Duminica viitoare se sculă de dimineață și se duse în deal la cimitir. Nu era nimeni înăuntru. Câteva vrăbii zglobii se coborau din sălciile singuratice și se scăldau în țărâna de pe morminte. Liniștea verei părea că înconjură locul acela de odihnă, cu respectul datorit morților. Pe mormintele lui Matei se vedeau: pe unul florile vii, sădite de Sașa; pe cel proaspăt un mănunchi de nemuritoare de câmp, flori albastre, ce mângâiau pământul, aruncate cu prisos peste tot. Trebuie să fi fost tot ea, prietena tânără, care nu uita pe cei ce nu mai sunt. El rămase în picioare cu mâna dusă la gură, între tatăl său și mamă-sa, și, neputând gândi nici hotărî nimic, își șterse ochii și se depărtă.

Din poarta cimitirului se vede dincolo, pe vale, satul Comănești. Îi veni dor de Sașa. Porni într-acolo, să-i mulțumească. Dar oare nu era prea de dimineață? Ba da, dar întrebarea lui rămase fără răspuns. Mergând, se gândea la fondul de statornicie ce trebuie să fie într-o fire ca a Sașei. Mamă-sa o cunoștea bine, se vede, deoarece atâta îi vorbise de ea. Ce păcat că era hotărât să nu se însoare!...

Când ajunse la Comănești, dete de un argat care uda florile.

— Doarme cuconița, măi flăcăule?
— Da' cum o să doarmă pe vremea asta!...
— Dar cuconașul Mihai?
— A ieșit. Dumneaei e la biserică, iară cuconașu... e pe semne la câmp.

Omul îi arătă drumul către biserică, unde ajunse după câteva minute. De departe se vedea strălucind acoperișul de tinichea, iar în clopotnițe lemnăria schelelor și clopotele înșile. În curte se jucau copii în iminei și cu cămășuța albă trasă peste ițari, iar la brâu cu bete. La ușe, săraci încovoiați pe câte un băț; babe ghemuite pe pardoseala de cărămidă; copii mici ce se jucau cu câte un măr. Biserica era de zid, încăpătoare, zugrăvită cam de mult, dar încă cuviincioasă. Catapeteazma, înnegrită de fum, era garnisită, la icoanele mari, cu perdeluțe albe; iconostasul era îmbrăcat cu fir; pe măsuța din mijloc se vedeau farfurioare cu colivă, străchini cu mere și prune, ce propteau la rădăcină o lumânărică; prescuri, gărăfi de vin, mănunchi de gălbioare și indrișaim. În strana din stânga, cânta un dascăl, iar cea din dreapta era goală, fiindcă acolo șezuse Comăneșteanu, tatăl Sașei. În dreapta altarului sta în picioare un hagiu, îmbrăcat în anteriu, cu lanțul ceasornicului după gât, cu un inel strașnic în deget, făcând cruci peste cruci, cu mâna roată prin aer, iar capul veșnic în mișcare. El izbucnea din când în când în rugăciuni: "binecuvântează stăpâne", ori "Doamne miluiește, 'oamne miluiește, 'mne miluiește!", ori pufnea pe nas spre a ține isonul, câte un "imn!..." ce zbârnâia minute întregi. El ducea cădelnița de la o ușe la alta a altarului; el zicea Tatăl nostru ; el era, în sfârșit, stâlpul bisericei. Și toate astea, gratis, doar numai fiindcă tată-său fusese la Ierusalim.

Lumea în biserică sta împărțită în două: femeile singure, deoparte, în coadă, de la ușe până la jumătatea locului, iar bărbații, singuri, în frunte. Femeile măritate, cu pieptănătura cu conci roșu și peste cap cu năframă albă, stau mai toate în genunchi; fetele mari cu flori de târg la cap, cu obrajii dați cu roșu, cu fuste de stambă cu pucheței ce le veneau până la glezne, stau mai mult în picioare, când veneau. Bărbații cu căciulele mițoase trântite jos, cei mai mulți cu plete lungi pe spate, unii rași pe frunte, stau drepți, ascultând slujba cu smerenie. Ei se dau la o parte cu respect din mijlocul bisericei, făcând roată împrejurul Sașei și al fetelor.

