După o săptămână petrecută în liniște la unchiul său, Matei se mută în casele părintești.

Moșia Ciulniței rămăsese de la bătrâni celor doi frați, conu Dinu și coana Diamandula. La măritarea acesteia, părinții îi zidiseră o casă în marginea cealaltă a satului și-i daseră zestre o parte din moșie. Aci trăia ea cu bărbatul ei; aci se născuse și crescuse Matei, copil. Însă în vremurile din urmă, coana Diamandula, bătrână și tot bolnavă, se mutase la frate-său, unde am găsit-o, iar în casa ei venise să locuiască o rudă a coanei Sofițe, Nae Eftimiu, care era însărcinată să îngrijească și de pământ.

Matei găsi casa ținută bine, curată, lustruită de ți-ar fi fost drag să stai în ea, chiar nefiind a ta. Odaia mame-sei se păstra neatinsă. El se așeză într-o alta, vecină, fără a strâmtora pe Eftimiu și pe femeia lui. Aceasta era o persoană politicoasă, îngrijită în îmbrăcăminte, cochetă chiar, cu unghii lungi, cu pieptănătura la modă, umblând toată ziua cu câte un roman la subsioară. Era oarecare nepotriveală între starea lor de familie scăpătată, ajunsă a îngriji de averea altuia, și pretențiunile doamnei Eftimiu; dar lucrul se putea explica prin aceea că nu aveau copii și că erau rude de aproape cu coana Sofița.

Nae Eftimiu părea omul cel mai smerit din lume. Nu sta niciodată jos înaintea lui Matei, nu fuma față cu el, nu-l chema pe nume, — dar în schimb ținea toate socotelile moșiei într-un hal de încurcătură de nu le mai da nimeni de capăt. Cu o frunte mare, pe jumătate albă, iar jumătate neagră de soare, cu niște ochi spălăciți, cu o barbă roșcovană, îmbâcsită de praf și de fum de tutun, el era numai cu numele capul familiei, fiindcă de fapt nevastă-sa, Aglaia, ducea toată treaba.

Era însă trist halul în care se găseau celelalte acareturi ale moșiei. Hambarul de la arman, de zid puternic, se dărăpăna; leșile se povârniseră într-o parte; fânăria era vraiște, așa că toate vitele din sat se hrăneau iarna din clăile lor, cari, roase la rădăcină, rămăseseră ca niște ciuperci; numai lăptăria era mai cu îngrijire ținută, fiindcă văcărița Floarea și baciul Micu, amândoi de pe locurile Făgărașului, se aveau bine împreună. Bărbatul Floarei, Stângă, era herghelegiu și, așa, petrecea toată viața pe cal, pe când baciul se înfrupta din bunurile lui. Își aduse aminte că baciu era încurcat cu Floarea încă de când plecase el în străinătate, și că răposata coana Diamandula vrea chiar să-l dea afară, dar că el, Matei se rugase să-l lase în pace, fiindcă îi era drag baciul, voinic, frumos, cu plete lungi sub căciulă, și mai cu seamă fiindcă știa să cânte din caval și să spuie niște minunate de povești, de l-ai fi ascultat toată vremea. Dar și aci, lețurile de la țarcul oilor erau înlocuite cu nuiele necojite; casa lăptăriei era lipită cu îngrijire, dar nevăruită; stuful de pe coșare înlocuit cu rogoz. Părea că un arendaș lacom lăsase totul în părăginire, numai să se îmbogățească.

Încetul cu încetul, Matei se puse să îndrepteze lucrurile. La început vorbi lui unchiu-său, dar înțelese repede că din partea ceea nu era nimic de sperat. Conu Dinu înălță din umeri, ca și cum ar fi zis "n-am ce să-ți fac, din pricina mătuși-tei".

— Am avut tot ani răi, adăugă el cu glas tare, parcă s-ar fi temut să nu fi zis prea mult cu umerii.

Apoi, după un minut de tăcere, se plecă spre el:
— Acuma ești stăpân: fă ce vrei. El se gândi să se ducă la proprietarii vecini să vadă cum merg lucrurile.

În adevăr, după vreo câteva zile ieși pe jos să meargă la Sașa. Se lăsă drumului, așa cum îl știa odinioară, și ajunse pe culmea dealului. Dincolo, pe vălcea, se vedea satul Comăneștii, a cărui biserică, acoperită cu tinichea, strălucea la soare.

