Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

Lipsa de informare a dat nastere multor controverse de–a lungul timpului, e nevoie ca subiectul tratat să fie privit si analizat din toate punctele de vedere, înainte de a ne avânta la vreo opinie categorică. În paginile ce urmează vom dezbate diferite teme (cultură, geografie) specifice lumii arabe, în speranta că o mai bună informare va face si lumea mai bună!

 

 
 
 
 
 Meniu rapid  Portalul e-scoala | CAMPUS ASLS | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

Limba si cultura Araba

Din ciclul : “Să cunoastem tările arabe...”

de Horia Petrescu 

 

 

       Istoria crizelor politice din Liban

 
episodul I


Istoria Libanului incă de la războiul de independentă a fost marcată de perioade agitate din punct de vedere politic, întrepătrunse cu prosperitatea construită pe pozitia regionala a Beirutului ca centru al finantelor si comertului. În 1958, în timpul ultimelor luni ale mandatului Presedintelui Camille Chamoun, revolta izbucnită a necesitat interventie americană, pe o perioadă scurtă, la apelul guvernului. În timpul anilor 60, Libanul s-a bucurat de o perioadă relativ calmă si prosperă, concentrată pe largirea sectoarelor turistic si bancar, dar nu în toată tara, unele regiuni rămânând sărace (Nordul, Sudul, Valea Bekaa).

 

Libanul a întâmpinat unele dificultăti în perioada anilor 70, cauzate de prezenta refugiatilor palestinieni, multi veniti după războiul de independentă arabo-israelian din 1967. Stare permisă, chiar hotărâtă la Întelegerea secretă de la Cairo din 1969, care reglementa stabilirea taberelor palestiniene în Liban. Această „stare” era elementul care voala realitatea ostilitătilor din plan secund, si anume între crestini si musulmani, acestea neîncetând să se intensifice.
Focuri in biserica prezic începutul războiului civil (1975-1981)
Se poate spune că războiul propriu-zis a izbucnit în aprilie 1975, imediat după ce au avut loc schimbari de focuri într-o biserică.

Atacatori din Beirutul de est, predominant crestin, au prins în ambuscadă un autobuz plin cu palestinieni. Fortele palestiniene au găsit sprijin în factiunile musulmane de stânga, pe durata luptelor care se raspandeau din ce în ce mai mult în restul tării, precipitând apelul de ajutor al presedintelui către sirieni în iunie 1976. În toamna aceluiasi an, summit-urile arabe din Ryadh si Cairo aveau ca scop principal punerea la punct a unui plan de încetare a războiului. Forta Arab Deterrent Force, rezultată din aceste discutii, care includea si trupe siriene deja prezente la fata locului, s-a desfăsurat pentru a separa combatantii, dar conditiile de securitate se deteriorau în partea de sud, în ciuda linistii care se apunea peste Beirut.

Episodul răzbunării israeliene a sfasiat linistea, cât si sute de victime colaterale, imediat după un atac al Organizatiei de Eliberare Palestiniană asupra unui autobuz. Ca rezultat, Israelul invadează Libanul în martie 1978, ocupând mare parte din zona sudică a râului Litani. Ca răspuns, Consiliul de Securitate al ONU adoptă rezolutia 425 care suna retragerea imediată a fortelor israeliene, si crea o fortă interimară a ONU în Liban (FINUIL), a cărei răspundere era mentinerea păcii. Trupele israeliene s-au retras mai târziu în 1978, formând un cordon de-a lungul granitei, cu ajutorul aliatilor săi libanezi, Armata Libaneză de Sud (ALS), sub conducerea Maiorului Sa`ad Haddad, astfel punând la punct, într-un mod informal, o zonă tampon de 24 km, pentru a proteja Israelul de eventualele atacuri de peste granită.
Interventia americană (1982-1984)
O încetare temporară a focului a fost arbitrată de către americani în 1981 între Siria, si OEP, Israelul rămanând neatins de forte externe pentru aproape un an. Câteva incidente, incluzând atacurile OEP-ului asupra părtii nordice a Israelului, la fel ca si tentativa de asasinare a ambasadorului israelian în Regatul Unit, au condus la atacul terestru al Israelului în Liban pe data de 6 iunie 1982, având ca scop alungarea trupelor OEP. Operatiunea “Pace pentru Galilei” tintea fortificarea zonei de securitate si împingerea armatei siriene în afara Libanului, astfel pavând calea către o viitoare întelegere de pace, israeliano-libaneze. Având acestea ca scopuri, fortele israeliene au înaintat 50 km în Liban, pozitionându-se în Beirutul de Est, fiind sprijiniti de către conducătorii crestini maroniti si militie.

