastra au existat variatii istorice foarte puternice si profunde în notiunea despre frumusete. Sa comparam, de exemplu, delicioasele femei durdulii pictate de Rubens cu modelele slabe si Calistele Flockhart de astazi.

Cel mai evident este când luam în considerare modelul de frumusete asiatica sau africana în comparatie cu modelul de frumusete european. Înca o data contextul socio-cultural îsi pune amprenta asupra modului în care sunt perceputi oamenii: standardele de frumusete, inclusiv a fetelor umane, variaza de la o cultura la alta. si aici se ia în consideratie distinctia între “cultura individualista" si “cultura colectivista", pe baza rolului acordat individului, respectiv colectivitatii, ca orientari ale valorilor fundamentale. Sub acest raport individualism - colectivism Franta, Italia, Olanda si România apartin culturii individualiste si acest lucru ar putea explica cel putin partial stereotipul atractivitatii fetei feminine.

În cultura europeana fata ovala este considerata ideal al frumusetii. Daniel McNeill observa ca fata ovala este modelul perfectiunii în sculptura greaca si romana si a dominat mare parte din pictura Renasterii. Mozaicul de pe peretele din stanga al Bisericii San Vitale din Ravena o înfatiseaza pe împarateasa Bizantului, Teodora, înconjurata de curtea sa. Fata acestei splendide împaratese are forma ovala, iar alaturi de ea este prezentata o femeie din suita împaratesei care are fata triunghiulara. Contrastul este izbitor: frumusetea sta în fata ovala.

Trebuie adaugat si faptul ca pictura religioasa crestina, sub influenta artei bizantine a consacrat fata ovala a Maicii Domnului. Nici intentia mass-media nu trebuie ignorata. La televiziune, în general, ne sunt prezentate cu precadere fete frumoase, adica ovale. Aceste fapte conduc spre ipoteza învatarii socio-culturale a standardelor de atractivitate a fetei feminine si explica motivele pentru care acest model este considerat frumos.

O alta caracteristica a limbajului non-verbal care a luat diverse forme în timp este disponibilitatea. La majoritatea mamiferelor este cel care face avansurile aratând femeii cât este de puternic, sanatos si plin de resurse si ca va fi un partener perfect. Totusi la oameni se întampla invers pentru ca majoritatea semnalelor de disponibilitate sunt transmise de femei – femeile sunt cele care se îmbraca elegant, îsi aranjeaza parul, se dau cu parfum si se machiaza. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna asa. De exemplu, în Anglia secolului al XVII-lea, pe vremea dandy-lor, barbatii educati erau cei care se îmbracau ca niste pauni iar sotiile lor aratau ca niste paunite saracacioase. La fel de adevarat este astazi ca daca femeile sunt cele care îcearca sa fie atragatoare din punct de vedere sexual, barbatii preiau o parte din ce în ce mai mare a nevoii de a cheltui bani pe haine, de a avea o tunsoare la moda, de a folosi apa de colonie si lotiuni parfumate. Hainele, bijuteriile si parfumul sunt toate purtate si de barbati si de femei.

Exista si alte forme de reclama sexuala pe care persoana respectiva nu le poarta - este vorba de bogatii, de posesiuni. În domeniul acesta barbatii fac cele mai mari eforturi investind în masini, apartamente si aparatura electronica pentru a putea impresiona membrii sexului opus. De exemplu, la tigani, exista obiceiul de a cumpara viitoarea sotie în aur: viitorul sot plateste familiei alesei lui greutatea fetei în aur.

Mauss (1935) a definit tehnicile trupului ca felul în care oamenii, în societatea lor de bastina, stiu ca prin traditie sa-si foloseasca trupul. Hewes a descris în 1957 distributia a peste o suta de variante a posturilor umane. Aceste posturi primesc conotatii diferite de la o cultura la alta: postura deschisa a femeii: coatele departate de corp, picioarele apropiate, bratele încrucisate versus postura închisa: coatele apropiate de corp, genunchii departati, picior peste picior, este judecata pozitiv în SUA dar considerata imorala în Japonia.

Cel mai cunoscut exemplu al diferentelor culturale în cazul limbajului trupului îl reprezinta miscarile de negare / de afirmare facute din cap. Asa cum remarca Jakobson în 1972 , se pot distinge trei patternuri în Europa :
• Miscare verticala pentru “da" si miscare orizontala pentru “nu"
• Miscare orizontala pentru “da" si aplecarea capului pe spate pentru “nu"
• Aplecarea capului în fata pentru “da" si pe spate pentru “nu".

Un alt exemplu este aratarea limbii, care în Europa este înteleasa ca un teasear, ca o cicaleala iar în Tibet acest gest este folosit în salut. Gestul OK în America este perceput în functie de cultura: ca zero în Franta , bani în Japonia sau este o aluzie la homosexualitatea cuiva în Malta si o amenintare cu moartea în Tunisia. De asemenea, exista posibilitatea exprimarii aceleiasi idei prin gesturi asemanatoare: de exemplu, rusul ridica degetul mare în pozitie verticala, francezul îsi duce la buze aratatorul si degetul mare unite la vârf, brazilianul îsi strânge între degete lobul urechii ; acesta din urma îi semnaleaza altui barbat trecerea unei femei frumoase ducând mâinile la ochi în pozitia binoclu, în timp ce italianul se trage cu aratatorul de pleoapa inferioara, daca nu cumva este sicilian, fiindca atunci se va ciupi usor de obraz.

Aratatorul si degetul mijlociu formând litera V semnifica “victorie" si “pace" numai daca podul palmei este orientat spre interlocutori, spre public. Daca este îndreptat catre cel care face semnul este considerat pentru britanici un gest obscen. Pentru europenii continentali ambele versiuni ale gestului semnifica victorie. Este interesant ca semnul victoriei cunoscut astazi în cultura occidentala, prin anii saizeci ai secolului trecut avea înca pentru persoanele vârstnice din Sua o semnificatie obscena, simbolizând picioarele desfacute ale unei femei. Mâna cu degetul mare în pozitie verticala si cu celelalte degete strânse echivaleaza în SUA, Rusia sau Franta cu adresarea unei felicitari pentru un lucru bine facut. Originea gestului se pierde în negura timpului. În Roma antica, viata unui gladiator deosebit de curajos era crutata daca împaratul îndrepta degetul mare în sus; daca îl îndrepta în jos, era condamnat la moarte.

Roger E. Axtell considera ca industria cinematografica a Hollywoodului ar fi “vinovata" de punerea în circulatie a acestei explicatii si îl citeaza pe Desmond Morris, care aprecia ca este vorba de traducerea gresita a expresiei latine “pollice verso" prin “îndreptarea degetului mare în jos". În realitate, sustine Desmond Moris, când se rostea crunta condamnare nu era obiceiul de a se orienta degetul mare în jos. Mai mult , nici pronuntarea verdictului imperial “el va trai" nu era semnalizata de ridicarea policelui. Chair daca originea semnului – emblema despre care am amintit ramane neclara, cinematograful l-a pus în circulatie aproape în întreaga lume, mai cu seama în America de Nord si Europa.

si în România acest gest a fost adoptat de la americani. Când presedintele SUA, George W. Bush a vizitat România (23 nov 2002) dupa summitul istoric de le Praga, unde s-a consfiintit intrarea tarii noastre cu drepturi depline în NATO, dupa încheierea discursului din Piata Revolutiei din Bucuresti, raspunzînd ovatiilor miilor de participanti la miting, nu a rostit nici un cuvânt : a ridicat doar bratul, cu pumnul strâns si cu policele în sus. Toti am înteles ca România facuse un pas important si foarte bun totodata. Doi ani mai tarziu, la alegerile locale din 2004, Capitala era împanzita cu afisele candidatilor cu policele în sus.

Înca o dovada a faptului ca România a adoptat acest gest tipic american este faptul ca la restaurantul McDonald’s din Piata Unirii existau cateva siluete desenate pe carton si atârnate pe tavan cu un fir subtire, aproape invizibil. Înfatisau un barbat tânar, tinand în mana o punga inspcriptionata cu emblema celor doua arcuri aurite iar cealalta mâna era cu pumnul strâns si cu degetul mare orientat în sus. Sub siluete scria : “la placinte înainte". Preluarea gestului cu degetul mare orientat în sus constituie înca o dovada a mcdonaldizarii comunicarii nonverbale. Într-un cotidian românesc de mare tiraj, sub fotografia presedintelui Poloniei, Aleksander Kwasnievski (acesta era cu pumnul strâns si cu degetul mare îndreptat în sus, scria: “Kwasnievski l-a contrazis pe Bush pe limba lui". Asadar, limbajul gestual al americanilor tinde sa fie adoptat tot mai mult si în tot mai multe tari de catre oamenii politici si de aici în rândul maselor.

Explicatia unor gesturi îsi are originea în simbolism, asa cum este sustinuta ideea gesturilor insultatoare sau acoperirea gurii în vreme ce se casca – acum este un semn de civilizatie dar initial a fost o forma de protectie împotriva factorilor nocivi. Aceste gesturi provin din credinta într-un ochi rau, malefic sau într-o influenta demonica printr-o practica magica. În cele mai multe cazuri traditia gesturilor s-a pierdut. Pare “natural" sa-ti exprimi dispretul scuipând si bucuria batând din palme sau salutul prin strângere de mâna- cei care le fac rareori pot da o explicatie plauzibila a gestului lor.

Limbajul culorilor este un un alt domeniu care isi manifesta specificitatea in functie de contextul socio- cultural. Culoarea, dincolo de perceptia ei afectiva, este si o oglinda a personalitatii noastre si deci influenteaza comunicarea. Semnificatia culorilor poate fi diferita în diferite culturi. De exemplu, în China rosul este asociat cu bucurie si festivitate iar în Japonia cu lupta si mânie. În cultura indienilor americani semnifica masculinitate . În Europa semnifica dragoste, în SUA comunism. În tarile cu populatie africana negrul sugereaza binele iar albul raul. Pentru europeni, negrul este culoarea tristetii în timp ce aceste stari sunt sugerate la chinezi si la japonezi prin culoarea alb.
 

– Dinu, Mihai . “Comunicarea" . editura ALGOS Bucuresti 1994
- Cole, Michael , Means, Barbara “Comparative Studies of How People Think" 1981
- Feyereisen, Pierre. “Gestures and Speech" Cambridge University 1991
- Ilut, Petru “Sinele si cunoasterea lui" .Polirom 2001
- Gudykunst, Ting “Communication in personal Relationships Across Cultures" Sage Publications 1996