Cu umbrela în mână, el mergea domol, trecând cu capul plecat pe lângă cimitir, unde mamă-sa odihnea pentru vecie. Ce lucru neînțeles mai e și viața asta! Până ieri dus de vârtejul lumei pe țărmuri depărtate, vesel, fericit și nedorind alta decât a se întoarce la vatra părintească. Acum, aci, la casa lui, dar rămas singur, cu umbrele sălciilor în cale, cu întinderea miriștelor de grâu, pe care stau la linie clăile de snopi necărate, întrebându-se ce avea de făcut ca să-și împlinească rolul pe pământ și făgăduința dată răposatei mamă-sei. Câmpul ars de soare, locuințele sărace ale țăranilor, starea lucrurilor de pe moșia lui nu-l puteau lumina asupra modului cum se poate cineva îmbogăți din agricultură și, mai cu seamă, cum poate trăi o viață întreagă în asemenea lungă și tristă uniformitate. Astfel gândind, își aduse aminte de vorba mame-sei de a lua pe Sașa, și, instinctiv, se opri locului, ca și cum mergerea lui la dânsa ar fi putut fi socotită ca un început de punere în lucrare a acestei idei. Înainte de ce-i zisese bătrâna, nici prin minte nu-i trecea de însurătoare. Și chiar acum se simțea foarte departe de un asemenea proiect. Dorea să trăiască liber, să alcătuiască averea la loc, să ajute pe țărani a ieși din mizerie, se gândea să le facă școală și să-i vadă înflorind; apoi, iarna, ar fi mers s-o petreacă în străinătate. Însă Sașa era simpatică, o cunoștea de atâta vreme, și ar fi fost păcat să rupă o relație atât de plăcută. Merse prin urmare mai departe.

Un perete întreg de iederă se înfățișa ochiului, pierzânduse într-un șir de plopi, cari întindeau linia de verdeață pe tot lungul grădinei. O curte imensă, înconjurată de garduri vii, se încheia în două porți de lemn, cu niște tumurugi de stejar cât buțile. O îndoită alee de tei ducea de la poartă la scară. Aci se vedea numaidecât că un stăpân harnic cheltuise bani cu gust. Matei cunoștea casa Comăneștenilor, dar acum se părea a avea un aer mai tânăr, mai elegant; găsea brazde de flori, iar printre brazde pietriș, toate ținute cu îngrijire și udate.

Când intră înăuntru, un om îi ieși înainte zâmbindu-i cu bunătate:

— Sărut mâna, coane Matei.
— Mulțumim dumitale, Turică.
— Tot mă cunoaște boieru.
— Cum să nu te cunosc. Ești în slujbă la conița?
— Dară, conașule.
— Da' acasă-i dumneaei?
—Acasă, poftiți. Turică fusese fecior la ei mulți ani. Matei se opri în cerdac la umbră.

— Ce-ți face femeia? Știi că mi-a fost doică?
— A murit, sărmana. Da' până a închis ochii v-a tot pomenit.

— Sărmana!... Dar copiii?
— Unul l-am așezat la Călărași, ciubotar, că așa s-a tras el la "manifactura" asta; Ilie e vizitiu la domnu prefect, iar Pascu l-a luat la "lecrutație"... Da' să mă duc să chem pe duduca.

Pe când el vrea să plece, Sașa venea să vadă cu cine stă Turică de vorbă. Când dete cu ochii de Matei, rămase un moment nedumerită, apoi veni către el repede cu mâna întinsă.

— Ce plăcută surpriză! Nu mă așteptam deloc... Am ieșit să văd cu cine vorbește Turică, fiindcă trebuia să vie morarul, căruia aveam să-i dau o gură bună. Era s-o primești dumneata.

Pe când vorbea, își strângea părul la tâmple, râzând.
— Vrei să intrăm înăuntru? ori stai mai bucuros afară? Fetele s-au dus să se scalde, cu Tincuța, iar Mihai e pe moșie.

— Să stăm mai bine afară, dacă se poate.
— Cum nu. Viu numaidecât. Vrei să chem pe Turică să-ți mai spuie radicale?

După câteva minute se întoarse cu o cutie de "table" la subsioară și cu un borcănel de tutun. Se vedea că trecuse în fugă pe la oglindă, spre a-și strânge șuvițele de pe frunte.

— Joci tablele?
— Îmi pare rău, dar n-am nici idee.
— Trebuie să le înveți. Fără table, viața la țară duce la suicid. Vrei să-ți arăt cum se joacă?

— Cu plăcere. Dar mai întâi trebuie să-ți spun scopul vizitei mele.

Ea mișcă ușor din cap, parcă ar fi zis "aștept". Obrajii ei, cari se coloraseră mai mult ca de obicei, reluau încetul cu încetul seninătatea lor obișnuită.

— Aș vrea să mă înveți cum să caut de moșie, fiindcă de la d-l Nae slabă nădejde...

— Bietul om! e cam simplu, dar cucoana dumnealui e foarte isteață.

— Prea...
— Și vrei serios să-ți cauți de moșie singur? zise ea, ridicând spre el ochii ei limpezi.

— Foarte serios. Vreau să m-așez la țară, să trăiesc în pace... Îmi pare c-ar fi mult de făcut.