Matei rămase lângă ușe. În primele momente mirosul de tămâie îi aduse aminte de înmormântarea mame-sei și parcă i se urcă la cap, făcându-l să sufere. Puțin câte puțin, însă, se deprinse cu el și sfârși prin a asculta cu plăcere toată liturghia.

După biserică, Sașa se înclină ușor către oameni:
— Bună dimineața.
— Sărutăm mâinile. Apoi se opri să mai întrebe pe una de un copil bolnav, pe alta dacă a melițat cânepa, pe o a treia s-o cheme la curte, până ce, spre ușe, dete cu ochii de Matei.

— Tiens! c'est vous?
— C'est moi. Acest fel de a vorbi în gura ei era nefiresc, și se vedea bine că ascundea o stângăcie. Fetele îl scuturară de mână, cu cotul în sus, după cum scria la pravila guvernantei miss Sharp. Ieșiră cu toții din curtea bisericei, cu lumea după ei, și se îndreptară spre casă. Sașa se făcuse roșie, râdea, se-ntrerupea în vorbă, plecându-se spre Matei, care era de partea cealaltă.

— Stai să dejunezi cu noi, nu-i așa?
— Nu se poate.
— Da' de ce nu se poate?
— Fiindcă n-am lăsat vorbă acasă.
— Ce-i mai lesne, trimit eu un om să spuie... dulcei Aglaie că nu vii.

— Nu... azi e duminică, nu șade bine să-i las singuri.
— Vine și prefectul.
— Un cuvânt mai mult ca să nu rămâi.
— De ce?
— Așa. Pe mine mă așteaptă dulcea Aglaie, la dumneata vine dulcele prefect...

Sașa bufni în râs:
— Zău așa, vecine: n-ai nici un haz.
— Ba nicidecum, zise Matei, pe jumătate glumind și pe jumătate serios.

— Ba nu, zău, nu vrei să rămâi?

— Nu pot astăzi. Poftește-mă altă dată, și viu cu plăcere. Bineînțeles, fără prefecți.

— Nici vorbă, zise Sașa, trecând înspre partea lui și luându-l de braț. Da' cafeaua stai s-o iei cu noi?

— Am luat-o deja, însă stau. O să m-apuce soarele...
— Nu-i nimic: te trimitem cu trăsura. În cerdac, la umbră, Turică aduse cafeaua, zâmbind bucuros lui Matei.

— Poftiți cafeaua, cuconașule?
— Nu, mulțumesc.
— Că doar e făcută de cuconița noastră "în prisoană".
— Știe cuconașu, zise Sașa iritată; lasă tava pe masă și du-te de-ți caută de treabă.

Turică zâmbi cu supunere și se retrase.
— E supărător cu prostiile lui; toată ziua îndrugă la radicale. Alaltăieri era furios pe bucătăreasă că nu știe să facă "ardevruri" tocate. De unde i-o fi intrat în cap că pătlăgelile tocate sunt hors-d'oeuvre.

Apoi întorcându-se spre Matei, cu grația ei senină:
— Zău, nu vrei să iei nimic?
— Bine, să iau ceva, ca să-ți fac plăcere, dar ce?
— Orice vrei.
— Doar poate miere, zise el. Râdeau amândoi aducându-și aminte de data trecută. Matei se uita la ea încântat de îndemânarea cu care se mișca. Ea purta o rochie de fular alb cu o cingătoare de panglică, ce-i cădea pe o parte, în două lungi capete. Când trecea pe lângă dânsul, stofa îl atingea peste genunchi, cu mlădieri parfumate. I se părea că nu văzuse nici o rochie mai bine croită și mai simpatică. Ar fi vrut să puie mâna pe capătul panglicei și s-o mângâie. Sașa se așeză jos în fața lui.

— Mary, adu tablele, te rog. Fetele se repeziră amândouă s-aducă cutia cu tablele.
— Nu știi cât semeni cu o floare!... zise Matei deodată.