Medierile din Statele Unite din august 1982 au determinat evacuarea trupelor siriene si a luptătorilor OEP din Beirut. Întelegerea cuprindea si detasarea unei forte multi-nationale compuse din trupe ale marinei americane, împreună cu unitati italiene si franceze. Simtindu-se nevoia unui nou presedinte, Bashir Jemayel a fost ales, cunoscându-se sprijinul israelian din spatele propunerii sale. În 14 septembrie acesta a fost asasinat. În 15 septembrie, la doar o zi departare, trupele israeliene au trecut către Beirutul de vest pentru a izola militiile musulmane, si laolaltă cu militiile crestin-libaneze, au masacrat aproape 800 de civili palestinieni în taberele de la Sabra si Shatila. Ministrul Apărării israeliene de atunci, Ariel Sharon a fost învinuit, indirect, de plănuirea masacrului, de către Comisia Kahane, urmând ca mai târziu acesta să îsi dea demisia. De data aceasta cu sprijin american, Amin Jemayel a fost ales de către Parlamentul libanez ca succesor al fratelui său ca presedinte. “Noile” deziderate fiind retragerea trupelor siriene si israeliene. Forta multinationala s-a intors.



Acest eveniment mi-a provocat inocenta reamintire a unui pasaj din cartea lui Robert Fisk, si anume acela în care autorul făcea o vizită purtătorului de cuvânt al guvernului israelian din 1980, Rafi Horowitz, în Ierusalim. În încercarea de a povesti cele întamplate arabilor palestinieni posesori de acte doveditoare ale fostelor case si culturi de portocale, acum ale mai noilor blocuri de birouri sau locuinte din împrejurimile Ierusalimului, cinismul lui Horowitz l-a împins pe acesta să spună: “Trebuie să întelegeti că Statul Palestina nu a existat niciodata, arabii au intrat în război cu noi în `48 pentru a distruge statul nostru, evreu. Scuză-ne că am câstigat. (...) Stiti, voi câteodată aveti obiceiul de a veni aici, în Israel, cu niste detalii specifice, si cu pretentia că din ele veti deduce un anume adevăr universal”.


Libanul, Israelul si Statele Unite au semnat o întelegere, în 17 mai 1983, ce prevedea retragerea israeliană, conditionând în acelasi timp si retragerea trupelor siriene. Opunându-se retragerii trupelor, si refuzând discutarea pe această temă, Siria încetinea orice alt proces de pace care ar fi putut lua loc. O nouă rundă de lupte brutale a fost iscată de retragerea în august 1983 a israelienilor, din Shuf (partea de sud-est a Beirutului), prin dizolvarea zonei de tampon dintre militiile crestine si druze, acestea din urmă având să câstige controlul asupra întregii zone, mai putin a părtii de sud în care israelienii aveau să rămâna până în mai 2000. Marea lovitură primită de guvern era pe cale de înfăptuire în februarie 1984, urmând dezintegrarea armatei si coagularea ei în diverse militii druze si crestine.

 

În 5 martie 1984 guvernul libanez a anulat întelegerea din 17 mai,în fata presiunilor grupurilor musulmane si a Siriei, determinând plecarea trupelor marinei americane cu câteva săptămâni mai târziu.


Această perioadă de haos a fost martorul începuturilor atacurilor teroriste asupra Statelor Unite, si asupra intereselor vestice. Printre aceste atacuri amintim atacul sinucigas din ambasada americană din Beirut din 18 aprilie 1983, rezultând cu moartea a 63 de persoane, atacul cu bombă asupra sediului fortelor americane si franceze din 23 octombrie 1983, rezultând de asemenea cu un numar mare de morti (298), asasinarea decanului Universitatii Americane de la Beirut, Malcom Kerr din 18 ianuarie 1984 si atacul cu bombă al anexei ambasadei americane din Beirutul de est din 20 septembrie al aceluiasi an. 9 persoane au murit. Un total de 370 de persoane în mai putin de 2 ani.

 


Contextul schimbării alternante a interventiilor americane si israeliene a surprins ridicarea radicalismului printre un număr mic de factiuni musulmano-libaneze, care credeau că la mijloc sunt satisfăcute interese crestine. Tocmai dintre aceste coalitii subrede de grupuri shi`ite s-a creat Hizbullah. Hizbullah folosea tactici teroriste si era sprijinit de Siria si Iran.
Agravarea conflictului si criza politică (1985-1989)
Între anii 1985 si 1989 conflictul dintre factiuni se agrava pe masură ce eforturile de reconciliere natională esuau. Aveau loc lupte grele în “Războiul Taberelor” din 1985 si 1986, precum militia musulmană shi`a “Amal” încerca să directioneze pe palestinieni în afara zonelor de conflict libaneze.
Miscarea “Amal” s-a stabilit la jumatatea anilor 75, la începutul razboiului civil, pentru a confrunta ceea ce se considerau atunci ca fiind planuri israeliene de a dezradăcina populatia libaneză odată cu palestinienii. Fondatorul acestei miscarii, carismaticul Imam Musa Sadr a disparut pentru 3 ani in Libia iar actualul conducator, Nabih Berri, este purtatorul de cuvant al Adunarii Nationale.


Luptele au izbucnit din nou în 1987 în Beirut , cu palestinieni, militii de stânga si luptători druzi aliati împotriva miscării Amal, atrăgând într-un final înterventie siriana. Confruntări violente între Amal si Hizbullah au reaprins din nou Beirutul in 1988.


Între timp, pe frontul politic, prim-ministrul Rashid Karami, a fost asasinat pe 1 iunie 1987. Mandatul presedintelui Jemayel a expirat în septembrie 1988. Înainte de a-i fi preluată pozitia, el a numit un alt crestin maronit, pe Michel Aoun, comandantul Fortelor Armate Libaneze, ca prim-ministru, contravenind nescrisului Pact National, care cerea ca primul ministru să fie musulman sunnit.


Grupurile musulmane au respins punerea în functie a lui Aoun si l-au sprijinit pe Salim al-Hoss, succesorul musulman sunnit al lui Karami. Libanul a fost astfel împărtit între un guvern crestin în Beirutul de est, si un guvern musulman, fără presedinte, în Beirutul de vest.


În februarie 1989 Aoun a atacat militia rivală Fortele Libaneze. Până în martie acesta si-a îndreptat atentia către alte militii, lansând astfel ceea ce el a numit “Războiul de Liberare”, împotriva sirienilor si militiilor libaneze aliate lor. În lunile ce au urmat, Aoun a respins si întelegerea sub ale cărei prevederi va fi facilitată încetarea războiului, cât si alegerea unui alt conducător crestin ca presedinte. O operatiune militară Libanezo-Siriană l-a fortat pe Michel Aoun în octombrie 1990 să-si găsească refugiu în ambasada franceză din Beirut, si mai târziu să intre într-un exil de 15 ani la Paris. După retragerea trupelor siriene Aoun a revenit în Liban pe 7 mai 2005, si a câstigat un loc în alegerile parlamentare. Miscarea Patriotică Liberă, al cărei conducător este Aoun, a devenit un element principal al blocului opozant pro-sirian.

 

 

Începutul sfârsitului... războiului civil (1989-1991)


Întelegerea de la Ta`if din 1989 marca începutul sfârsitului războiului. În ianuarie al aceluiasi an, un comitet numit de către Liga Arabă, în fruntea căruia se afla Kuwaitul, si includea Arabia Saudită, Algeria si Marocul, a început să combine solutii de sfârsire a războiului, ajungând la acordul de reconciliere natională din octombrie. Cu privire la Liban, au ratificat întelegerea pe data de 4 noiembrie si l-au ales pe Rene Muwwad ca presedinte în ziua următoare. Rene Muwwad a fost asasinat într-un atac cu o masină capcană în Beirut în 22 noiembrie, în timpul întoarcerii coloanei oficiale de la ceremoniile Zilei de Independentă Libaneze. Elias Hrawi este cel care l-a succedat, rămânând în pozitie până în 1998.


În august 1990, Parlamentul si noul presedinte au căzut de acord asupra amendamentelor constitutionale care încorporau unele dintre reformele politice, envizajate la Ta`if. Adunarea Natională s-a extins cu 128 de locuri si a fost impărtită în mod egal între crestini si musulmani (druzii fiind numărati ca musulmani). În martie 1991 parlamentul a adoptat o lege de pardonare a tuturor crimelor politice dinaintea nasterii sale.
Sub umbrela acestor pardonări nu au intrat crimele împotriva diplomatilor străini sau diverse alte crime transmise de cabinet catre Înaltul Consiliu Judiciar. În mai 1991, militiile, cu exceptia Hizbullah si a celor palestiniene, au fost dizolvate, iar Fortele Armate Libaneze au început încetul cu încetul să se reîntregeasca, fiind singura si cea mai mare institutie non-sectariană.
Pe toată durata de 16 ani a războiului civil este estimat că mai mult de 100 000 de persoane au fost omorâte, iar alte 100 000 rănite. Până la o cincime din rezidentii de dinainte de război (900 000 de persoane) au fost dezrădăcinate, din care probabil 250 000 au emigrat permanent. Ultimii dintre ostaticii europeni sau americani rapiti pe la jumătatea anilor 80 au fost eliberati în mai 1992.


Un fel de reconstructie post-război..1992- 2005
Instabilitatea politică si socială de după război, catalizată de incertitudinea economică si colapsul lirei libaneze a condus la demisia primului ministru Omar Karami, în mai 1992, după mai putin de 2 ani în cabinet. Fostul prim-ministru Rashid as-Sulh, care era văzut de sustinătorii săi ca cel care resuscita si păzea primele alegeri parlamentare din 20 de ani, a fost cel care l-a înlocuit pe Karami.


Un nou parlament era deja ales până la începutul lui noiembrie 1992, iar primul ministru Rafiq Hariri formase un cabinet, responsabilizându-se el însusi cu portofoliul finantelor.


Formarea unui guvern condus de către un afacerist milionar plin de succes era considerată de marea majoritate ca fiind un semn puternic al reînvierii economiei libaneze si a reconstructiei tării. Metoda lui Hariri de a face o legatura între renasterea economică a Libanului si investitiile din sectorul privat prin contractarea unei firme private, numite Soldiere, pentru a reconstrui centrul Beirutului a fost vazută ca un simbol de măiestrie strategică. Dupa alegerea de atunci a lui Emile Lahoud, în 1998, ca si comandant al Fortelor Armate Libaneze, urmând prelungirea mandatului presedintelui Hrawi, Salim al-Hoss a devenit din nou prim-ministru. Hariri a ocupat scaunul de prim-ministru în noiembrie 2000, în ciuda problemelor de baza, persistente, legate de infrastructurii si de serviciile guvernamentale. Situatia actuală indică datorii mari, în ciuda reparării multora dintre daunele cauzate de război si a multor investitori străini, cât si a revenirii turistilor.
În aprilie 1996 Israelul a condus o operatiune militară numită “Strugurii Furiei”, ca raspuns la continua lansare a rachetelor Hizbullah-ului asupra satelor din nordul Israelului. Operatiunea, care a durat 16 zile, a cauzat fuga a sute de mii de civili din sudul Libanului. In 18 aprilie, Hizbullah a lansat mortare asupra unei unitati militare israeliene dintr-o pozitie apropiată unei baze ONU din Qana, provocând focul de artilerie al Armatei Israeliene. Câteva obuze au lovit baza ONU, omorând 102 civili refugiati acolo. În “Întelegerea din aprilie” parafată pe 26 aprile, Israelul si Hizbullah-ul au cazut de acord asupra necesitatii de protejare a civililor si nefolosirea zonelor populate ca zone de lansare a atacurilor. Grupul de Monitorizare a Conflictului Israel-Liban (GMCIL), condus de Franta si SUA, a fost fondat pentru implementarea “Întelegerii din aprilie”, si a raportării tuturor încălcărilor de tratat. GMCIL si-a oprit activitatea odata cu retragerea israeliană din mai 200 din sudul Libanului.

Cei 22 de ani de ocupatie a Libanului s-au sfârsit cu retragerea totală a trupelor israeliene din sud si din Valea Bekaa, pe 23 mai 2000.
Armata Libaneză de Sud (ALS) s-a prabusit, iar aproape 6000 de membrii ai ALS împreună cu familiile lor au parăsit tara, chiar dacă până în noiembrie 2003 mai mult de 3000 dintre ei s-au întors.

Tribunalul militar a condamnat toti membrii ALS care au rămas în tară cu o medie de un an de închisoare.


În 16 iunie 2000, Consiliul de Securitate al ONU a luat în considerare raportul, înaintat de Secretarul General, de verificare a alinierii Israelului la conditiile trasate de Rezolutia 425 (1987), si a retragerii trupelor în partea lor a liniei de demarcatie (“Linia Albastră”), cartografiată de ONU.
În august 2000 Guvernul Libanului a trimis peste 1000 de soldati si membrii ai fortelor de securitate în fosta zonă de securitate, unde Hizbullah înca îsi continuă operatiile de supraveghere a Liniei Albastre. În timp ce atât Siria cât si Libanul au convenit initial asupra respectării limitelor teritoriale, amândouă tările obiectează. Tensiunile regionale escalau în momentul intifadei palestiniene din septembrie 2000, iar Hizbullah tulbura termenii întelegerii prin luarea a 3 ostatici soldati israelieni pe 7 octombrie, într-o zonă cunoscută ca Fermele Sheba`a. In 2001 Guvernul Israelian i-a declarat morti pe cei 3 soldati.


Guvernul a actionat împotriva extremistilor musulmani suniti din nord, în ianuarie 2000. Pe 24 ianuarie 2002, Elie Hobeika, o fostă figură importantă a Fortelor Libaneze, asociată cu masacrele de la Sabra si Shatila, care mai târziu a lucrat în parlament de-a lungul a 3 mandate, a fost asasinat într-un atac capcană în Beirut. Conducătorul Fortelor Libaneze Samir Ja`Ja, condamnat în 1994 pentru delicte legate de războiul civil, este înca întemnitat, iar FL încă interzisă.
Votul Camerei Deputatilor din septembrie 2004 de a modifica constitutia pentru a prelungi mandatul lui Emile Lahoud, a amplificat problema suzeranitătii Libanului si a implicării continue a Siriei în afacerile interne libaneze. Votul a fost un semn clar al presiunilor siriene, exercitate în mare parte de Serviciile Secrete Siriene. Siria, care înca vede Libanul ca o parte constitutivă a ei încă nu are relatii diplomatice normale cu vecina sa din sud-vest.