— E mult de făcut, în adevăr. Însă crezi c-o să ai curajul, dumneata, deprins în lume, să te îngropi la țară?

— De ce nu?
— Eu nu știu: întreb numai. Viața de agricultor are părți frumoase, dar are și atâtea urâte!... Afară de asta, cum o să te ocupi de interesele dumitale de doctor în pustietatea asta?

—O! doctoria o las la o parte. Dacă voi putea să fiu de vreun folos cuiva pe aci, bine; dacă nu, nu-i nici o pagubă. Vreau să trăiesc la țară. Am făgăduit să nu mă mai duc de pe locurile astea.

Sașa se uită în jos, înțelegând cui făgăduise. Ridică încet ochii din pământ:

— Bine, zise ea. Nu crezi însă că ai promis mai mult decât poți ține?

— Nu; și chiar dacă îmi va veni greu, trebuie să-mi împlinesc vorba... De altfel, omul se deprinde cu toate.

O scurtă tăcere păru a îneca pornirea fiecăruia către destăinuire.

— Bine, zise Sașa din nou; eu nu știu multe lucruri; din puținul ce știu cu dragă inimă îți spun. Cu ce să începem?

— Cu ce vrei.
— Să începem deocamdată cu dulceața. Turică își pusese o pereche de mănuși albe și aducea tava cu dulceață și cafea.

— Foarte bine, până aici înțeleg minunat, și sunt cu totul de părerea dumitale.

Ea, servindu-l, părea a se gândi la ceea ce vrea să-i spuie.
— Ar trebui să începi prin a lua socotelile moșiei.
— Mersi. La așa muncă nu mă vâr.
— Cu toate astea, așa ar fi regulat. El își aprinse o țigară, uitându-se la chibritul ce se stingea.

— Așa ar fi regulat, dar cred că e mai bine să nu cercetez lucrurile prea de aproape.

— Pentru ce?
— Așa.
— A!... Atunci ce să-ți spun?
— Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cât a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătușe-mea. De acum încolo ce-i de făcut...

— Eu nu știu care sunt intențiile dumitale în privința lui Eftimiu; fiindcă, altfel, ar trebui să începi prin a-l da afară.

— Așa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim — cel puțin deocamdată.

— Atunci să-i iei administrația din mână.
— Da.
— Ai să vezi însă că o să fii silit să te ocupi și de socotelile lui, fiindcă ai să găsești contracte făcute, bani dați pe muncă, datorii la țărani.

— O să închid ochii.
— Dacă e așa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o duminecă la dumneata, să le spui că te-ai hotărât să-ți îngrijești singur de treburi; că, după dorința răposatei, ierți toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (și să le faci în regulă, fiindcă azi nu mai merge ca în trecut); că oricine ar avea ceva de cerut sau de spus te găsește gata de vorbă. Apoi să le dai de băut și, dacă vrei, să le pui și lăutari...

— Cam greu, acuma.
— Și după toate astea să nu te aștepți la lucru mare. Țăranul are să-ți bea vinul, să joace la horă, să nu-ți plătească datoria, și când îl vei chema la muncă, să nu vie.

— Pentru ce?
— Pentru că așa sunt încă lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întâi modul cum a fost tratat țăranul până acuma; toți din toate părțile l-au mâncat și l-au înșelat cât au putut. Arendașul, fie grec, fie bulgar, fie român, e același peste tot: el nu caută decât să se îmbogățească; dovadă Scatiu și câți ca el. Așa că boierul este socotit de țăran ca dușmanul lui firesc. Mai pune opoziția naturală a intereselor: când se coace grâul nostru, se coace și al lui, și cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintâi chemare, el se duce la grâul lui. În fine, disproporția dintre sol și populație: noi n-avem decât 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe când raportul firesc e de 70...

— A!... zise el, zâmbind.
— De ce râzi? întrebă ea.
— Vorbești ca o carte. Sașa își întoarse încet privirile către mâinile ei. Apoi cu greutate, adăugă:

— Ai dreptate: e prost și pedant ceea se spun; dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuințezi vorba de "kilometru pătrat" și alte expresii tehnice, care ar unge la inimă pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, așa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populația nu crește, așa că același număr de brațe trebuie să producă îndoit.

— Dar mașinile?
— Tocmai asta vream să spui, dacă nu râzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult și spre a nu jefui pe țăran, nu-i rămâne decât: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemână mașini, și să știe să lucreze cu ele, la vreme de nevoie. Am isprăvit. Iară dacă te-ai plictisit, e vina dumitale că m-ai pus să vorbesc.

Ea se sculă de pe scaun, zâmbind, cu bustul drept, încheiat în linii armonice, plin la piept și în umeri, iar la brâu subțire, legat într-o largă panglică de mătase. Era așa de sigură de sine, atât de firește vorbea și se mișca, încât înrâurea pe toată lumea dimprejurul ei.

— Vrei să-ți mai dau ceva? întrebă ea.
— Nu, mulțumesc, îmi ajunge.
— Lasă să-ți dau ceva... dulce, dulce. El se uită la ea lung, zâmbind. Sașa surâse ușor, mișcând din cap ca un copil alintat.
— De la flori și albine.
— Miere?
— Da, miere. Am niște faguri cum e aurul.
— Foarte bine. Ea se duse înăuntru și după un minut se întoarse cu o farfurie de faguri așa de frumoși că păreau zugrăviți. La subsioară avea un teanc de jurnale și de reviste, pe care le puse dinaintea lui Matei.

— Iată, să nu crezi că sunt așa de spăimoasă în învățături de agricultură. Astea toate sunt reviste speciale, de cele mai multe ori plicticoase, dar bune de trecut vremea la țară. Dacă vrei să le duci Aglaiei!... zise ea râzând.

— Taman!... Romanuri, Cimpoiul, da. E curios câte fleacuri se traduc astăzi. Și creștina asta le citește pe toate cu sfințenie.

— Dar la mine în sat să vezi pe "domnișoara", pe dascăl, pe o soră a lui; toate calendarele, toate com èdiile de novele și de romanuri cu ilustrații teribile sunt în mâinile lor. Și ce e mai rău e faptul că nu sunt traduceri, ci produceri originale. S-a născut o întreagă literatură de bâlciuri. Revizorul școlar

de aici spunea că sunt la București editori și tipografi speciali pentru asemenea lucruri.

— Ar fi un semn bun dacă literatura aceasta n-ar fi primejdioasă; s-ar dezvolta gustul de a ceti.

— În fine, ia revistele mele și nu le da Aglaiei dacă nu vrei; eu le am de la tata, care era abonat la toate; am urmat și eu abonamentele mai departe, pentru Mihai mai mult, care tocmai îmi pare că vine.

În adevăr, se vedea, dincolo de gardul viu, capul băiatului călare.

— Mă rog, vream să te întreb ceva, zise Matei, mai cânți?
— Câteodată.
— Mi-aduc aminte că aveai un glas așa de plăcut.
— Da? îți aduci aminte?... Când mi se urăște de tot, sau sunt prea singură, mai deschid gura, ca să-mi treacă de dorul lumei.

În vremea asta trăsura cu fetele și Mihai călare intrau pe poartă.

Soarele se pleca spre apus, într-o limpeziciune de aer așa de transparentă că parcă vedeai lumina cum se cerne din înaltul cerului. La umbra caselor, zorelele începeau să-și ridice florile catifelate, ce se acățau ștrengărește până și de ulucii streșinilor. Câte o barză grăbită zbura pe jos, întorcându-se devreme la cuib.

Mihai sări de pe cal, sprinten, și alergă să ajute fetelor să se coboare din trăsură. Matei se uita la el cu plăcere, cât era de îndemânatec cu femeile, cum se mișcă elegant și firesc. D-abia îi mijea mustața deasupra gurei, mică, ce semăna atât de mult cu a Sașei. Ea părea că ghicește gândul lui Matei, fiindcă se uita la băiat cu mulțumire. Băiatul dete mâna Tincuței, când se coborî din trăsură, iar ea i-o întinse pe a ei, tremurând. O ușoară roșeață se urcă în obrajii fetei. Ele veniră câteșitrele la Matei, râzându-i, vesele ca niște lăstuni, îl scuturară de mână și fugiră înăuntru să-și usuce cele din urmă vițe de păr udate de apă. Mihai șezu lângă dânsul.

— De ce vii așa de rar, zău, nene?
— N-am putut, dragă, până acuma.
— Așa e... zise Mihai, cuprins de respect la ideea morții coanei Diamandula. Dar de acuma o să vii mai des, nu-i așa? Eu am atât de puțin de stat aici!...

— Sper, dacă... sora d-tale îmi dă voie...
— Auzi colo! cum să nu-ți dau voie. El se sculă să plece.
— Dar, mă rog, adăugă el, ținând pe Sașa de mână, cum să-ți zic eu dumitale?

Ea își retrase mâna binișor dintr-ale lui.
— Cum îmi ziceai înainte?
— A! înainte eram doi copii, dumneata mai cu seamă. Îți ziceam Sașa, pe nume. Acum ne-am făcut două persoane respectabile...

— Vrei să zici bătrâne... mulțumesc de compliment.
— Pentru mine aș putea să zic chiar bătrâne. Ea rămase locului, nedomirită, părând a se gândi.
— În adevăr, vremea trece; dar cred că tot poți să-mi zici Sașa, ca-nainte.

— Foarte bine. La revedere.
— La revedere: tablele!...