— Vai, vecine, ce compliment!
— Adevărat; ar fi fost mai bine să tac, însă mi-a venit așa de firesc! Semeni în adevăr cu o floare. Hainele par astăzi că au crescut pe dumneata, cum cresc florile crinului din el însuși.

Ea se făcuse roșie de plăcere și se opri din pregătirea cafelei, împingând ușor ceașca departe de dânsa. Apoi se plecă în jos și se uită la rochie.

— Îți place? E simplă nu-i așa?...
— Minunată! Fetele se întoarseră cu cutia cu table și se puseră să-și bea cafeaua în liniște.

Sașa întinse tablele pe masă și-i arătă cum se așează pietrele, cum se aruncă zarul, cum umblă jocul, cu înlesnirea unui adevărat stâlp de cafenea. Dar ochii ei adânci aveau o privire atât de preocupată, încât se vedea, din genele lor, ce se mișcau gânditoare, că mintea e în altă parte. Gura zâmbea, umedă de fericire. Mâna stângă, cu care arunca zarul, tremura. Cuburile săltau afară din cutie, iar Matei se pleca să le adune. Ea le trecea în mâna dreaptă, dar nici cu aceasta nu izbutea mai mult.

— Pardon!... Nu știu să mai arunc... După un minut iar sări zarul, căzând pe scânduri.
— Da' ce faci, maman? zise Mary, uitându-se la ea cu mirare.

Ea, disperată, își duse mâinile la ochi, roșie și respirând cu greutate. Părea că râde, însă batista-i se udase de lacrămi. Fetele se uitau una la alta, neliniștite, iar Matei zâmbea, fără să priceapă ce e. Sașa se sculă de pe scaun și, grăbită, intră înăuntru. Surorile ei se luară după dânsa. Ea intră în odaia ei, unde căzu pe o sofa, cu batista tot la ochi, plângând.

— Maman dragă, ce ai? Victorio, adu flaconul de pe masa mea. Maman, ți-e poate prea cald?... ce ai?...

Binișor, ea își luă mâinile de la ochi și respiră din plin.
— N-am nimic, dragă... Am amețit. Poate că mi-e prea cald. Du-te, te rog, de stai cu Matei. Victoria o să mă ajute să mă schimb.

— Să chem pe Manda?
— Nu, fetițo. Mary ieși, nesigură, și veni în cerdac, la Matei. În urma ei, Victoria intră repede la Sașa, gâfâind și gata să plângă și ea. Sașa sta tot jos, uitându-se drept înaintea ochilor.

— Ți-a trecut, maman dragă? Glasul fetei era atât de mișcat, încât soră-sa păru a reveni la cele dimprejur.

— Mi-a trecut, fetițo. Vino-ncoace. Victoria se așeză în genunchi lângă sofa, iar Sașa îi luă capul în mâini și i-l sărută cu o adevărată frenezie. O putere nețărmuită de simpatie, de iubire de lumea întreagă îi răsări în suflet, și parcă, strângând în brațe capul fetei, mulțumea o nevoie fizică de a mângâia pe cineva. După câteva momente se sculă veselă râzând:

— Mi-a trecut, haidem. În fugă, își netezi părul la tâmple, muie o batistă în apă și-și răcori obrazul, apoi ieși. Se duse, zâmbind, drept la locul ei de mai-nainte. Matei se uită la ea, mirat și oarecum nedomirit de ceea ce se întâmplase. Ea nu îndrăznea să-și ridice ochii spre el.

— Sper că nu eu sunt cauza...
— Nu, nu, nu: mi-a venit un fel de amețeală... de care nici eu nu-mi dau seama. Poate fumul din biserică... căldura... În sfârșit, a trecut.

Pe când ea vorbea, un docar cu doi cai frumoși intră pe poartă.

— Haiti! Prefectul, zise Damian, sculându-se și voind să fugă.

Sașa se întoarse cu privirea către poartă.

— Nu te speria, nu-i prefectul, zise ea râzând. Fetelor, ștergeți-o!... cât mai e vreme.