 

 


Retragerea siriană 2005
Fostul prim-minstru Rafiq al-Hariri, care rezistase eforturilor siriene de permanentizare a lui Emile Lahoud in pozitia sa de presedinte, împreună cu 19 altii, au fost asasinati în Beirut prin intermediul unei masini capcană pe 14 februarie 2005. Asasinarea a dat nastere unor proteste de proportii masive în Beirut, iar presiunea internatională a provocat retragerea trupelor siriene din Liban pe 26 aprilie. În lunile care au urmat, presupusa entitate care a uneltit atentatul împotriva lui Hariri, a făcut victime pe politicianul libanez George Hawi, si jurnalistii Samir Qassir si Jubran Tueni, Ministrul Apararii Elias Murr si jurnalista May Chidiac evitând foarte de aproape acelasi destin.
Comisia Independentă de Investigatii a ONU (CIIONU), condusă de către Detlev Mehlis a început o investigatie a asasinării lui Hariri, si a crimelor corelate acesteia, începând cu tentativa de asasinare a Ministrului Comunicatiilor Marwan Hamdeh. La începutul lui 2006, Serge Brammertz a preluat investigatiile, iar în decembrie al aceluiasi an, cabinetul libanez a aprobat initiativa Consiliului de Securitate al ONU de a crea un tribunal special, cu caracter international, responsabil cu judecarea celor care ar fi indicati ca făptasi, în urma investigatiilor. Totusi, Presedintele Lahoud, purtătorul de cuvânt Nabih Berri, si ministrii Shi`a, care au demisionat în noiembrie 2006 nu au considerat drept legitimă decizia de fondare a tribunalului special.


Alegerile parlamentare s-au tinut pe 29 mai-19 iunie 2005, iar opozitia anti-siriană condusă de Sa`ad al-Hariri, a castigat cu o majoritate de 72 de locuri (din 128). Aliatul lui Hariri si fostul Ministru al Finantelor, Fouad Siniora a fost numit prim-ministru, iar Nabih Berri a fost reales ca purtător de cuvânt al parlamentului. Parlamentul si-a dat aprobarea privind constituirea primului cabinet “produs integral în Liban” din aproape 30 de ani, pe 30 iulie. Declaratia ministeriala a noului cabinet (care includea si 2 ministrii din miscarea Hizbullah), un rezumat al noii agende guvernamentale, si al prioritatilor sale, se concentra pe o reforma politică si economică, dar îi dadea puterea de înarmare Hizbullah-ului pentru a putea conduce o “rezistentă natională” împotriva ocupatiei israeliene din teritoriile libaneze.
Fortele Hizbullah au continuat să lanseze atacuri militare împotriva trupelor israeliene, fortând astfel replica israeliană, cauzând victime de ambele parti.
FINUIL a înregistrat multe încălcări ale Liniei Albastre, de către ambele tabere, încă de la retragerea israeliană, dar, în general, nivelul violentelor scăzând dramatic din mai 2000 până în jumătatea lui 2006.


Războiul cu Israelul (2006)

Catalizatorul noului conflict cu Israelul a fost trecerea granitei a unor gherile ale Hizbullah-ului, omorând trei soldati si răpind alti doi. Pozitiile Hizbullah-ului au fost lovite în atacurile aeriene israeliene, împreună cu alte puncte strategice din Liban, iar fortele terestre israeliene au înaintat împotriva Hizbullah-ului spre sud.


Hizbullah a rezistat atacurilor terestre si a continuat să lanseze rachete în tinte civile din Israel. Până la terminarea războiului, pe 14 august, aproape 1200 de civili libanezi si sute de luptători ai Hizbullah au murit, ca si cei 119 soldati israelieni, si 43 de civili. Rezolutia 1701 a Consiliului de Securitate al ONU, care a sfarsit războiul, avea ca scop încetarea focului, retragerea israeliană, retragerea blocajelor, dezarmarea Hizbullah-ului si a altor militii, cât si pedepse aspre pentru cei care faceau trafic ilegal de arme in Liban. CSONU 1701 a reiterat mandatul FINUIL, si i-a autorizat lărgirea efectivului de la un initial de 2000 până la un maxim de 15000 de angajati. Acoperite de mandatul FINUIL, care până la începutul lui 2007 avea un efectiv de mai mult de 11000, Fortele Armate Libaneze s-au desfasurat în sudul Libanului si la granita cu Israelul pentru prima oară în aproape 40 de ani.


Războiul a dezrădăcinat aproape o pătrime din populatia libaneză, si a cauzat daune enorme cladirilor, afacerilor si infrastructurii. Tara, care era deja destul de îndatorată, suferise pierderi de 5 milioane de dolari, în pagube si pierderi financiare. Comunitatea internatională a acordat ajutoare umanitare masive, plus un ajutor substantial pentru reconstructie economică si reforme, cu 940 de milioane de dolari, acordati în cadrul unei conferinte a donatorilor din 31 august 2006 din Stockolm, si 7,6 miliarde de dolari în conferinta de la Paris din 25 ianuarie 2007. Ajutorul acordat la Paris avea sa fie coordonat împreună cu programul guvernului libanez pentru reformă fiscală si economică.


Desi Siria îsi retrăsese fortele militare din Liban, “ochii de pe teren” încă erau prezenti, iar Siria încă îsi exercita o puternică influenta în politica libaneză. În noiembrie 2006, în zorii aprobării lui Siniora a tribunalului Hariri, ministrii pro-Siria, incluzînd toti ministrii shi`iti, s-au retras din cabinet. Conduse de Hizbullah, fortele pro-siriene, au început demonstratii si au dat nastere unor violente ocazionale care aveau să dureze luni întregi, cu scopul de a paraliza sau da jos cabinetul actual. Ministrul Industriilor, Pierre Jemayel, fiul fostului presedinte Amin Jemayel, a fost asasinat pe 21 noiembrie.


În loc de concluzie...
Dacă Libanul si-a revenit într-adevar în ultima decadă, din pierderile catastrofice care au lovit în inima organizarii statale, si anume infrastructura, fracturile politice si sociale care au dat nastere si au sustinut focul conflictului, au rămas în mare parte nevindecate.

Alegerile parlamentare si municipale recente s-au tinut cu mai putine neregularitati si s-au bucurat de o participare populară mai mare decât cea imediată conflictului, iar societatea civilă libaneză beneficiază de libertati din ce în ce mai putin constrânse, mai mult decât în orice altă tară arabă. Totusi, scena politică încă transpiră tensiuni sectariene si influente externe sau siriene.
 

Arabic - Prima pagina

 

Introducere

Sectia de araba

Dictionar de termeni

 

 

Cultura si civilizatie

Liga statelor arabe

Beduinii

Credinte si divinitati preislamice

Jihad-ul

Lumea araba

Arhitectura araba

Caligrafia araba

Wahhabism-ul

 

Orase si tari arabe:

Algeria

Tripoli

Sudan

Tunisia

 

Bucataria araba:

Despre bucataria araba

Condimente arabe

 

Personalitati arabe:

Edward Said

Naghib Mahfuz

 

Dictionar termeni

 

Caligrafia araba

 

Contacte:

Redactor-sef:رئيس التحرير:
Anca Munteanu

Redactor-sef adjunct: مساعد رئيس التحرير:
Horia Petrescu

Comitetul de redactie: هيئة التحرير:
Gabriel Bituna
Talida Ciuca
Andreea Podeanu
Irina Radu
Corina Vlasceanu

 

Corector: مصحح:
Bianca Baicu
 

Unelte utile:

Traducere online Romana-Araba

Traducere online Araba-Romana

 

Recomandari web:

Facultatea de Limbi Straine

Asociatia Studentilor - Limbi Straine

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania