Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

Aceasta prezentare generala se adreseaza persoanelor pasionate de studiul biologiei. Prezentarea a fost realizata in scop didactic, conform programei de invatamant, prezentand anatomia si fiziologia omului precum si alte teme de interes general.

 

 
 
 
 
 Meniu rapid  Portalul e-scoala | CAMPUS ASLS | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

 

Inapoi la cuprins

 

Sistemul digestiv

 

FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Tractul gastro-intestinal asigură aportul continuu de apă, electroliți și substanțe nutritive necesare organismului. în vederea realizării acestor funcții, este necesară: 1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; 2. secreția sucurilor digestive și digestia alimentelor; 3. absorbția produșilor de digestie, a apei și a electroliților; 4. circulația sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substanțelor absorbite; 5. controlul acestor funcții prin intermediul sistemului nervos și endocrin.

Majoritatea substanțelor întâlnite în alimente au o structură chimică complexă, diferită de cea a constituienților organismului, și nu pot fi preluate ca atare din natură. E suferă, în prealabil, transformări mecanice, fizice și chimice. Totalitatea acestora reprezinsi digestia alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fără specificitate biologică, iar acestea pot fi absorbite la nivelul mucoasei intestinale

În tubul digestiv există enzime specifice pentru fiecare tip de substanță organică Astfel, proteinele suferă acțiunea enzimelor proteolitice (proteaze), care le desfac până la aminoacizi. Glucidele cu moleculă mare sunt scindate de către enzimele amilolitice (glicolitice) până la stadiul de glucide simple. Lipidele sunt hidrolizate de către enzimek lipolitice (lipaze).

DIGESTIA BUCALĂ

La nivelul cavității bucale, cât și al altor organe digestive, există o activitate motorie și unaSecretorie. Activitatea motorie a cavității bucale constă din masticație și timpiL bucal al deglutiției.
Masticația este un act reflex involuntar, ce se poate desfășura și sub control votat tar. Organele masticației sunt oasele maxilare, mandibulare și dinții (organe pasive), precum și mușchii masticatori ai limbii și ai obrajilor (organe active). Prin masticație, alimer : introduse în cavitatea bucală sunt tăiate și transformate în fragmente mai mici.

Rolurile masticației: 1. Fragmentarea alimentelor, ceea ce determină: a. facilitarea deglutiției; b. creșterea suprafeței de contact dintre alimente și enzimele digestive. 2. Amestecarea alimentelor cu produsul de secreție al glandelor salivare, ce are ca rezultate: a. inițierea procesului de digestie a amidonului sub acțiunea amilazei salivare; b. inițierea procesului de digestie a lipidelor sub acțiunea lipazei linguale; c. lubrifierea și înmuierea bolului alimentar. 3. Asigurarea contactului cu receptorii gustativi și eliberarea substanțelor odorante care vor stimula receptorii olfactivi, această stimulare inițiind secreția gastrică.

Activitatea secretorie a cavității bucale se datorează glandelor salivare
Saliva este secretată, în principal, de trei perechi de glande salivare: parotide (localizate lângă unghiul mandibulei; sunt cele mai mari și produc o secreție apoasă), sublinguale și submandibulare (ultimele două secretă o salivă ce conține o cantitate mai mare de proteine, deci secreția va fi mai vâscoasă). Glande mai mici există, practic, în toată cavitatea bucală; cele linguale secretă lipaza linguală.

Compoziția salivei. Zilnic se secretă 800 - 1500 ml salivă, soluție apoasă ce conține electroliți și proteine. Concentrația electroliților și osmolalitatea variază cu debitul secreției, dar, în general, comparativ cu plasma, saliva este hipotonică; conține concentrații mai mari de K+ și HCO, și mai mici de Na+ și CI". în salivă se găsesc două tipuri de proteine: 1. enzime: a amilaza salivară (ptialina) și lipaza linguală; 2. mucina, glicoproteină ce lubrifiază alimentele. Saliva mai conține substanțe bactericide (lizozim) și unii produși de catabolism (uree, acid uric); reprezintă și o cale de eliminare din organism a unor virusuri.