Fetele înțeleseră și se făcură nevăzute.
—Tănase Scatiu, cu caii luați de la Otopeanu. Trăsura se opri înaintea scării și, în adevăr, Tănase Scatiu se coborî, dând hățurile în mâna vizitiului. Caii erau minunați: cu picioarele dinainte înfipte departe în nisip; cu capul sus, mușcând din zăbale; cu hamurile de argint, înhămați la o trăsură elegantă: erau de un stil desăvârșit. În coada trăsurii însă, sta un țărănoi, încălțat cu ciubote, în spinare cu un palton de-a stăpânu-său, ros și ieșit de soare, iar în cap cu o pălărie înaltă, ce-i venea până peste urechi, soioasă și zdruncinată ca o veche brașoveancă. Aceasta da de gol totul: se vedea că trăsura și caii trebuiau să fie cumpărați la mezat, ori luați amanet, de la vreun om cumsecade — altfel n-ar fi fost așa de corecți la un stăpân care avea o asemenea prubă de vizitiu.

Scatiu era îmbrăcat cu un soi de halat de dril, care, în gândul lui, era făcut ca să-l apere de praf și totodată să răpuie lumea de ghidușie. Matei înțelese dintr-o aruncătură de ochi pentru ce unchiu-său îl găsea mitocan.

Tănase se așeză pe un scaun, picior peste picior, și începu a se freca pe frunte cu batista.

— Ptiu... da' cald e, nenișorule!... Că i-am zis lui Iorgulescu: nu te duce, Guță... ce să ne ostenim noi caii pentru o rablă ca Panaitopulo! Dar e de un antetman, domnule!...

— Ei, l-ați ales? întrebă Sașa.
— L-am alesără.
— Bine-ați făcut.
— Eu unul nu eram de idee. Panaitopulo, dipotat! Un prost, un ăla! Să mai lase locul și la alții, că acuma e vremea tinerilor. Uite, d-nul Matei, bunăoară; eu, un altul ca mine...

— O să-ți vie vremea și dumitale, zise Sașa, zâmbind. Da' frumoși cai ai.

— Vă place?
— Îmi plac mult.
— O mie cinci sute de franci. Numai hamurile fac mai mult, zise el, îngâmfat de mulțumire.

— Adevărat.
— Ei, așa-i cu boierimea noastră; ia bani cu dobândă ca să petreacă la străinătate, și când la plată, tufă. Noi stăm colea și ne roadem din unghii, ca să le plătim arenzile, iar creditorii dumnealor le vând averile la mezat.

— Ia lasă, d-le Tănase, că tot dumneavoastră sunteți creditorii.

— Coană Sașo, să mă bată Dumnezeu dacă aveam să iau un ban. Cât am ținut moșia lui, da... nu mă dau la o parte. Aveam un samsar la București, care, numa ce-mi da o depeșă: "Tănase Sotirescu, Vlădeni. În curând apa la moară". Emediat mă porneam la gară, și numai așa, ca din întâmplare, treceam pe la Fialcowsky, unde Costică Otopeanu șopăia prin toate colțurile cu cămătarii. Cum mă vedea, îmi sărea de gât. "Ce noroc! câtă plăcere!" Eu mă făceam niznai. Numa ce mă scotea afară, mă urca în muscal și haide! N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. Și numa începea vorba: "că, nene Tănase, să-mi dai cinci mii de franci". "N-am, coane Costică!" "De, găsești dumneata la un bancher, și să ți-i oprești din câșt..." "Doar așa". Și numa rămânea la Bolivard iar eu, nentule, vira prin Lipscani cu trăsura boierului, cumpăram mamei cele de trebuință, și peste o jumat' de ceas mă-ntorceam. "Ei, ai găsit?" — "Chipurile am găsit, dar mi-e și rușine să vă spun cu cât". — "Cu cât o fi". — "Un afurisit de jidan din Hanul cu Tei: cere 17 la sută și zice că la un boier ca d-voastră nu dă mai puțin de zece mii de lei... "În sfârșit, ce să mai încurc vorba, când îi eram arendaș, îl ciupeam; dar de astă dată, nimic.

După aceea tăcu și păru a se gândi. Matei și Sașa se uitau la el.

— Îmi pare rău.
— De ce? îl întrebă Sașa.
— Trebuia să-l lucrez mai bine.
— Nu ești mulțumit?
— Bine, coană Sașo, nu vezi că l-au mâncat alții... Nu era mai bine să-l pui eu în pungă, că mi-am trecut o viață întreagă muncind pe pământul lui?

— Tocmai de aceea, eu credeam că ar trebui să ai milă de el, tocmai fiindcă ai făcut stare pe moșia lui.

Tănase Scatiu plesni din degete și șuieră ca un șarpe:
— Boierii, boierii, cum se apără!... Ehe! s-au dus vremurile alea. Acuma chimiru! Ai bani? ești boier; n-ai bani? poți să fii coborât cu hârzobul din cer, tot degeaba. Este?

Matei, căruia era adresată întrebarea, dete din cap, parc-ar fi zis "mai încape vorbă".

— Eu, neaca să-mi trăiască, urmă Scatiu, că de lume puțin îmi pasă. Moșia mea, caii mei. Când îmi vine gust de lume, pune, Costeo, caii la trăsură și la gară, băiete. Este?

— Este.
— Ba Brăila vrei? iote-o Brăila; ba Drăgăica Buzăului vrei? iacăt-o colea; ba București să zicem că vrei? du-te, băiete, la București. Parale să ai, că distracții se găsesc ele. Este?

Matei pufni de râs, dar se încercă să pară firesc, neascunzându-se de Scatiu.

— Eu nu-i spui dumneaei tot așa? Sașa se uită la el cu mirare, gata s-o umfle râsul și pe ea.
— Îmi spuneai mie?!...
— Se-nțelege. Brăila vrei? uite Brăila; Bucureștii să zicem că vrei? poftim la București. Ce atâta jale fiindcă Otopeanu și-a vândut trăsura la mezat! Cel puțin acuma a intrat în mâna unui om care știe ce vrea să zică trăsură și cai.

— Este? întrebă Tănase mulțumit.

Sașa râdea, cu mâna la gură, parcă se temea să nu supere pe Scatiu. Acesta, încântat de succesul ce avea, vroi să urmeze:

— Ba poate o să mă-ntrebi de ce i-am cumpărat.
— Da' nu te-ntreb, frate, zise Matei foarte serios. Scatiu rămase un moment cam nedumerit. Apoi, înțelegând că celălalt vrea să râdă de dânsul, se făcu roșu.

— Adică cum vine vorba asta? mârâi el.
— Ei, hai să zicem că te-ntreb.
— Am înțeles. Adică dumneata vrei să m-aduci peripizon... parcă eu sunt prost și nu-nțeleg.

Matei se prăpădea de râs.
— Să te-aduc... ce?
— Lasă că știu eu. Apoi vroi s-o întoarcă și el pe glumă:
— Poftim de vezi ce-nvață dumnealor în străinătate. Diploma, domnule, să-ți văd diploma!... Ce-mi umbli dumneata cu fanfleuri de astea.

Matei râdea din ce în ce mai tare, iar Scatiu de asemeni, părând că are și el dreptul la râs. Sașa își mușcă buzele, ca să nu aibă aerul că ține parte lui Matei.

— Domnule Tănase, vrei să iei ceva?
— O dulceață, cuconiță, cu plăcere. Își luă dulceața și voi să plece. Matei îl ruga să-l ducă și pe el acasă, ceea ce Scatiu primi bucuros, fiindcă putea astfel să-i arate caii.

Când își luă adio de la Sașa, aceasta îi zise încet:
— Mihai nici nu te-a văzut... Puteam să te trimitem cu trăsura noastră...

— E prea cald, și-ți ostenesc caii degeaba.
— Când mai vii pe la noi?
— Când vrei; dacă nu e prea curând, și diseară pot veni.
— Foarte bine, te așteptăm diseară.