Funcțiile salivei: 1. Protecția mucoasei bucale prin: răcirea alimentelor fierbinți, diluarea eventualului HC1 sau bilei ce ar regurgita în cavitatea bucală, îndepărtarea unor bacterii. 2. Digestiv: saliva începe procesul de digestie al amidonului și al lipidelor, a amilaza produce digestia chimică a amidonului preparat; astfel, în prezența ionilor de clor și a apei, amidonul este hidrolizat în trepte până la stadiul de maltoză. Această enzimă va fi inactivată de pH-ul intragastric scăzut. Lipaza linguală începe degradarea lipidelor, acționând atunci când acestea se găsesc în cavitatea bucală, stomac și porțiunilor superioare ale intestinului subțire. 3.Lubrifierea alimentelor ușurează deglutiția; umectarea mucoasei bucale favorizează vorbirea. 4. Excreția unor substanțe endogene și exogene. 5. Elaborarea senzației gustative prin dizolvarea substanțelor cu gust specific și suprafață receptivă a analizatorului gustativ.
Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală, alimentele sunt omogenizate, imbibate cu mucus și formează bolul alimentar.

Deglutiția cuprinde totalitatea activităților motorii ce asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac. Este un act reflex ce se desfășoară în trei timpi.

Timpul bucal (voluntar). în momentul în care alimentele sunt gata pentru a fi înghițite, ele sunt în mod voluntar împinse în faringe datorită presiunii pe care o exercită limba prin mișcarea ei în sus și posterior asupra palatului moale. De acum încolo, procesul deglutiției devine în întregime, sau aproape, un act automat și, în mod obișnuit nu mai poate fi oprit.

Timpul faringian. La intrarea în faringe sunt stimulate ariile receptoare de la acest nivel. Impulsurile de la acest nivel ajung la trunchiul cerebral și inițiază o serie de contracții faringiene musculare automate, după cum urmează: a. Palatul moale este împins în sus, închizând coanele, b. Plicile palato-faringiene de pe fiecare parte a faringelui sunt trase medial, apropiindu-se unele de celelalte, formând o deschizătură sagitală prin care alimentele trec în faringele posterior, c. Corzile vocale sunt puternic apropiate, iar laringele este împins în sus și anterior de către mușchii gâtului. Această acțiune, combinată cu prezența ligamentelor ce previn deplasarea în sus a epiglotei, determină deplasarea posterioară a epiglotei peste orificiul laringian. Ambele efecte previn pătrunderea alimentelor în trahee, d. Deplasarea superioară a laringelui mărește deschiderea esofagului. In același timp, cei 3-4 cm ai peretelui muscular al esofagului posterior (sfincter esofagian superior sau sfincter faringo-esofagian) se relaxează, permițând astfel alimentelor să se deplaseze liber din faringele posterior în esofagul superior, e. Concomitent cu ridicarea laringelui și relaxarea sfincterului faringo-esofagian are loc contracția întregului perete muscular faringian, începând cu porțiunea superioară a faringelui, contracție ce se propagă în jos ca o undă peristaltică rapidă, ce antrenează succesiv mușchii faringieni mijlocii și inferiori, și, în continuare, esofagul, propulsând astfel alimentele în esofag. întreg procesul durează 1 - 2 secunde.

Timpul esofagian. Esofagul are, în principal, rolul de a transporta alimentele din faringe în stomac, iar mișcările lui sunt organizate specific în vederea acestei funcții. în mod normal, esofagul prezintă două tipuri de mișcări peristaltice: peristaltism primar și peristaltism secundar. Peristaltismul primar este declanșat de deglutiție și începe când alimentele trec din faringe în esofag; este coordonat vagal. Peristaltismul secundar se datorează prezenței alimentelor în esofag și continuă până când alimentele sunt propulsate în stomac; este coordonat de sistemul nervos enteric al esofagului.

Relaxarea receptivă a stomacului. Pe măsură ce unda peristaltică se deplasează spre stomac, o undă de relaxare, transmisă prin neuroni mienterici inhibitori, precede contracția. întreg stomacul și, într-o măsură mai mică, chiar și duodenul se relaxează când această undă ajunge la nivelul esofagului inferior, pregătind astfel cavitățile respective pentru primirea alimentelor .

Sfincterul esofagian inferior (gastro-esofagian). La capătul terminal al esofagului, pe o porțiune de 2-5 cm deasupra joncțiunii cu stomacul, musculatura circulară esofagiană este îngroșată, funcționând ca un sfincter. Acest sfincter prezintă o contracție tonică și este relaxat prin relaxarea receptivă. Contracția acestui sfincter contribuie la prevenirea unui reflux gastro-esofagian.

DIGESTIA GASTRICĂ
În stomac, alimentele suferă consecința activităților motorii și secretorii ale acestuia, care procîuc transformarea bolului alimentar într-o pastă omogenă, numită chim gastric.
Activitatea motorie a stomacului (motilitatea gastrică) realizează trei funcții de bază: 1. stocarea alimentelor ca urmare a relaxării receptive; 2. amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice; 3. evacuarea conținutului gastric în duoden.

Relaxarea receptivă. Când alimentele trec din esofag în stomac, activitatea fundusului gastric este inhibată, permițând depozitarea a 1 - 2 1 de conținut.

Peristaltismul. Contracțiile peristaltice, inițiate la granița dintre fundusul și corpul gastric, se deplasează caudal, determinând propulsia alimentelor către pilor, și sunt produse prin modificări periodice ale potențialului membranei fibrelor musculare netede longitudinale; se numesc unde lente sau ritm electric de bază. Aceste unde sunt responsabile de frecvența și forța contracțiilor gastrice. Forța contracțiilor peristaltice este crescută de acetilocolină și gastrină.

Retropulsia. Cuprinde mișcările de du-te-vino ale chimului, determinate de propulsia puternică a conținutului gastric către sfincterul piloric închis. Are rol important în amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice.
Evacuarea conținutului gastric apare atunci când particulele chimului sunt suficient de mici pentru a străbate sfincterul piloric. De fiecare dată când chimul este împins spre sfincterul piloric, 2 - 7 ml chim trec în duoden. Lichidele trec mai repede decât solidele, proporțional cu presiunea intragastrică.
ComplexuI motor migrator este o undă peristaltică ce începe în esofag și parcurge întreg tractul gastro-intestinal, la fiecare 60 - 90 minute, în timpul perioadei interdigestive; îndepărtează resturile de alimente din stomac.
Contracțiile de foame apar atunci când stomacul este gol de mai multe ore. Sunt contracții peristaltice ritmice ale corpului stomacului. Sunt foarte intense la adultul tânăr, cu tonus gastrointestinal crescut; sunt amplificate de hipoglicemie.

Activitatea secretorie a stomacului. Secrețiile gastrice continuă procesele digestive începute în cavitatea bucală; cantitatea secretată zilnic este de aproximativ 2 1.
Fazele secreției gastrice sunt următoarele:
1. Faza cefalică este declanșată de gândul, vederea, gustul sau mirosul mâncării. Este dependentă de integritatea fibrelor vagale ce inervează stomacul.
2. Faza gastrică se declanșează la intrarea alimentelor în stomac; acest fapt determină tamponarea acidității gastrice, crescând pH-ul gastric, și permite altor stimuli (de exemplu, vag, gastrină) sa elibereze acid. Rata secreției gastrice în timpul acestei faze este mai redusă decât în timpul fazei cefalice, dar durează mai mult; astfel, cantitatea secretată în timpul celor două faze devine egală.
3. Faza intestinală începe o dată cu intrarea chimului în duoden; cantitativ, secreția este foarte redusă în timpul acestei faze. Mecanismul dominant implică gastrină .
Secreția de pepsinogen. Pepsina, forma activă a pepsinogenului, este o enzimă proteolitică, activă în mediu acid (pH optim 1,8 - 3,5), care începe procesul de digestie al proteinelor; la valori ale pH-ului mai mari de 5, activitatea sa proteolitică scade, devenind în scurt timp inactivă. Pepsinogenul este activat de contactul cu HC1 sau cu pepsina anterior formată. Pepsina scindează proteinele în proteoze (albumoze), peptone și polipeptide mari. Numai 20 - 30% din digestia totală a proteinelor are loc în stomac, cea mai mare parte desfășurându-se în porțiunea proximală a intestinului subțire. Pepsina este deosebit de importantă pentru capacitatea ei de a digera colagenul, acesta fiind puțin atacat de celelalte proteinaze digestive.

Labfermentul este secretat numai la copilul mic, în perioada de alăptare. Rolul său este de a coagula laptele, pregătindu-1 pentru digestia ulterioară. Sub acțiunea lui și în prezența Ca2+, cazeinogenul solubil se transformă în paracazeinat de calciu, insolubil.

Lipaza gastrică este o enzimă lipolitică cu activitate slabă( o tributirază), hidrolizând numai lipidele ingerate sub formă de emulsie, pe care le separă în acizi grași și glicerina.

Gelatinaza hidrolizează gelatina.

Mucina este o glicoproteină secretată de celulele mucoase; are rol în protecția mucoasei gastrice, atât mecanic, cât și chimic (față de acțiunea autodigestivă a HC1 și a pepsinei).
La nivel gastric are loc absorbția unor substanțe, de exemplu substanțe foarte solubile în lipide, etanol, apă și, în cantități extrem de mici, sodiu, potasiu, glucoza și aminoacizi.


DIGESTIA LA NIVELUL INTESTINULUI SUBȚIRE

Mișcările de la nivelul intestinului subțire sunt: contracții de amestec și contracții propulsive. Totuși, mișcările intestinului subțire determină, în proporții diferite, atât amestec,
cât și propulsie.

Contracțiile de amestec (contracțiile segmentare). Când o porțiune a intestinului subțire este destinsă de chim, întinderea pereților intestinali determină apariția în lungul intestinului a unor contracții concentrice localizate, separate prin anumite intervale. Lățimea unui asemenea inel de contracție este de aproximativ 1 cm, astfel încât fiecare set de contracții determină segmentarea intestinului subțire, împărțindu-1 în segmente spațiate. Când un set de contracții segmentare se relaxează, începe un nou set, dar aceste contracții apar în punctele situate la jumătatea distanței dintre contracțiile precedente. Aceste contracții fragmentează chimul de 8 - 12 ori pe minut, în felul acesta determinând amestecarea progresivă a particulelor alimentare solide cu secrețiile din intestinul subțire. Frecvența maximă a contracțiilor segmentare ale intestinului subțire este determinată de frecvența undelor lente din peretele intestinal (12 pe minut în duoden și jejun proximal, 8 - 9 în ileonul terminal).

Mișcările de propulsie. Chimul este propulsat la acest nivel de undele peristaltice, care apar în orice parte a intestinului subțire și se deplasează în direcție anală cu o viteză de 0,5 - 2 cm/secundă, mult mai rapid în intestinul proximal și mai lent în intestinul terminal. Totuși, ele sunt în mod normal foarte slabe și de obicei se sting după ce traversează 3-5 cm, astfel încât deplasarea chimului se face cu aproximativ 1 cm/secundă, ceea ce înseamnă că timpul necesar chimului pentru a trece de la pilor până la valva ileocecală este de 3 - 5 ore.

Secreția biliară. Bila este necesară pentru digestia și absorbția lipidelor și pentru "unor substanțe insolubile în apă cum sunt colesterolul și bilirubina (fig. 111). Este formată de către hepatocite și celulele ductale ce mărginesc duetele biliare, în cantitate de 250 - 1100 ml/zi. Este secretată continuu și depozitată în vezica biliară în timpul perioadelor nterdigestive. Se eliberează în duoden în timpul perioadelor digestive numai după ce himul a declanșat secreția de colecistokinină, care produce relaxarea sfincterului Oddi și contracția vezicii biliare.
Secrețiile intestinului subțire conțin: 1. Mucus, cu rol de protecție a mucoasei intestinale împotriva agresiunii HC1, secretat de glandele Briinner din duoden și de celule speciale, aflate în epiteliul intestinal și în criptele Lieberkiihn. 2. Enzime asociate cu microvilii celulelor epîteliale intestinale, care nu sunt secretate în lumenul intestinal: peptidaze, dizaharidaze (în număr de patru: maltaza, izomaltaza, zaharaza și lactaza) și lipază; ele își exercită rolurile în timpul procesului de absorbție intestinală. 3. Apă și electroliți secretați de celulele epiteliale intestinale.
Absorbția intestinală se realizează prin mai multe mecanisme, în funcție de substanța absorbită.

Glucidele. Cele trei glucide majore ale dietei sunt dizaharidele - sucroza și lactoza - și polizaharidul amidon, fie sub formă de amilopectină, fie sub formă de amiloză. Celuloza un alt polizaharid vegetal, prezent în dietă în cantități mari, nu poate fi digerat, deoarece în tractul gastrointestinal uman nu există enzime care să o digere. Aportul de glucide este de 250 - 800 g/zi, care reprezintă 50 - 60% din dietă. Pentru a fi absorbite din tractul gastrointestinal, glucidele trebuie digerate până la stadiul de monozaharide. Digestia amidonului, începută în cavitatea bucală, sub acțiunea a amilazei salivare, are loc în cea mai mare parte în intestinul subțire, sub acțiunea a amilazei pancreatice (care degradează glucidele până la stadiul de oligozaharide) și sub acțiunea dizaharidazelor (maltaza, sucraza, lactaza) de la nivelul marginii în perie a celulelor epiteliale intestinale (care transformă oligozaharidele în monozaharide).
Produșii finali ai digestiei glucidelor sunt: fructoza, glucoza și galactoza. Glucoza și galactoza se absorb printr-un mecanism comun, un sistem de transport activ Na-de-pendent (cotransport). Fructoza se absoarbe prin difuziune facilitată. După ce au fost absorbite în enterocite, monozaharidele sunt transportate prin membrana bazolaterală a acestora prin difuziune facilitată; apoi, difuzează din interstițiul intestinal în capilarele din vilozitățile intestinale. Absorbția glucidelor nu este reglată. Intestinul poate absorbi peste 5 kg sucroză zilnic.

Proteinele. Dieta proteică zilnică necasară unui adult este de 0,5 - 0,7 g/kg corp. Proteinele ajunse în intestin provin din două surse: endogenă (30 - 40 g/zi, sunt proteine secretorii și componentele proteice ale celulelor descuamate) și exogenă (proteinele din dietă). Pentru a fi absorbite, proteinele trebuie transformate în polipeptide mici și aminoacizi.
Practic, toată cantitatea de proteine din intestin este absorbită: orice proteină ce apare în scaun provine din detritusuri celulare sau din bacteriile din colon.

Lipidele. Aportul zilnic de lipide variază între 25 și 160 g. Spre deosebire de glucide și de proteine, lipidele se absorb din tractul gastro-intestinal prin difuziune pasivă. Pentru a putea fi absorbite, ele trebuie să devină solubile în apă. Pentru solubilizarea lipidelor sunt necesare sărurile biliare. înainte de a fi digerate, lipidele trebuie emulsionate (transformate în picături cu diametru sub un micron) de către acizii biliari și lecitină.
Produșii digestiei lipidice (monogliceride, colesterol) trebuie să formeze micelii cu sărurile biliare pentru a putea fi absorbiți. Miceliile sunt agregate sferice mici, cu diametrul de 5 nm, ce conțin 20 - 30 molecule de săruri biliare și lipide. Sărurile biliare se găsesc la exteriorul miceliilor, iar părțile hidrofobe ale monogliceridelor și lipofosfatidelor către interior; în mijloc se găsesc colesterolul și vitaminele liposolubile.
Lipidele, colesterolul și vitaminele liposolubile sunt preluate rapid din micelii în momentul în care acestea vin în contact cu microvilii. Factorul ce limitează absorbția lipidelor este migrarea miceliilor din conținutul intestinal la suprafața microvililor. Lipidele prezente în scaun provin din flora intestinală.
Aproape toate lipidele digerate sunt absorbite până la nivelul porțiunii mijlocii a jejunului, cea mai mare parte a absorbției făcându-se în duoden.
Vitaminele și mineralele. Vitaminele liposolubile (A, D, K, E) intră în alcătuirea miceliilor și se absorb împreună cu celelalte lipide în intestinul proximal. Vitaminele hidrosolubile se absorb prin transport facilitat sau prin sistem de transport activ Na-depen-dent, proximal, în intestinul subțire. Calciul se absoarbe cu ajutorul unui transportor leg: de membrana celulară și activat de vitamina D. Fierul se absoarbe în jejun și ileon. Fe2+ se absoarbe mai ușor decât Fe3+. Vitamina C stimulează absorbția fierului,
Rolurile principale ale colonului sunt absorbția apei și a electroliților (jumătate-proximală) și depozitarea materiilor fecale până la eliminarea lor (jumătatea distală). Datoria acestor roluri, mișcările de la nivelul colonului sunt lente. Mișcările de la nivelul colonul. sunt de două tipuri: de amestec (haustrațiile) și propulsive (în masă).

Mișcările de amestec (haustrațiile). într-o manieră similară cu a mișcărilor de segmentare ale intestinului subțire, la nivelul colonului apar contracții circulare mar Concomitent, musculatura longitudinală a colonului, agregată în trei benzi longitudini e denumite tenii, se contractă și ea. Aceste contracții combinate ale musculaturii circulare și longitudinale determină proiecția în afară a zonelor nestimulate ale peretelui colic, sub forma unor saci, denumiți haustre.
De obicei, aceste contracții, odată inițiate, ating maximum de intensitate în aproximativ 30 de secunde și dispar în următoarele 60 de secunde. De asemenea, cînd apar, ele se deplasează lent în direcție anală, în timpul perioadei lor de contracție determinând o propulsie minoră a conținutului colic. După alte câteva minute, apar noi contracții haustrale în arii învecinate. În felul acesta, conținutul colic este progresiv împins spre colonul sigmoid. În cursul acestei progresii, tot materialul fecal este expus gradat la suprafața colonului, iar substanțele dizolvate și apa sunt progresiv absorbite. Astfel din cei 1500 ml de chim, doar 80 - 200 ml se pierd prin fecale.

Mișcările propulsive (mișcările în masă). Unde peristaltice identice cu cele întâlnite în intestinul subțire pot fi cu greu observate în colon. în schimb, propulsia rezultă în principal prin contracții haustrale în direcție anală, deja discutate, și mișcări în masa.
In colonul transvers și sigmoid, mișcările în masă au îndeosebi rol propulsiv. Aceste mișcări apar de obicei de câteva ori pe zi; cele mai numeroase durează aproximativ 15 minute în prima oră de la micul dejun. O mișcare în masă este un tip de peristaltism modificat, caracterizat prin următoarea secvență de evenimente: în primul rând, apare un inel constrictiv într-un punct destins sau iritat al colonului, de cele mai multe ori în colonul transvers, apoi, rapid, 20 cm sau mai mult din colonul distal față de acest punct se contractă în bloc, asemănător unei mase unice, forțând materiile fecale conținute în acel segment să se deplaseze în josul colonului.
Forța acestor contracții se dezvoltă progresiv timp de aproximativ 30 secunde, iar relaxarea se produce în următoarele 2-3 minute, după care pot apărea alte contracții de acest gen tot mai distal față de cele precedente, deplasându-se în continuare de-a lungul colonului.
Toate aceste serii de mișcări în masă durează între 10 minute și o jumătate de oră. Dacă defecația nu apare în acest timp, un nou set de mișcări în masă nu apare decât după o jumătate de zi sau chiar în ziua următoare.
Iritația colonului poate, de asemenea, iniția mișcări intense în masă. De exemplu, când o persoană prezintă o stare ulceroasă a colonului (colita ulceroasă), aceasta are frecvent mișcări în masă ce persistă aproape tot timpul. De asemenea, mișcările în masă pot fi inițiate și prin stimularea intensă a sistemului nervos parasimpatic.

Absorbția și secreția la nivelul colonului. Colonul nu poate absorbi mai mult de 2 - 3 1 de apă pe zi. Colonul absoarbe cea mai mare parte a sodiului și clorului care nu au fost absorbite în intestinul subțire. Potasiul este secretat de către colon. Aceste procese sunt controlate de către aldosteron.
Există trei surse de gaz intestinal: înghițit, format sub acțiunea bacteriilor în ileon și colon și difuzat din torentul sangvin. La nivelul colonului se produc zilnic 7-10 1 de gaze, mai ales prin degradarea produșilor de digestie ce au ajuns la acest nivel. Componentele principale sunt: CO2, CH4, H2, N2 . Cu excepția N2 , celelalte pot difuza prin mucoasa colonului, astfel încât volumul eliminat este de 600 ml/zi.

Defecația reprezintă procesul de eliminare a materiilor fecale din intestin. Unele mișcări în masă propulsează fecalele în rect, inițiind dorința de defecație. Ulterior se produce contracția musculaturii netede a colonului distal și a rectului, propulsând fecalele în canalul anal. Urmează relaxarea sfincterelor anale intern și extern (ultimul conținând fibre musculare striate aflate sub control voluntar).

Evacuarea fecalelor este favorizată suplimentar de creșterea presiunii intraabdomi-nale prin contracția diafragmului și a mușchilor abdominali. Defecația implică deci activitate reflexă, dar și voluntară. în mod normal, defecația este inițată de reflexe de defecație. unul dintre aceste reflexe este un reflex intrinsec, mediat prin sistemul nervos local, enteric. Când materiile fecale dilată rectul se declanșează reflexul rectosfincterian (realizat de plexul mienteric) prin care se relaxează sfincterul anal intern, se contractă sfincterul anal extern și este declanșată senzația iminentă de defecație. Totuși, reflexul intrinsec al defecației este foarte slab; pentru a fi eficient, el trebuie întărit printr-un reflex parasimpatic de defecație ce implică segmentele sacrale ale măduvei spinării.

Documentatie elaborata de Dorofeev Anton

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania